L'Enfer (Parte din Capitolul 10 al romanului "Cata")

O încoronare minunată...

Îmi închipuiam deja ce avea să se întâmple odată ce ajungeam la destinaţie. Cineva, vreun servitor umil, avea să îmi deschidă uşa şi să mă ajute să ies din maşină, în timp ce din dreapta lui ar fi venit vreo fetiţă de vreo 10 ani, cel mai probabil Sorina, să îmi dea un buchet de flori rupte dintr-o grădină din vecini. Prin preajmă ar fi fost şi nişte cântăreţi de muzică ţigănească şi manele care ne-ar fi cântat fel de fel de urări. Eu probabil că aş fi fost în continuare în rol şi aş fi cântat şi dansat cu ei. Apoi eu şi marele rege Mastroiani I am fi mers printre oamenii super încântaţi de prezenţa unor asemenea personalităţi şi am fi urcat pe un piedestal improvizat şi am fi ţinut nişte discursuri glorioase, pline de „valoare” şi „talent”, cum le place cretinilor ălora. Normal că ei ar fi aplaudat şi strigat urale la cea mai mică vorbă care li se părea mai avansată şi ar fi făcut un zgomot infernal, dar pe regina Sofia nu ar fi deranjat-o. Ar fi continuat cu discursurile pline de optimism şi fără nicio bază reală, ar fi aruncat momeala în lac, iar guvizii ar fi muşcat. Asta da fantezie. Probabil că îmi apăruse cine ştie ce zâmbet tâmpit pe faţă, că Mastroiani mi-a pus mâna pe spate şi mi-a zis:

-Trebuie să fii foarte entuziasmată de ceea ce urmează, domnişoară Sofia.

-Sunt, mon roi! Sunt!

-Pot să ştiu la ce te gândeai?

-La cum vom fi noi doi împreună şi vom reuşi să conducem întreaga lume. E doar o chestiune de timp până când toţi se vor teme de noi şi se vor închina în genunchi în faţa noastră.

-Foarte frumos gândeşti, mon amour. Nici eu nu aş fi putut să îmi spun planurile mai bine decât ai făcut-o tu.

Atunci el s-a apropiat încet de mine, până când m-a luat în braţe şi a continuat şoptit:

-Eşti cea mai bună actriţă din câte am cunoscut. Foarte convingătoare. Mai aveam puţin şi aş fi picat în plasă, dar în fine. Sunt prea vechi în meserie ca să fiu păcălit de o fetiţă.

Mi-a îngheţat sângele în vine când am auzit replica asta. Am încercat să îi dau o replică, să mă apăr cumva, dar nu reuşeam. Eram complet blocată. Din nou niciun muşchi nu mă mai asculta şi mă vedeam cu adevărat răpită. Mastroiani m-a împuns cu un pumnal în spate şi m-a mângâiat cu cealaltă mână pe tot corpul. A început apoi să îmi dea hainele jos. Cele care ieşeau mai greu erau tăiate şi nu puteam să opun nicio rezistenţă. Pur şi simplu nu înţelegeam ce se întâmpla cu mine, cum putusem să fiu atât de proastă, încât să cred că îl stăpâneam? El se jucase cu mine în tot timpul ăsta şi mă făcuse să înţeleg doar ce voiam eu să înţeleg. A continuat să mă dezbrace până când m-a lăsat doar în chiloţi. Şi maşina încă mai mergea către Dumnezeu ştie unde, deci totul avea să se ducă de râpă. Mastroiani a început apoi să îşi plimbe pumnalul pe întreg corpul meu. Era cel mai rece obiect care mă atinsese vreodată şi simţeam că avea să fie şi arma morţii mele. Dacă ar fi fost să mor, aş fi preferat să se întâmple fără să sufăr, dar el n-ar fi scăpat o astfel de ocazie să mă rănească grav. Am înghiţit în sec, am închis ochii şi am aşteptat să facă următorul pas, când...

Dintr-odată nu mai eram acolo unde ştiam. Maşina dispăruse, Mastroiani la fel. Eram doar eu, goală, singură în mijlocul pustiului. Nu a durat mult până când panica s-a instalat şi am început să strig pe cineva, să urlu, în speranţa că o să fiu auzită. Degeaba. Nici măcar eu nu îmi mai auzeam propria voce, deşi simţeam vibraţiile zgomotelor. M-am uitat în stânga, în dreapta, în faţă, în spate, peste tot. Nu se vedea nici urmă de viaţă. Eram doar eu într-un deşert straniu, într-un loc în care nimeni nu mai păşise niciodată. Am făcut un pas, doi, trei, apoi am început să alerg de disperare. Unde eram şi cum ajunsesem acolo?

Pe măsură ce alergam, nisipul se ridica şi îmi intra în ochi, făcându-i să lăcrimeze. M-am împiedicat de câteva ori şi chiar am căzut, dar m-am încăpăţânat să mă ridic de fiecare dată şi să alerg de nebună într-o direcţie pe care n-o ştiam. Mă aşteptam să se întâmple ca în filme şi să găsesc vreun schelet sau vreun craniu al unui om care mai trecuse pe acolo şi nu supravieţuise. Totuşi, asta nu s-a întâmplat. Eram singura fiinţă vie pe o rază de câţiva kilometri. M-am aşezat în genunchi la un moment dat şi am băgat adânc pumnii în nisip. Orice urmă de speranţă pentru mine dispăruse. Ştiam cu siguranţă că aveam să mor acolo şi nimeni nu m-ar fi găsit vreodată. Nu mai aveam energie să fac nimic, nici măcar să plâng. Ochii continuau să îmi lăcrimeze din cauza vântului ăluia care se pornea pe neaşteptate şi se potolea la fel de repede, ca şi cum nu ar fi existat niciodată, dar efectele rămâneau. Cu ochii întredeschişi, am privit din nou în depărtare şi am clătinat uşor din cap. Călătoria asta, dacă era într-adevăr o călătorie, ar fi putut să dureze la nesfârşit.

Dar când plecasem într-o asemenea călătorie? Nu îmi dorisem niciodată să ajung într-o zonă deşertică. Mi se părea că era prea multă moarte, prea multă singurătate şi acum mă loveam de o realitate şi mai dură: acolo nu era absolut nimic, în afară de dunele de nisip care se întindeau cât vedeai cu ochii. Nu ştiam ce aş fi putut să fac. Mi-am ridicat privirea către cer şi am văzut că era gri spre negru, iar soarele era galben spre alb. Nu puteam să îmi dau seama dacă era adevărat ce vedeam sau era o iluzie optică.

Oricum, era un deşert foarte ciudat. Nu simţeam nici căldură, nici răcoare, ci doar nisipul de pe întreg corpul. Atunci mi-a trecut prin cap că poate mai fuseseră pe acolo forme de viaţă, dar muriseră şi rămăşiţele lor fuseseră acoperite de nisip sau se fărâmiţaseră şi se confundau acum cu acesta. Gândul ăsta m-a făcut să-mi treacă fiori prin tot corpul, dar nu voiam şi nu puteam să mă mai ridic din poziţia în care stăteam. Ştiam că urma să am aceeaşi soartă, deci n-avea nici un rost să mă complic, să mă lupt. Pentru ce să fac asta? M-am întins pe spate şi am privit cerul fără să clipesc măcar o dată. Ce sfârşit cretin putea să aibă viaţa mea. Nu reuşisem să duc nimic la bun sfârşit. Toate visele mele rămâneau la stadiul de proiect eşuat. Cum ajunsesem acolo continua să fie un mister. În secunda asta sunt în limuzina lui Mastroiani, gata să fiu omorâtă, şi în secunda imediat următoare mă trezesc în mijlocul deşertului, gata să mor singură. Oricum ar fi fost, nu aveam nicio scăpare.

Exact atunci am auzit-o. Aceeaşi voce minunată, aceeaşi melodie pe care o auzisem şi prima dată când o întâlnisem. Nu ştiam din ce direcţie venea. Părea să fie pretutindeni şi totuşi nicăieri. M-am ridicat în picioare şi am privit împrejur, vrând să văd dacă era într-adevăr un rezultat al imaginaţiei mele. La început aşa mi-a dat de înţeles, dar mi-a apărut brusc în faţa ochilor şi a afişat un zâmbet dezaprobator, clătinând din cap tristă şi în acelaşi timp supărată. S-a oprit din cântat, m-a privit în ochi şi mi-a spus câteva cuvinte în limba armeană, după care parcă s-a evaporat şi cântecul a început să se audă din nou. O căutam din nou, uitându-mă peste tot, când ea mi-a apărut în faţă şi s-a năpustit asupra mea, făcându-mă să simt aceeaşi durere pe care am simţit-o când m-a condus până acasă la Ancuţa şi să mă trezesc din acel infern...

Când am deschis ochii, eram tot goală, însă nu mai eram în deşert. Îmi era frig şi mă simţeam ameţită. Mi-am ridicat mâna dreaptă şi m-am uitat la ea. Aveam nişte semne că aş fi fost lovită. Am ridicat-o şi pe cealaltă şi am văzut că aveam şi acolo câteva răni, dar superficiale. M-am ridicat uşor şi am privit în jurul meu. Nu mai eram nici în maşină, ci afară, pe o masă din piatră, într-o altă şatră, înconjurată de nişte case dărăpănate, corturi şi cocalari înarmaţi cu bâte, răngi, cuţite şi alte minuni. Atunci m-am ridicat în fund şi am râs ironic, deşi nu era râsul meu. Îmi era foarte frică şi mă aşteptam la ce era mai rău. Unul dintre nenorociţi a zis:

-Deci s-a trezit din morţi târfa lu’ şefu’.

-Vezi, bă, ce actriţă bună e? zise altul. Tre’ să fi fost bine dresată.

-Dar n-a fost ţinută în lesă destul, ah? Târfă, cred că a venit vremea să ştii cum e să fii ţinută în lesă. Aduceţi lanţurile şi legaţi-o, fir-ar mama ei a dracu’! strigă cretinul respectiv şi alţi doi se apropiară de mine să mă imobilizeze.

Totuşi, eu încă nu dădeam semne de panică. M-am dat jos de pe masa aia de piatră şi i-am privit când pe unul, când pe celălalt, după care am zis:

-Sunteţi siguri că vreţi să facem asta?

Lumina noptii

De câţiva ani încoace au început să crească prin curtea bunicii mele nişte flori care înfloresc seara şi se închid dimineaţa. Nu, nu este vorba despre Regina nopţii, acea floare care emană un parfum minunat şi puternic şi are petalele aşezate de aşa natură încât se aseamănă cu o stea, ca în poza următoare.

Este vorba despre o altă floare, una care parcă are ceva magic in esenţa ei. Aţi văzut vreodată o floare care să îşi desfacă petalele în faţa voastră? Unii poate aţi văzut aşa ceva în documentare, în fast-forward, dar e un cu totul alt sentiment atunci când totul se întâmplă lângă voi şi efectiv vedeţi viaţă în planta respectivă, o plantă căreia poate înainte nu i-aţi acordat prea mare atenţie. Nu am ştiut niciodată adevărata ei denumire. Când eram mic îi ziceam Prinţesa nopţii şi acum am citit un eseu scris de Felicia Puşcaş, în care îi spune Lumina nopţii. 

Asta este floarea care poate să transforme o zi proastă într-una minunată în doar câteva minute, cât o urmăriţi deschizându-se. Nu vă veţi putea abţine să o iubiţi. Chiar nu veţi putea. :)

Peace & Love,

MariusZ.

Visele tomnatice - capitolul V

Să piardă nopţile, aceasta era ocupaţia ei preferată în ultima vreme. Nimeni şi nimic nu o putea forţa să doarmă şi nici nu avea vreun motiv pentru care să facă acest lucru. Vechiul coşmar, într-adevăr, dispăruse, asta neînsemnând că somnul nu putea să fie în continuare un chin.

Ce făcea în timpul nopţii? De obicei stătea în pat, cu ochii fie pe pereţi, fie pe tavan, aşteptând să treacă timpul mai repede. Înainte încercase să mai citească din cărţile pe care le împrumutase de la vecina Ashlyn, să înveţe şi mai multe lucruri despre paranormal, vrăji, poate vreuna dintre ele i-ar fi fost de ajutor şi ar fi dat un sens existenţei ei mizerabile. A făcut acest lucru până când, văzând că nu se culca de câteva nopţi bune, maică-sa a venit la ea şi a făcut un scandal care a trezit întreg blocul. Cearta aceasta a avut toate ingredientele necesare pentru a fi una de pus în ramă: înjurături, ameninţări, palme peste faţă, păruială, jurăminte idioate, acuze. Maică-sa, văzând titlul foarte pompos al cărţii pe care o citea la momentul respectiv, a ameninţat că o arde, moment în care Ariel a lovit-o în cap cu aceasta. Cum să o lase să ardă o carte împrumutată? Cum să ardă o astfel de carte, mult mai valoroasă decât tot ce făcuse maică-sa în viaţa ei până atunci?

Norocul lui Ariel a fost că nimeni din familie nu apucase să citească ceva de acolo. Ştia că, dacă ar fi citit despre vrăjile scrise acolo, maică-sa avea să o trimită la spitalul de nebuni şi ar fi dat oricât de mult, numai să nu fie externată niciodată. Aşa, doar acel titlu care conţinea cuvinte pe care probabil că nu le înţelegea („iniţiere”, „ocultism”) a speriat-o pe maică-sa, că oamenilor le este frică de ceea ce nu cunosc şi reacţionează care mai de care mai necugetat. Dacă ar încerca să înţeleagă, ar vedea că unele informaţii scrise în carte erau foarte valoroase. Nu trebuie decât să ştii să le găseşti... De exemplu, una din vrăjile pe care le citise în cartea cu pricina îi alungase coşmarul care se repetase aproape cinci ani de zile. Din păcate, nu a putut să se bucure atât de mult de reuşita ei, pentru că a apărut această insomnie îngrozitoare. „Şi ce dacă?” îşi spunea ea. „Tot e mai bine decât să o visez pe psihopata aia povestindu-mi cum l-a omorât pe taică-său şi ce le-ar face vecinilor care au împiedicat-o să se taie.”

Dacă se simţea obosită din cauza nopţilor pierdute? Doar uneori, după câte o zi în care mergea la şcoală. Voia să renunţe la ea, pentru că nu îi vedea rostul. Nu existau motive pentru care să continue, să dea mai departe la liceu şi apoi la facultate. Erau atâtea lucruri interesante în lume pe care voia să le afle, să le facă, să le vadă, să le audă. Dacă ar fi continuat să meargă la şcoală, creierul ei ar fi fost invadat de informaţii complet nefolositoare. Ce o interesa pe ea de temele şi motivele pe care le folosea nu ştiu ce poet mediocru inclus în programă? Ce o interesa de matematica, biologia, fizica şi chimia care erau predate la şcoală de profesori semianalfabeţi? Ea ar fi putut oricând să înceapă să studieze toate acestea şi ieşea mai câştigată decât dacă ar fi pierdut ore preţioase din viaţa ei în clasă. Cu ce era ea inferioară profesorilor pe care îi blama de fiecare dată când avea ocazia? Că nu avea diplome? Păi ce, diploma îl face pe om şi nu ceea ce are în cap? Asta era o problemă care a deranjat-o dintotdeauna.

De când era mică, nu pusese preţ pe note. Acestea veneau de la sine, pentru că era o fată care prindea totul din clasă, ceea ce majoritatea colegilor ei, copii fidele ale „idioţilor” de la catedră, lua note mult mai mici, unii chiar rămânând corigenţi, ceea ce nu a fost şi cazul ei. Fusese aproape să rămână repetentă, asta din cauza absenţelor. În ultimii doi ani, dacă fusese prezentă la o treime din orele de la şcoală era bine. A scăpat de fiecare dată după ce aducea câteva scutiri semnate de un doctor anonim, probabil inexistent, care explicau că suferea de nu ştiu ce boală la plămâni, la gât, undeva; de fiecare dată era ceva diferit. Nu conta atât de mult ce era scris acolo, ci doar să pară credibil, deşi Ariel nu dădea vreun semn că era bolnavă fizic. Poate, cel mult, se observa o boală psihică, motiv pentru care diriginta îi recomandase să se ducă să se trateze la unul dintre medicii incompetenţi de la spitalul „viselor ei”. Evident că nu voia să ajungă iar acolo; nici măcar în apropierea acestuia nu mai putea să stea, la câte suferise acolo.

Dintr-odată, Ariel a tresărit. Era deja prea mult stres... Destul despre toate astea! Spital?! Şcoală?! A înnebunit cumva de se gândea la aşa ceva? Noaptea era destul de lungă şi putea s-o umple cu gânduri despre lucrurile care i se păreau interesante. De exemplu, cât de mult poate să reziste un om normal fără să doarmă? Ce însemna dacă cineva care nu dormea deloc două luni de zile, aşa cum făcuse ea, nu murea? Citise undeva, într-o carte de medicină pe care o găsise în biblioteca unuia dintre prietenii lui Ashlyn, că somnul este vital pentru toată lumea şi că lipsa lui pentru o perioadă mai lungă timp poate afecta sănătatea fizică şi mentală, poate scădea imunitatea organismului şi duce la consecinţe grave, precum moartea. Aceasta era practic speranţa ei că va reuşi să scape cumva din viaţa asta, dar singurele cu care părea să se confrunte erau problemele mentale. Deci faptul că nu murise şi că nu se îmbolnăvise fizic încă era, în acelaşi timp, şi dezamăgitor, că nu reuşise să îşi îndeplinească scopul, şi încurajator. De ce? Pentru că acum avea certitudinea (deşi trebuia să o aibă de mult timp) că nu era o persoană normală.

Păcălise moartea deja de atâtea ori, încât era aproape sigură că devenise un fel de zeiţă, aşa cum sugerase în glumă fostul iubit al vecinei. „Da, o zeiţă sinucigaşă, ce să spun... Să fi avut şi eu vreo putere specială, cum au creaturile astea supranaturale pe care le tot invocă Ashlyn şi ai ei. Ah, câte aş mai fi făcut dacă aş fi putut să citesc gândurile sau să le controlez minţile oamenilor. Aş fi convins-o pe mama să îl lase în treaba lui pe frate-miu şi să mă răsfeţe şi pe mine. Ce, sunt atât de neimportantă în casa asta? Nicidecum! Sunt prima născută în familia asta şi, pe lângă îndatoriri, am şi drepturi. Că nu fac foarte multe în casă, asta e altă poveste. Atâta timp cât nu sunt măcar acceptată ca făcând parte din familie, nici n-am să mă ocup de treburi casnice şi totul o să trebuiască rezolvat de Cedric, că doar el e cel cu care mama se mândreşte peste tot.” După ce vocea ei interioară a spus toate acestea, Ariel se ridică din pat puţin ameţită şi se uită la ceasul de la radioul vechi de douăzeci-treizeci de ani pe care îl lăsase maică-sa la ea în cameră. Noaptea era mult prea lungă. Ceasul arăta doar ora 3 şi jumătate.

În acea noapte, nu a mai dat atenţie niciunui aspect din viaţa ei. A stat întinsă în pat, prefăcându-se că doarme, rugându-se la o zeitate de a cărei existenţă nu era sigură, să treacă timpul mai repede. Coincidenţă sau nu, rugăciunile i-au fost ascultate, iar soarele răsărise din nou pe cerul de un albastru mai închis decât cel cu care se obişnuise în cei cincisprezece ani de viaţă pe care îi trăise. După ce o auzi pe maică-sa plecând la serviciu, se ridică din pat, se întinse şi spuse de câteva ori „au” din cauza durerii de gât. Se simţea amorţită din cauză că stătuse foarte mult timp nemişcată, într-o poziţie care doar părea comodă. Aşa începea o nouă zi minunată din viaţa ei. Se uită la ceas şi văzu că încă mai avea timp să ajungă la prima oră la şcoală. Ce a urmat a fost un adevărat schimb de replici între vocile ei interioare. Una dintre ele îi impunea să stea acasă, în timp ce cealaltă părea să o roage să plece la şcoală, încercând să o convingă cu argumente ca „oricum aici nu-i nimic de făcut”. În final, i-a dat ascultare celei de-a doua...

*

Afară era foarte frig, deşi era primăvară târzie şi niciun nor nu se vedea la orizont. Auzise într-una din puţinele dăţi când s-a mai uitat la televizor că ar fi urmat să vină o mini eră glaciară pe planetă din cauza unei activităţi solare foarte scăzute. Asta ar fi putut fi foarte bine şi explicaţia pentru culoarea ciudată pe care o căpătase cerul de vreo două-trei săptămâni. Ariel ştia că acest fenomen se mai întâmplase în repetate rânduri în istorie, dar nu şi că fusese însoţit de o răcire atât de puternică a vremii.

Oamenii obişnuiesc să mai inventeze pentru a atrage atenţia asupra lor şi de la problemele cu adevărat importante ale societăţii, care în ultimii ani se înmulţiseră într-un ritm ameţitor. Din ce în ce mai multe cazuri de nebunie, sinucideri, divorţuri şi diferite tipuri de accidente. Singura nenorocire care încă nu se întâmplase era izbucnirea unui nou război. Trecuseră câteva sute de ani de la ultima confruntare armată. De atunci, diplomaţia a devenit cea mai importantă disciplină în întreaga lume şi toate conflictele s-au rezolvat paşnic.

Aparent, aceasta era soluţia perfectă, însă calmul de la nivel înalt ascundea multe suferinţe în interiorul fiecărui individ. Ele nu puteau fi vindecate cu ajutorul diplomaţiei şi nici cu cel al psihologilor sau psihiatrilor. Ariel ştia din propria experienţă că marii posesori de diplome aveau, cel mai probabil, alte interese decât să îşi ajute pacienţii. Nu degeaba din ce în ce mai mulţi tineri doreau să lucreze în domeniu. Ea se cutremură la gândul că s-ar putea să fi fost obiect de studiu pentru ei. Altfel nu-şi explica tratamentul aplicat la spital, oricât de mult ar fi încercat. Problema asta o urmărea în continuare şi, chiar dacă nu mai avea coşmaruri, încă mai trăia o parte din scenele îngrozitoare cât era trează. Nu ştia când aveau să-i apară din nou în minte, nu ştia nici cum să scape de ele. Încercase în zadar câteva vrăji care cică n-aveau cum să dea greş. „Lasă, că sunt eu excepţia care confirmă regula. Deja m-am obişnuit...” îşi zise ea zâmbind ironic în timp ce intra în clasă.

Ariel oftă plictisită şi se aşeză mecanic în banca în care stătea încă din clasa a treia. Myra, colega ei de bancă, văzând-o că s-a întors la şcoală, s-a dus la ea şi a îmbrăţişat-o uşor entuziasmată.

-Neaţa’, fată, zise Myra.

-Hm... Neaţa’, o îngână Ariel încercând să îşi ascundă plictiseala.

-Ce mai faci? Nu ne-am mai văzut de mult...

-Ce să mai fac... Îmi folosesc timpul meu preţios pentru a face lucruri la fel de preţioase. Tu?

-Mă pregătesc pentru examenele de luna viitoare.

-Stai tu liniştită. Le iei sigur, deci n-ai de ce să te strofoci.

-Sigur, sigur. Aşa mi-au zis şi mama, şi tata, şi Aleena şi cam toţi, dar nu pot să mă abţin să-mi fie un pic teamă.

-Şi crezi că o să-ţi fie bine dacă-ţi faci atâtea probleme? Iei notă mai mare cumva sau...

-Nu, nu. Sunt doar nişte emoţii normale, atâta tot. Ce, tu nu ai emoţii?

-Sinceră să fiu, nu. De ce aş avea?

-Ah, am uitat. Pentru tine şcoala nu e atât de importantă.

-Oricum ar fi, mă uit puţin pe materie înainte de examen şi îl iau sigur. După aia, la orice liceu aş ajunge, mi-e totuna. Eu una, n-aş prea vrea să continui, dar mama... Dacă nu continui cu şcoala, înţelegi şi tu ce ar urma.

-Mda. În fine, ţi-a spus Cedric că m-am întâlnit cu el acum vreo trei săptămâni?

-Cine?

-Fratele tău, Ariel. Frăţiorul tău mai mic...

-Zău că am şi uitat cum îl cheamă de când nu l-am mai văzut.

-Cum adică de când nu l-ai mai văzut? Nu staţi în aceeaşi casă?

-Nu ştiu... De cele mai multe ori nu, că eu ies mult prin oraş, iar când e să fiu acasă, el stă în camera lui şi chinuie vioara.

-Hai nu mai fi rea, râse Myra crezând că glumea. Off... mai vorbim în pauze, că vine profa.

Ariel dădu din cap zâmbind forţat, se aşeză în bancă şi scoase un caiet oarecare. Nu avea prea mare importanţă ce oră urma să înceapă, ci doar să aibă un caiet pe care să mâzgălească sau să deseneze ceva cât vorbea profesorul. Fără să-şi dea seama, ea deja îşi începu „opera de artă”, în timp ce colegii ei aşteptau în linişte să înceapă ora, probabil citind sau tocind ceva pentru examen. Orice s-ar fi întâmplat în jurul ei, nu mai băga în seamă; era foarte concentrată la formele ciudate pe care le desena pe caiet. Singurele sunete care i-au atras oarecum atenţia au fost cele scoase atunci când colegii ei s-au ridicat în picioare şi au salutat-o pe profesoară. Ea însă nu a schiţat niciun gest. Cum să se oprească ea din ceea ce făcea, dintr-un motiv atât de neimportant?

Aşa cum se întâmpla la fiecare oră a ei, profesoara a început să strige catalogul şi, inevitabil, a ajuns la Nikolas Ariel. Îi spune numele o dată, de două ori şi ea tot nu se încumeta să răspundă, stârnind hohote de râs printre elevi. La un simplu semn, gălăgia a dispărut, iar Myra i-a atras atenţia colegei ei de bancă, abţinându-se cu greu să râdă isteric.

-Da, ce-i? strigă Ariel dintr-odată.

-Te-a strigat doamna profesoară...

Atunci Ariel se uită în jurul ei şi văzu figurile amuzate ale tuturor. Tremurând uşor, se ridică în picioare privind într-un punct fix de pe catedră.

-Aoleu! Mă scuzaţi, doamnă profesoară... Nu eram atentă...

-Tot e bine că ţi-ai ridicat capul din caiet, într-un final. Ia zi...

-Prezent!

Replica lui Ariel a stârnit din nou hohote de râs care nu au mai putut fi oprite atât de uşor precum cele dinainte. Profesoara a trebuit să aştepte câteva minute bune până când şi ultimul copil din spate, de obicei chiulangiu şi somnoros, se linişti, şi zise:

-Am observat şi trebuie să vă mulţumesc că mă onoraţi cu prezenţa, domnişoară Nikolas.

-Cu plăcere.

-Oh, Înălţimea Voastră, plăcerea este de partea mea. Ia spuneţi, ce aţi avut de pregătit pentru azi, domniţă?

-Ăăă... ce materie e asta?

-Hm... Parcă metafizică.

-Ah, da? De când se fac lucruri atât de interesante la şcoală?

-Dintotdeauna, domniţă, zise profesoara zâmbind. Ia loc. Să zicem că te iert de data asta, că m-ai făcut să râd, dar am mai multe lucruri pe care chiar te rog să le faci. Unu: ia-ţi orarul. Doi: ţine minte ce materie predă fiecare profesor. Trei: fii prezentă la mai multe ore. Patru: învaţă, pentru că mai sunt doar câteva săptămâni până se termină anul şcolar şi tu nu ai note. Ar fi păcat să strici totul aşa, la final. Ţine minte asta: eu nu predau metafizică, ci biologie. Asta nu ţi se pare interesantă deloc, Ariel?

-Ooo, ba da, doamnă profesoară. E una din materiile mele preferate. Nu ştiu ce m-a apucat de m-am purtat aşa... Cred că n-am dormit destul azi-noapte.

-Mie îmi pari destul de trează, dar să trecem peste asta. E cineva care ştie ce aţi avut de pregătit pentru azi?...

*

Astfel a decurs întreaga zi la şcoală pentru Ariel. Nu învăţase nimic şi fusese iertată de toţi profesorii dintr-un motiv pe care nu-l putea înţelege. Ce putea să fie mai frumos decât asta? Fusese, până la acel moment, o zi excelentă. Aşa i se mai dădea timp să înveţe acele nimicuri nefolositoare, care însemnau atât de mult pentru cei mai în vârstă decât ea.

Acum era liberă. Terminase orele şi putea să plece oriunde îşi dorea ea, fără să comteze cât de frig era afară. Şi se răcise destul de mult în cele câteva ore pe care le petrecuse la adăpost. Ce ar mai fi fost de capul maică-sii dacă ar fi văzut-o îmbrăcată atât de subţire... Cu siguranţă vechea ei obsesie ar fi înviat:

-Ce te îmbraci aşa, proasto? Ce-ţi veni? Vrei să te îmbolnăveşti atât de rău încât să nu mai ieşi din spital? Ia uite-o, Doamne, cu blugii ăştia care i-au rămas mici la cât de repede a crescut! Şi mai uite şi tricoul ăsta negru, prea lung şi prea larg... Cum să nu-ţi fie frig cu aşa ceva? Şi mai e şi cu mânecă scurtă! Ptiu... Şi uită-te şi la hanoracul ăsta. Cum de l-ai luat tocmai pe ăsta, cel mai subţire dintre toate? Şi-i mai ţii şi fermoarul descheiat... Ai atâtea haine în şifonierul ăla şi tu te îmbraci aşa?! Pe bune, ce am crescut eu în casa mea?! Aşa te-am învăţat eu? Nu ştii că acuma sunt atâtea epidemii şi nu e nevoie decât de un microb dintre cei mai neînsemnaţi să te îmbolnăveşti grav? Ascult-o şi tu pe mama ta, măcar o dată în viaţă! Nu mai face tu de capul tău, că nu le ştii pe toate!

Şi aşa mai departe. Replica maică-sii ar fi durat câteva ore bune, pentru că nu avea niciodată altceva mai bun de făcut decât să o certe, oricare ar fi fost motivul. Şi se putea prea bine ca ea să fi avut dreptate în unele privinţe, lucru pe care orgoliul nu ar fi lăsat-o pe Ariel să-l recunoască în faţa ei. Acum îşi dădea şi ea seama cât de stupide erau certurile lor de cele mai multe ori. Deşi diferenţa de vârstă dintre ele era de douăzeci şi doi de ani, asta nu se vedea aproape niciodată. Replicile erau la fel de idioate atât din partea ei, cât şi din partea maică-sii.

Tremurând din ce în ce mai tare, Ariel începea să-i dea dreptate, cel puţin parţial, vocii care îi spusese replica de mai devreme. Era foarte frig şi şi-ar fi dorit să se îmbrace cu nişte haine mai groase, nu pentru că ar fi existat vreun risc să se îmbolnăvească (asta era, practic, imposibil), ci pentru a scăpa de tremurul care nu îi dădea pace de câteva minute bune.

Nemaiştiind ce să facă, îşi încheie fermoarul, îşi trase gluga pe cap şi îşi băgă mâinile în buzunare, unde găsi bani. Mulţi, mulţi bani. „Ăştia de unde au mai apărut?” se întrebă ea. „Am luat cumva hanoracul mamei? Cred că da... Cât avem noi aici? Cinci, şase, opt sute... O mie două sute de lei?! Păi aşa pot să-mi cumpăr o grămadă de haine, mâncare pentru o lună, poate şi nişte cărţi interesante.” Tot gândindu-se aşa, porni spre piaţă, de unde îşi cumpără un hanorac mult mai gros, o pereche de blugi, un fes şi o geantă, toate fiind fie negre, fie de o culoare foarte închisă, pentru a atrage acele câteva raze de soare care mai ajungeau pe pământ.

Rămase îmbrăcată cu noile sale haine, le puse pe cele vechi într-o şacoşă şi se mai învârti puţin prin magazinele din zona comercială, până când i se făcu foame. Şi ce ar fi vrut ea să mănânce? În fiecare zi trebuia să suporte felul primitiv de a găti al maică-sii şi al lui frate-său sau să mănânce porcării semipreparate de la fast food, deci acum trebuia să se răsfeţe puţin. Era o ocazie excelentă pentru ea să facă asta. Se uită în jurul ei şi văzu restaurante care mai de care mai sofisticate, unde se servea mâncare cu denumiri imposibile din toate colţurile lumii. „Mda, interesant. Vreau totuşi să mănânc ceva ce ştiu eu că e bun, ceva cunoscut. Fac eu experimente altă dată...” îşi zise ea şi intră într-o pizzerie pustie, unde mâncă o pizza mare în doar cinci minute.

-Ah! Ce bună a fost! îşi permise ea să strige în gura mare.

Fu amuzată când îşi auzi ecoul spunând acelaşi lucru de câteva ori şi îşi duse mâna la gură uşor ruşinată. Deşi în pizzerie nu era nimeni în afară de angajaţi, asta nu o făcea un loc mai puţin public. Totuşi, chiar erau angajaţi acolo? Aştepta de câteva minute bune să apară chelnerul să-i ceară nota de plată şi nu se vedea nici urmă de om la orizont, în afară de un individ care părea să aibă undeva în jur de treizeci şi ceva de ani şi care o privea insistent din dreptul uşii de la intrare. „Cine o fi ăsta, de se uită aşa la mine?”

-Hey, tu! strigă ea către acel bărbat, care, văzându-se descoperit, a plecat în grabă.

Atunci, Ariel s-a ridicat brusc şi a dat să fugă după el, moment în care a lovit farfuria. Neştiind ce să facă mai întâi, s-a întins peste masă şi a prins-o înainte să cadă. „Pfiu, neîndemânatică, ameţită, proastă ce sunt! Cum să-l mai prind eu acuma pe ăla? Cred că a avut timp să ajungă şi la Polul Sud...” Zâmbindu-i copilăreşte chelnerului care abia când a auzit-o lovind farfuria şi-a făcut apariţia, lăsă pe masă banii pentru pizza şi ceva în plus pentru el, că a onorat-o cu prezenţa.

Cât îi mai rămăsese de cheltuit? O mie o sută de lei. Atât de mult? Dacă făcea un calcul simplu... cheltuise vreo trei sute de lei. Hanoracul, blugii, geanta, pizza şi bacşişul n-aveau cum să coste doar o sută. Sau era posibil? Ce mai conta? Nu mai avea niciun rost să-şi pună atâtea întrebări; trebuia doar să se bucure de ce avea, cu toate că nu fusese niciodată materialistă. Îşi ascunse banii într-unul din buzunarele noilor ei blugi şi plecă liniştită şi zâmbitoare prin oraş, fără să aibă o destinaţie clară. Singurul loc în care nu avea de gând să se ducă prea curând era acasă. Oriunde era mai bine decât acolo, chiar şi în frigul de afară.

Deşi avea acum haine noi şi mai groase, încă nu se putea abţine să tremure. Individul acela ciudat de la pizzerie, chiar dacă nu părea să fie prea periculos de la distanţă, avea ceva care o speria: privirea aceea insistentă. Până atunci, Ariel nu mai simţise niciodată aşa ceva. Avusese mulţi iubiţi, poate prea mulţi pentru vârsta ei şi totuşi, niciunul nu îi inspirase aşa ceva. Nu se vedea în niciun caz frumoasă, pentru că nu avea cum. Avea aproape 1.70 metri înălţime, sub 50 de kilograme (nu se putea îngrăşa, oricât ar fi mâncat), părul mult mai scurt decât şi l-ar fi dorit şi un chip pe care nu îl apreciase niciodată, motiv pentru care evita mereu să se uite în oglindă. Excepţii erau dăţile când mai proba câte o haină sau când se machia, concentrându-se exclusiv pe părţile care o interesau.

Să fi văzut individul acela ciudat ceva atât de ieşit din comun la ea? Îi era foarte greu să creadă asta. Cine ştie... Putea să fie oricine, de la un disperat care se îndrăgosteşte de fiecare fată pe care o vede, până la un cerşetor care o aştepta să-i dea şi lui nişte bani, să-şi cumpere mâncare, băutură, ţigări etc, deşi ultima presupunere părea nerealistă. Bărbatul era bine îmbrăcat, îngrijit; avea toate atributele unui om respectabil şi onorabil. Singura lui problemă era că stătea în uşă şi o privea încontinuu. Nu îl observase de prima dată, deci era posibil ca el să fi făcut asta tot timpul cât ea a stat în pizzerie. De ce a făcut asta? De ce a fugit când l-a observat? Se aştepta cumva să nu atragă atenţia din poziţia în care afla? Ciudatul...

„Ca şi cum eu aş fi foarte normală,” îşi zise ea în mintea ei râzând pe stradă şi făcându-i pe trecători să se uite la ea. Atunci se făcu roşie în obraji şi începu să meargă mai repede. Deja ieşise prea mult în evidenţă pentru o singură zi şi dorea să nu mai atragă atâtea priviri. Merse în acest ritm aproape zece minute şi se opri într-un parc la fel de pustiu cum fusese şi pizzeria de mai devreme. Cine ar fi avut dispoziţia necesară să se plimbe prin parc pe o asemenea vreme? Nu ploua, nu ningea, nu erau nori pe cer. Era doar frig, ca în iernile fără zăpadă şi geroase, aşa cum fuseseră cele din ultimii ani. Obosită din cauza ritmului în care mersese, Ariel se aşeză pe o bancă şi începu să admire ceea ce era în jurul ei: zeci, poate chiar sute de copaci măreţi şi bătrâni, gardul viu şi florile multicolore de pe marginea aleii, şi multe alte ierburi la picioarele lor, toate acestea părând să fie hrănite de ciudatul fenomen care avea loc. Era prea frumos ce vedea. Nu putea să aibă asemenea minuni ale naturii în faţa ei şi să nu se bucure cu adevărat de ele. Inspiră adânc, îşi puse mâinile pe coapse şi închise ochii.

*

Peisaje...

Atâtea peisaje apar, ca din senin...

Pe un câmp verde, undeva într-o locaţie necunoscută, probabil inexistentă în această realitate, s-a născut un mic pui...

Simplu şi drăgălaş, pur şi iubitor, căruia i se pot oferi cele mai dulci atribute...

Nimeni nu ştie încă ce reprezintă acest pui, ce fiinţă este...

El e doar mic şi luminos, are formă umană...

Şi creşte din pământ, precum firele de iarbă la începutul primăverii...

Ochii lui sunt la fel de frumoşi ca primele flori ce răsar după câteva luni de iarnă, în care întreaga natură hibernează...

Mâinile lui sunt la fel de plăpânde ca mugurii pomilor, care vor deveni încetul cu încetul flori foarte parfumate şi frunze de un verde crud strălucitor...

El însuşi pare să fie un muguraş care va înflori şi va acoperi lumea întreagă...

Fără să o întunece...

Doar luminând-o...

Cine este acest pui?...

Al cui este?...

Ce este?...

Aşa ceva nu a existat niciodată în istoria fără de început şi fără de sfârşit pe care o trăim cu toţii...

Aşa să fie oare?...

Nu l-am văzut noi şi asta nu înseamnă că nu a existat...

Sau poate că l-am văzut şi nu l-am recunoscut...

L-am aşteptat în tot acest timp, crezând că va lua forma unei fiinţe înaripate...

Greşim...

Inevitabil greşim...

Noi nu suntem perfecţi, ci doar nişte oameni, deci nu avwm cum să nu greşim...

Aceştia am fost de-a lungul milioanelor de ani din istorie...

Aceştia vom fi în continuare, până ne vom trezi cu adevărat...

Într-un final...

Nu va fi nici prea târziu, şi nici prea devreme...

Totul va fi la momentul potrivit...

Asta se va întâmpla cu siguranţă, indiferent dacă va fi în timpul vieţii mele sau peste multe alte milioane de ani...

Atunci va exista perfecţiunea, asta o ştiu cu siguranţă...

Va exista perfecţiunea în realitate, şi nu doar în vis...

Nu doar într-una din fanteziile pe care le am...

În momente pe care le aleg eu sau într-un mod cât se poate de spontan...

O vei putea vedea şi tu, undeva, cândva...

Se prea poate ca altundeva, pe altă planetă...

Într-o altă realitate...

El să fi apărut deja...

Dar va veni şi aici...

Şi atunci nu va exista doar în romane...

În legende...

Sau poeme...

Îl vei putea vedea la fel de bine pe acest pui mic şi luminos, cu formă umanoidă, cu ochii care au o sclipire supranaturală...

Îl vei putea recunoaşte cu uşurinţă...

El este renaşterea mea, a ta, a lui, a ei, a noastră, a voastră...

A TUTUROR...

Abia aştept să te redescopăr...

Ajută-mă să te redescopăr...

Ajută-mă...

Te rog...

*

Ariel deschise ochii şi privi în jur cu un zâmbet pe care nu-l mai afişase de multă vreme. Ce fusese asta? A părut să fie o meditaţie sau un fel de rugăciune către un zeu şi către fiul acestuia, venit printre oameni cu câteva mii de ani în urmă pentru a îi salva. Dar ce însemna acest mesaj? Că urma să vină a doua oară? Sau poate că îl ruga să i se descopere. Ciudat... Cât de trist era că mulţi dintre cunoscuţii ei fie îl urau, fie nu credeau în el. Şi ce uşor putea să fie să le ia exemplul. Atâta timp a făcut ceea ce au făcut şi ei, într-un mod mai mult sau mai puţin conştient.

Ce a apucat-o acum să se roage? Ce o impresionase? Parcul? Fusese în el de atâtea ori, şi singură, şi împreună cu prietenii ei. Copacii şi florile? Nu erau nici ele ceva neobişnuit pentru ea. Cu toate că nu avea ghivece cu flori în cameră şi nici nu primise vreodată vreun buchet de la cineva, exista un spaţiu verde foarte frumos în faţa blocului, în care putea să se recreeze oricând şi-ar fi dorit. Să fi fost cerul foarte închis la culoare în timpul zilei? Era un fenomen cu care se putea întâlni doar o dată în viaţă, dar nu îî acorda prea mare importanţă.

Dacă nu o impresionase în mod special nimic din toate astea, atunci ce se întâmplase? Trebuia să existe un motiv care să fi făcut să apară aşa brusc această apropiere a ei de divinitate. Nu se mai rugase niciodată aşa. În cel mai bun caz, rugăciunile ei erau legate de probleme mai puţin importante şi veneau din reflex, nu din convingerea că vor fi ascultate. Acestea erau oare nişte simple coincidenţe? Ar fi fost o prostie din partea ei să creadă în continuare aşa ceva. Asta dacă a crezut vreodată...

Vecina Ashlyn a învăţat-o multe lecţii importante în viaţă, printre care şi aceea că nu există coincidenţe şi totul se întâmplă cu un scop. Aceste lecţii erau atât de importante pentru ea... Ashlyn îi fusese mamă, soră, mătuşă, stătuse alături de ea în cele mai grele momente. O ajutase cum ştia ea mai bine, deşi recunoscuse de la început că nu era perfectă şi că nu era tocmai cel mai bun exemplu pentru ea. Ţinea foarte bine minte ziua când îi spusese că nu tot ce făcea ea era bine şi că trebuia să nu imite tot ce vedea că se întâmpla cât era în preajma lor. Şi Ariel făcuse asta cât se poate de bine. Nu avea nimic să-şi reproşeze din punctul ăsta de vedere.

-Ariel, fii mai înţelegătoare cu mama ta, că are şi aşa destule pe cap. Gândeşte-te şi tu. I-a murit soţul, fiica ei a încercat să se sinucidă. Tu ai putea să treci peste aşa ceva? Închipuieşte-ţi cum s-ar fi simţit dacă ai fi murit atunci – a fost prima replică a lui Ashlyn care i-a trecut prin minte când a gândit astfel.

„Poate ar fi fost mai bine dacă aş fi murit atunci...” îşi zise ea. „Eu aş fi ajuns în rai, iad sau cum s-o chema locul unde ajungi după ce mori, ori poate aş fi aşteptat viaţa următoare, iar mama n-ar fi avut atâtea bătăi de cap cu mine. Dar de ce...”

-Ariel, ştii că am vorbit ieri cu Cedric? E un băiat tare bun şi modest. Mi-a şi cântat ceva la vioară şi nici n-a vrut să audă de laude. Cică e prea mic şi mai are multe de învăţat. Chiar aşa? Mie mi se pare că deja aduce puţin cu Arnaud sau cu Luciani. Ţie nu? Hai, nu mai fi aşa rea cu el. Nu prea îl văd să fie aşa cum îmi zici tu. Mai gândeşte-te...

Tremură din ce în ce mai tare la auzul acestei replici în mintea ei. Se uită în jurul ei stupefiată şi nu văzu pe nimeni pe care să dea vina că i-ar fi indus aceste gânduri în minte. „Deci eu sunt vinovată... La ce să mă gândesc? Eu ştiu prea bine ce se întâmplă în casa mea. Şi cu mine joacă acelaşi rol de băiat bun, modest, dar cu o presupusă aură de geniu. Crezi că mă prosteşte aşa de uşor? Ori oi fi eu proastă. Nu m-ar mira ca eu să fi greşit în tot acest... Ah?! Nu, nu, nu! Ce dra...”

-Văd că eşti foarte fascinată de cărţile mele. Mă bucur că îţi plac, însă ai grijă să nu te influenţeze foarte mult ceea ce citeşti. Ca peste tot, nu toate cărţile se bazează sută la sută pe realitate. Mai sunt strecurate pe acolo şi nişte falsuri, aşa că ar fi bine să fii foarte atentă. La fel şi cu credinţele noastre. Eu şi prietenii mei nu suntem cum e majoritatea, dacă mă înţelegi...

„Eu te înţeleg... cred că te înţeleg... Doamne, ce se întâmplă cu mine? De ce îmi amintesc acum toate astea? Trebuie să mă opresc! Simt că înnebunesc dacă o mai ţin mult aşa! Deja cred că am început să mă contrazic singură...” Ca de obicei, nu putu să îşi termine de spus replica din gând, că şi începu să audă vocea lui Ashlyn zicând ceva, dându-i o altă lecţie pe care ea nu o pricepuse, însă de data asta îşi puse mâinile la urechi şi strigă:

-NU TE AUD! NU TE AUD, M-AI ÎNŢELES? Nu te aud, nu te aud, nu te a...

*

-...aud! zise ea tremurând toată şi răsuflând din greu.

Înghiţi în sec şi privi în jur. Încă nu venise nimeni altcineva prin parc să se plimbe. Nu era nici măcar vreun trecător care să fi fost alarmat de strigătul ei, care cu siguranţă că se auzise până în inima oraşului. Singurele care îi erau alături erau elementele naturii: copacii măreţi şi bătrâni, gardul viu, iarba minunată, florile multicolore şi parfumate...

Parfumate?! Dar în ultimele minute nu mai simţise mirosul lor, ceea ce nu i se întâmplase niciodată până atunci. Orice s-ar fi întâmplat, simţurile ei erau mereu vii în stare de veghe. Acum ceva era diferit... Ori îşi pierduse simţul mirosului pentru câteva minute, ori adormise. Având în vedere insomnia care nu îi dăduse pace timp de două luni, mai realistă i se părea prima variantă. Cum să fi adormit chiar atunci? Nu îi era somn, ci dimpotrivă, se simţea ca şi cum ar fi băut cafea în loc de apă în ultimul timp.

Legat de dispariţia mirosului, citise în alte cărţi pe care le găsise în biblioteca răposatului ei bunic, într-una din puţinele dăţi când ajunsese şi ea la ţară, că era de fiecare dată cauzată de o boală mai mult sau mai puţin gravă. Putea să fie cauzată de vreo răceală pe care o luase din cauză că se îmbrăcase prea subţire. Ah, măcar de ar fi ascultat-o pe maică-sa! De ce crezuse ea că era imună la orice boală? Dacă nu suferise de niciuna până la cincisprezece ani, asta nu însemna că nu putea începe de acum calvarul şi că tot ceea ce crezuse ea nu fusese decât o alta din multele ei greşeli grave. Vrând să afle ce avea, începu să îşi asculte cu atenţie respiraţia. Totul era normal. Nu auzea şi nici nu simţea nimic neobişnuit. Dacă răcise, ar fi trebuit să tuşească, să o doară în gât, să aibă nasul înfundat şi multe alte simptome.

Nu observase nimic în acest sens, deci era sănătoasă! Da, altă explicaţie era clar că nu exista. Prin urmare, varianta că adormise nu i se mai părea atât de nerealistă, mai ales că trecuseră multe minute de când se stresa cu atâtea întrebări şi nu mai auzise nicio altă voce care să îi dea o lecţie pe care nu o prinsese la momentul potrivit. „Ce bine că a fost doar un vis!” îşi zise ea. „Foarte creativă mai eşti tu, Ashlyn... Prima dată când mi-ai zis toate astea, nu te-am ascultat. Ţi-ai dat şi tu seama de asta. Acum sigur mi-ai atras atenţia. Deşi nu îmi mai vorbeşti, încă îţi mai simt prezenţa pe undeva pe aici.”

Cât timp făcea toate aceste conexiuni, Ariel a pornit încet spre ieşirea din parc, privind din când în când florile care parcă îi zâmbeau. Puteau fi la fel de bine mesagerii care i-au transmis mesajele de la Ashlyn. O mai văzuse folosind asemenea metode pentru a le transmite prietenilor ei câte ceva. Nici nu se gândea că putea să fie altfel. Toate semnele duceau către Ashlyn. Până şi ciudatul care se holbase la ea avea ceva care îi aducea aminte de vecina. Se gândea că or fi fost rude sau că aşa ar fi arătat vecina dacă ar fi fost bărbat. Oricum, totul se lega excelent. De data asta nu avea cum să greşească.