Schimbarea pe care ti-o doresti in lume

Deschise ochii şi expiră. Cât de mult noroc avusese că trecuseră pe lângă ea fără să o bage în seamă. Inima îi bătea cu putere în piept, iar mintea o îndemna să stea ascunsă până când ei aveau să fie destul de departe pentru a fi în siguranţă.

Cum se putuse întâmpla aşa ceva? Şi totul chiar în faţa ei şi cu o persoană atât de simplă şi de inocentă?! Era doar o fată de cel mult opt ani, crescută în acelaşi orfelinat în care crescuse şi ea. Ce ar fi trebuit să facă acum? Îşi dorea să strige pe cineva, să ceară ajutor oricui, dar era greu să facă asta. Ce s-ar fi întâmplat dacă persoana la care apela era şi ea implicată în acest caz şi la cine să apeleze mai exact, dacă nici măcar cei care ar fi trebuit să aibă grijă de copii nu reacţionaseră în vreun fel?

În mod normal, cei doi răpitori ar fi trebuit să fie văzuţi, însă nu auzise nici măcar un zgomot dinspre orfelinat. Totul era cât se poate de liniştit în acea noapte stranie, murdară şi cu lună plină.

Ce ar fi trebuit să facă? Din câte îşi putea da seama, ea era singura care ştia de răpirea fetiţei şi de existenţa răpitorilor, deci, dacă ar fi încercat să spună cuiva ce se întâmplase, ar fi pierdut prea mult timp. Se căută prin buzunare de telefonul ei Hansen 1870, însă nu îl găsi. „Rahat! Trebuie să-l fi uitat la Yvette acasă!” îşi zise ea lovindu-se cu pumnul în cap. Dacă ar fi strigat după ajutor, din nou era foarte posibil să ajungă prea târziu.

Atunci, îşi aminti ce îi spusese Yvette cu doar jumătate de oră în urmă: „fii tu schimbarea pe care ţi-o doreşti în lume”. Şi acesta era doar unul dintre multele sfaturi pe care i le dăduse cea care se dovedea a fi, la 19 ani, mai înţeleaptă decât toţi oamenii pe care îi cunoscuse până atunci. Da, trebuia să i le urmeze şi să înceteze să mai vadă lumea ca un loc atât de lipsit de speranţă. În cazul în care aceasta lipsea, trebuia să încerce ea să aducă măcar o rază şi simţea că era momentul potrivit pentru a începe. Ştia foarte bine că riscurile erau majore, dar simţea că nu şi-ar fi putut-o ierta niciodată dacă n-ar fi acţionat.

Layla ieşi din spatele copacului care îi fusese până atunci ascunzătoare şi privi după răpitorii care, deşi aveau un avans considerabil, puteau fi zăriţi cu uşurinţă datorită luminii lunii, mai strălucitoare decât era de obicei. Începu să alerge în urma lor fără să aibă un plan de acţiune sau măcar vreo armă. Îşi umplu buzunarele şi geanta cu pietre pe care le găsea pe câmpul din spatele orfelinatului, în direcţia în care mergeau răpitorii.

Au ajuns în parcul Kimberley. În sfârşit, o urmă de civilizaţie. De acum, era doar o chestiune de timp până când le-ar fi ieşit cineva în cale. Era imposibil să nu fie observaţi măcar de un om al străzii care obişnuia să îşi petreacă nopţile acolo. Mare i-a fost mirarea că nu întâlnise nici măcar o urmă de viaţă în afară de cei pe care îi urmărea de când plecase de la orfelinat. Ceva foarte ciudat se întâmpla. Pe vremea când locuia acolo, cei care aveau grijă de copii reacţionau la cel mai mic zgomot. Ce se întâmplase? Răpitorii reuşiseră să îi adoarmă pe toţi? Nu, tot ar fi atras atenţia cuiva.

Îi văzu apoi pe cei doi intrând în casa părăsită de lângă parc. „Trebuia să mă aştept la asta. Nu degeaba circulă o grămadă de poveşti dubioase despre casă.” Intră şi ea fără să scoată niciun sunet şi văzu lumină din colţul camerei celei mari. Era o uşă făcută în podea, iar din interior se auzeau vocile celor pe care îi urmărise. Layla înghiţi în sec, se apropie de acel loc şi aruncă o privire în interior. Cei doi, un bărbat şi o femeie, o aşezaseră pe fetiţă pe o masă de plastic şi se pregăteau să îi facă un fel de operaţie. Într-un mod cât se poate de ciudat, ea stătea nemişcată, ca şi cum ar fi fost într-un somn adânc, dar Layla putea să îi vadă foarte clar ochii. Erau deschişi.

Ea scutură din cap şi nu se mai putu controla. Intră în laboratorul subteran şi începu să arunce pietre înspre răpitori, lovindu-l uşor pe bărbat în cap şi spărgând câteva sticle, ale căror cioburi au rămas suspendate în aer.

-CUM PUTEŢI SĂ ÎI FACEŢI AŞA CEVA? strigă Layla. CU CE V-A GREŞIT?

Cei doi erau foarte calmi, în ciuda a ceea ce se întâmplase. Păreau să o fi aşteptat şi s-au îndreptat din nou spre fetiţă, încercând să revină la ce făceau iniţial.

-Ea este? întrebă femeia făcând semn cu capul spre Layla.

-Da.

-Ce păcat, Thomas. O fată aşa frumoasă...

-A avut doar ghinionul să fie în locul nepotrivit la momentul nepotrivit, dar o să se calmeze repede, dacă a inspirat îndeajuns de mult.

-Dar îmi pare tare cunoscută, zise femeia întorcându-se şi începând să meargă spre ea.

Layla, care, într-un mod cât se poate de bizar, nu mai făcuse nicio mişcare, se apropie de femeie cu un calm inexplicabil. De ce făcea asta? Şi-ar fi dorit să îi atace pe răpitori, să salveze fetiţa şi să fugă cât mai repede pentru a anunţa poliţia în legătură cu toate acestea. În schimb, acum a ajuns faţă în faţă cu cea pe care o urmărise. Femeia o măsură din cap până în picioare şi dădu din cap. O mai văzuse cel puţin o dată.

-Layla Hedstrom, zise ea. Pe numele tău adevărat, Ingrid Sandberg.

Fata simţi un fior puternic trecându-i prin tot corpul la auzul acestei replici. Numele acela îi suna foarte familiar, ca şi cum l-ar fi întâlnit de nenumărate ori. Chiar şi aşa, tăcu şi faţa îi rămase nemişcată, oricât de mult şi-ar fi dorit să spună sau să facă ceva. Atunci, Thomas se apropie şi el de Layla şi zâmbi. Faptul că o atrăsese în acea casă părăsită nu era nicidecum o coincidenţă. El ştiuse foarte bine ce făcuse şi îşi amintea foarte clar acea noapte din urmă cu 15 ani. Fusese una rece şi ploioasă, din timpul acelui „fenomen al cerului închis”, însă asta nu îi împiedicase să îşi ducă planul la îndeplinire. Era pentru prima dată când vedea de aproape rezultatele experimentelor după o perioadă atât de mare de timp.

-Dintre toate, tu eşti cel mai reuşit experiment, Layla, zise Thomas mândru. Ochii tăi sunt la fel de magici ca şi acum 15 ani.

Fără să aibă control asupra corpului ei, fata zâmbi şi îl îmbrăţişă. De ce îl simţea atât de apropiat?

-A trecut atâta timp de când nu ne-am mai văzut... Ce vremuri, draga mea Layla. Ce vremuri... Din câte văd, şi partea a doua a experimentului a fost un real succes. Ai putut să obţii tot ce ţi-ai dorit doar privindu-i în ochi pe cei din jurul tău. Din păcate, n-ai avut nişte ambiţii foarte înalte. Ai fi putut să ajungi mult mai sus, dar ai destul timp să faci asta şi să-ţi îndeplineşti misiunea. Ţi-o mai aminteşti?

-Da, domnule.

-Chloe, zise Thomas întorcându-se către femeie, nordul e ca şi al nostru. Doar trei copii ne mai trebuie şi sigur vom recâştiga ceea ce, de fapt, ne-a fost luat mişeleşte.

-Ne-au crezut dispăruţi peste opt sute de ani, zise Chloe, dar noi am fost, suntem şi vom fi cea mai mare putere mondială, chiar dacă asta nu se va întâmpla în timpul vieţii noastre, ai înţeles, Ingrid?

Fata dădu din cap, apoi se aşeză pe unul dintre scaunele de lângă patul pe care stătea întinsă fetiţa şi privi spre ea. Aveau atât de multe în comun: amândouă erau orfane, au crescut în acelaşi orfelinat; i se părea chiar că arăta aproape la fel ca ea, cea din urmă cu 15 ani. Layla simţi un zâmbet apărându-i pe buze şi se întoarse spre Thomas şi Chloe. El stătea în faţa unui calculator şi scria ceva foarte repede, fără să se uite la tastatură. În spatele biroului pe care se afla calculatorul era o elice care se învârtea din ce în ce mai încet, până când se opri. Chloe luă dintr-un sertar un pachet de ţigări din care scoase câteva, le puse pe un alt birou, apoi se duse la fetiţă, îşi puse palmele deasupra ei şi începu să le mişte rapid într-un mod aparent haotic. Femeia ţinea ochii închişi şi părea să nu respire. După ceva timp, Thomas ajunse de cealaltă parte, deschise ochii fetiţei pe rând, turnă în ei mai multe picături dintr-un lichid aflat într-o eprubetă, îi închise şi îi apăsă cu putere.

„Prin aşa ceva am trecut şi eu?” se întrebă Layla. „Nu se poate! Sunt sigură că mi-aş fi amintit! E mult prea şocant pentru un copil de opt ani.” Ea înghiţi în sec şi tremură, apoi îşi duse mâna dreaptă la cap şi lăsă să îi curgă pe obraji nişte lacrimi. Atunci şi-a dat seama că avea din nou control asupra propriei persoane, dar era complet? Îşi încordă muşchii picioarelor şi ai abdomenului. Da, era complet. Orice îi făcuseră Thomas şi Chloe, ceva trebuie să fi mers prost. Îşi întoarse uşor privirea către birou şi văzu acolo mai multe cuţite, cuţitaşe, bisturie şi alte obiecte ascuţite. „Acum e acum. Se pare că singura noastră şansă să scăpăm de aici este în mâinile mele,” îşi zise fata ridicându-se rapid, luând un cuţit şi îndreptându-se cu viteză spre Chloe. Aceasta însă se întoarse, îi pară lovitura şi îi prinse mâinile.

-Thomas, ajută-mă!

-Rezistă! Mai trebuie să apăs doar câteva secunde!

-ACUM!

În secunda următoare, fata se eliberă şi înfipse cuţitul în gâtul lui Chloe, apoi dădu să se îndrepte către Thomas. Imediat, acesta îşi luă degetele de pe ochii fetiţei, o evită pe Layla, luă o ţigară căreia îi dădu foc şi cu care o arse pe braţ atunci când ajunseră faţă în faţă. Ea însă nu se lăsă intimidată şi, cu o forţă de care nu era conştientă, îl aruncă pe Thomas în birou, făcând calculatorul să cadă şi elicea să se învârtă în ritmul ei obişnuit. Îl apucă apoi pe Thomas de gât şi îl puse cu faţa în dreptul elicei.

-Cine eşti şi de ce faci asta? zise Layla.

-Cândva, cumva, tu ne vei reda ceea ce este al nostru.

-CINE EŞTI?

-Thomas Hausen, dar îţi vei aminti asta mult după ce eu o să mor.

-VORBEŞTE!

-Nu-ţi uita originile niciodată, Ingrid Sandberg!

Atunci, el se eliberă, o împinse, strigă:

-DERVELT NU VA MURI NICIODATĂ!

Şi îşi lăsă capul să fie tăiat de elice. Layla se dădu în spate pentru a nu fi murdărită de sânge şi se lovi de masa pe care fetiţa încă stătea liniştită, în ciuda celor întâmplate. Era atât de frumoasă. „Ce bine că a pierdut baia asta de sânge. Nici cel mai puternic drog n-ar fi putut să o facă să uite.” Layla se dezbrăcă de hainele care fuseseră pătate şi rămase doar cu un pulover subţire şi nişte pantaloni de trening. „S-ar putea să-mi fie frig când o să ies afară, dar asta nu contează,” îşi zise ea apropiindu-se de biroul pe care mai rămăseseră doar trei ţigări. Le luă şi le inspectă pe fiecare în parte. Îi păreau să fie normale, aşa că luă pachetul gol lăsat pe birou, le puse în el şi îl băgă în buzunar. „Astea o să-mi prindă bine, dacă o să îmi fie frig.” Se duse apoi la fetiţă, o luă în braţe, urcă scările cu ea şi închise uşa din podea, sperând ca nimeni să nu o mai deschidă vreodată.

Afară, soarele era pe punctul de a răsări. În câteva zeci de minute, Layla trecu neobservată prin acelaşi parc lipsit de viaţă, lăsă fetiţa pe o bancă din faţa orfelinatului pustiu şi o înveli cu puloverul pe care îl purtase. Acum, ea rămăsese doar cu un tricou, iar frigul începea să îi intre în oase, dar putea să reziste. Ştia că avea un organism rezistent şi, în cel mai rău caz, urma să aibă nişte frisoane puternice, nimic ce n-ar fi putut fi vindecat cu ajutorul ceaiului Verei. Până atunci, ar fi fost bine să fumeze una din ţigările bizare pe care le lăsase în urmă Chloe. Îşi amintea că în excursia de pe munte, din martie, tutunul îi pusese sângele în mişcare şi o ajutase să se încălzească.

Problema era că nu avea cu ce să le aprindă şi nici magazine de unde să cumpere. Încă era prea devreme. „Yvette stă la vreo două străzi de aici. Probabil că o să mă primească dacă îi spun că am lăsat telefonul la ea şi o să-mi dea şi vreo brichetă.” Porni la drum şi ajunse în cinci minute la blocul unde locuia Yvette, care îi dădu ce îi ceruse şi alături de care fumă.

-Pe bune, credeam că ai ajuns cu bine acasă. Ce s-a întâmplat de eşti atât de matinală şi de... speriată?

-Nu m-ai crede nici dacă ţi-aş spune. E o poveste tare, tare ciudată, pe care aş vrea să o las în urmă.

-Fată, mă sperii şi pe mine!

-Dar s-a terminat. Uite, sunt întreagă.

-Şi ai câteva haine lipsă. Cine ţi-a făcut asta?

-Cine să-mi facă ce? Nu m-a violat nimeni, stai liniştită. Doar am... ăăă... salvat pe cineva care era pe punctul de a păţi ceva rău.

-Ce ai făcut? Layla, eşti nebună? Puteai să...

-Ştiu ce puteam să păţesc, dar ţi-am zis că totul e bine şi vreau să las totul în urma mea. Gata!

-Serios... Dă-mi şi mie din ţigara aia, poate mă mai calmez puţin.

Layla i-o întinse, iar Yvette trase un fum, apoi i-o dădu înapoi.

-Îmi pare rău că am venit aşa devreme şi că nu-ţi pot da mai multe explicaţii.

-E în regulă. Suntem cele mai bune prietene şi înţeleg dacă e ceva ce te-a şocat şi nu vrei să vorbeşti despre asta. Promite-mi doar că n-o să te mai pui în pericol. Ştii doar cât de mult însemni pentru mine!

-Şi eu te iubesc mult, Yvette. Îţi promit că o să am grijă de mine! zise Layla stingând ţigara pe care o fumase, luând-o în braţe şi sărutând-o pe gură, după care îşi luă la revedere de la ea şi plecă.

În drum spre casă, ea îşi scoase telefonul şi văzu că avea două apeluri pierdute de la Eric şi că era ora 5 şi 13 minute. „Bietul de el. Trebuie să fi fost îngrijorat că nu i-am răspuns şi că nu m-am întors, dar ce să fac? Mi-am dorit să fiu eu schimbarea pe care mi-o doresc în lume şi cred că am reuşit. Am salvat acea fetiţă şi cei care au răpit-o şi-au primit pedeapsa. Cui îi pasă că n-o să pot să povestesc nimănui asta? Eu ştiu şi îmi este de ajuns!”

-Prostuţo, ar fi trebuit să tragi un singur fum! zise o voce stranie.

Layla tresări, se opri şi privi în jurul ei. Era singură pe stradă. Cel mai probabil, i se păruse. Era trează de mai bine de 30 de ore, deci era normal să se întâmple şi aşa ceva. Pe lângă asta, mai trecuse şi printr-un şoc, omorâse un om şi văzuse un altul luându-şi zilele. Oricât ar fi fost de răi, cei doi erau, totuşi, oameni, iar ea văzuse şi făcuse ceva ce doar i se povestise până atunci. „Dar a fost pentru un scop nobil. Oricine, până şi divinitatea, ar înţelege asta!”

-Yvette va uita doar ce s-a întâmplat în noaptea asta, pe când tu...

Ea tresări şi privi din nou în jur. Nu vedea pe nimeni, deşi auzise acea voce bizară, de foarte aproape, ca şi cum ar fi fost în capul ei. Se speriase şi începu să meargă din ce în ce mai repede, prin nişte cartiere sărăcăcioase, pe care le văzuse în trecut doar din interiorul unei maşini.

Ajunse în faţa unui zid vişiniu, neîngrijit, se opri, scoase telefonul şi dădu să sune la poliţie. Dar ce le-ar fi spus? Că fusese urmărită prin oraş de o voce despre care nu ştia nici măcar dacă era a unui bărbat sau a unei femei? Evemtualul partener de discuţie ar fi crezut că era fie nebună, fie drogată. Dădu din cap şi inspiră adânc. Totul era în închipuirea ei şi, aşa cum apăruse, putea să şi dispară. Închise ochii şi încercă să cânte una din melodiile ei preferate, numai pentru a fi întreruptă:

-Un burete. Exact ca un burete pe tablă acţionează acele ţigări cu amintirile tale. Dar să ştii că pe tablă creta poate să rescrie cele şterse...

-MORI! strigă Layla şi aruncă telefonul în zid, apoi o luă la fugă pe străzi.

-O să alergi mult, o să încerci să scapi, dar pentru că ai fost arsă cu ţigara, ale cărei urme vizibile au dispărut la primul contact cu aerul, şi că ai inspirat gazul din casă, suntem asiguraţi că o să faci, până la urmă, ce ai fost programată să faci. Şi asta chiar alături de iubita ta, Yvette. Ai fost programată să faci şi asta. Păcat că vei uita şi că ai întâlnit-o, în doar câteva minute. Pardon, câteva secunde. Ne vom mai auzi cât de curând. Te vei întoarce la locul faptei, fără să îţi dai seama de ce. Până atunci, spre binele tău, aruncă pachetul cu ţigările! La reauzire, Ingrid Sandberg! Adio, 16 mai! Bine te-am regăsit, 22 martie!

De atunci, nu mai auzi vocea şi văzu negru în faţa ochilor. Cu toate astea, continua să alerge şi să simtă o prezenţă ciudată aflată pe urmele ei. Pierduse orice control asupra membrelor şi nu mai putea să înţeleagă de ce se întâmpla asta. Ce făcuse? Cu ce greşise? Supărase cumva pe cineva? Omorâse vreun om? Asistase la ceva ieşit din comun? Ultimul lucru pe care şi-l amintea era că urma să meargă la un curs şi că vorbea cu Petter despre excursia în care urmau să plece.

Dintr-odată, se trezi într-o cabină telefonică unde cineva uitase cartela în telefon. Zona în care se afla îi părea cu totul străină, deşi era foarte probabil să mai fi fost pe acolo de numeroase ori. Nu vedea nicio persoană să treacă prin apropierea cabinei telefonice. Cea mai apropiată dintre ele era la aproximativ 50 de metri şi se îndepărta încetul cu încetul. Privi apoi în direcţia opusă şi văzu staţia de tramvai. Dădu din cap şi răsuflă uşurată. Mai fusese aici de curând, chiar cu o zi în urmă. Atunci, luă receptorul în mână şi formă numărul lui Eric.

-Da! răspunse el.

-Sunt urmărită!

-Poftim? Layla, tu eşti?

-Da, eu sunt.

-Eşti bine? Ce ai păţit?

-Sunt urmărită. Ce nu înţelegi?

A & B 6/6

-Ce încercaţi să faceţi, stăpâne? întrerupse Arben avalanşa de gânduri a boierului, cu un zâmbet pe care nu-l mai afişase niciodată până atunci.

-Poftim?! CUM ÎNDRĂZ… Pfff… Puştiule, crede-mă, nu vrei să mă vezi nervos, deci ar fi mai bine să ai grijă cum te porţi, ce faci şi ce gândeşti, dacă înţelegi ce vreau să spun!

-Vă rog să mă iertaţi, zise el plecându-şi capul şi căzând în genunchi într-un mod foarte teatral, moment în care în camera în care se aflau începură să intre din ce în ce mai mulţi ţărani îmbrâncindu-se şi având în mâinile lor uneltele cu care trebuiau să muncească pământul; ţăranii se apropiau din ce în ce mai ameninţător de boier, cu uneltele îndreptate spre el, care însă nu părea să se fi înmuiat la vederea acestei scene şi strigă la ei:

-CE FACEŢI AICI, NENOROCIŢILOR? CUM ÎNDRĂZNIŢI SĂ ÎMI FACEŢI MIE UNA CA ASTA? EU V-AM HRĂNIT ŞI AM AVUT GRIJĂ DE VOI ATÂŢIA ANI, IAR VOI VENIŢI LA MINE ÎN CASĂ ŞI MĂ AMENINŢAŢI?!

-Stăpâne, vă rog frumos să vă calmaţi, zise Arben ridicându-se din genunchi şi afişând acelaşi zâmbet straniu care îl scosese din minţi pe boier mai înainte.

-TU, PUŞLAMA TRĂDĂTOARE! TU EŞTI RESPONSABIL PENTRU ASTA?

-Eu nu…

-O SĂ ORDON SĂ FII TORTURAT ÎN CELE MAI BARBARE FELURI!

-Calmaţi-vă, vă rog frumos. Eu nu sunt vinovat de absolut nimic, ba chiar am încercat în continuare să le dau bieţilor oameni un exemplu despre cum să muncească. La fel au făcut şi părinţii mei şi Besiana, deci vina nu este a niciunuia dintre noi.

-ŞI ATUNCI DE CE ZÂMBEŞTI? urlă boierul scoţând de nicăieri parcă un pumnal şi îndreptându-l spre Arben. GRĂIEŞTE SAU O SĂ ÎŢI TAI FIECARE PĂRTICICĂ DIN CORP!

-Eu aş putea să spun multe acum, dar nu am voie şi nici nu cred că ar fi prea bine pentru nimeni. De fapt, am spus destule. Totul este să ştiţi să ascultaţi şi să citiţi. În fine, eu ştiu ce aţi încercat să faceţi şi mai ştiu şi că nu aţi reuşit. Este cumva prima dată? Da, este prima dată când vi se întâmplă asta, nu e nevoie să îmi spuneţi. Părinţii mei şi Besiana m-au pregătit mult pentru această zi şi iată că am ajuns într-un punct din care nu mă mai pot întoarce. Vă este frică, stăpâne, nu-i aşa? Nu-i nevoie să îmi spuneţi nimic, fiindcă ştiu exact ce simţiţi. Ce aţi făcut alături de clanul vostru nu poate fi iertat şi, orice aţi face acum, veţi dispărea dintre noi. Din păcate, nu la fel se va întâmpla şi cu pata neagră pe care aţi lăsat-o asupra istoriei.

Auzind acestea, boierul scăpă din mână pumnalul şi începu să tremure din toate încheieturile. În ochii lui, Arben observă dispariţia siguranţei prefăcute şi apariţia unei frici pe care nu o mai simţise până atunci. Putea să omoare câţiva ţărani, dar ei acceptaseră deja să se sacrifice pentru binele suprem: o lume fără Horvathi, iar primul pas era nimicirea celui care le fusese până atunci stăpân.

Horvath Lorand se puse în genunchi, îşi împreună mâinile şi începu să se roage ca măcar o slugă credincioasă, cineva, oricine să vină acum şi să îl scape, dar spera degeaba. Nu avea nici soţie, nici copii, iar restul familiei era cu afaceri în Europa. Şi chiar dacă ar fi fost alţi membri ai familiei în casă, nu avea nicio speranţă. Arben era mult mai puternic decât el sau oricare dintre cunoscuţii lui. Conştientizând acestea, boierul zise cu o voce sfârşită:

-Cine eşti? Ce vrei tu, de fapt?

-Ce vreau eu este ceva ce noi n-am avut niciodată până acum. Respect, stăpâne. Ăsta este primul lucru pe care îl vreau eu, pe care îl vrem noi. Familia mea reuşise să şi-l câştige nu prin frică, aşa cum aţi făcut dumneavoastră, ci prin bunătate, întrajutorare.

-Ce sunt astea?

-Nu veţi afla niciodată. Sângele dumneavoastră nu vă va lăsa. Eu, Arben Nishliu v-o spun cu toată sinceritatea şi îmi pare foarte rău că trebuie ca noi să facem asta. Besiana!

Din grupul celor care se aflau în spatele boierului a apărut o fată de aproape 17 ani, de o frumuseţe supranaturală, care i-a făcut pe toţi să nu mai scoată niciun zgomot. Părul ei negru era lung până la mijloc, iar chipul ei putea fi foarte uşor confundat cu cel al unui înger. Arben se duse la ea, o luă în braţe şi îi şopti ceva la ureche, după care se întoarse la boier şi îi spuse:

-Eu nu sunt telepat, ca dumneata. Niciunul dintre noi nu este. Între noi fie vorba, eu ştiu ce se va întâmpla în continuare, atât cu mine, cât şi cu dumneata.

Arben luă pumnalul şi îl înjunghie pe boier în braţul stâng..

-Dumneata vei muri. Eu aş fi ales calea mai lungă, dar ne cam grăbim...

Băiatul scoase arma din braţul celui care îi fusese până atunci stăpân şi i-l înfipse adânc în stomac. Boierul tuşi sânge, iar Arben ridică pumnalul afişând un zâmbet ironic. Cu ultimele puteri, Horvath Lorand strigă:

-O SĂ MURIŢI CU TOŢII, NENOROCIŢILOR!

-Ştiu. Suntem conştienţi că nu avem nicio scăpare şi că vom muri în cel mult două zile cu toţii, dar vrem să savurăm momentul ăsta! Vrem să ştim că e un demon în minus pe acest pământ.

Şi îi dădu lovitura de graţie, tăindu-i gâtul şi privind înainte către soarta care îi era pregătită, de a fi prins de gărzile familiei Horvath şi obligat să se arunce într-o prăpastie alături de Besiana, pentru a nu suferi din cauza torturii. Şi îţi amintesc din nou, pentru a mia oară, că profeţiile lui, care sunt, de fapt, profeţiile mele, se împlinesc mereu. Da, totul avea să se întâmple peste 37 de ore, 19 minute şi 46 de secunde, după cum ştim atât eu, cât şi sora mea, Besiana.

A & B 5/6

Au ajuns la conac după câteva minute, trecând prin faţa ţăranilor din ce în ce mai puţini şi mai fără dorinţă de a munci, indiferent de riscul pe care şi-l asumau având atitudinea asta. Boierul îi privea pe toţi cu superioritate, aşteptând să le vadă reacţiile, dar nu se întâmpla absolut nimic notabil. Ei munceau pământul fără măcar să mimeze interesul sau să dea vreo atenţie în ceea ce în privea pe cei din faţa lor. „Aşa deci... Am ajuns să nu mai fiu respectat decât de un singur ţăran din toată şleahta asta nenorocită.” îşi zicea boierul, încercând din toate puterile să îşi stăpânească mânia.

Odată ajunşi la conac, el îi zise lui Arben să se aşeze la aceeaşi masă cu el şi dădu ordin unei slugi să îi aducă din friptura de porc pe care doar ce o pregătise pentru prânz.

-Să le ierţi pe slugi dacă friptura o să ţi se pară un pic nefăcută, dar deh, ce să le faci? Nu mai avem nici slugi, nici ţărani ca lumea, zise boierul privindu-l fix pe Arben.

„Ceva clar e ciudat cu băiatul ăsta. Ăştialalţi văd că se revoltă, fac ca toate animalele şi ca toţi dracii, iar el e în continuare bun, ascultător, muncitor, mai-mai că-şi dă sufletul pe pământ. Trebuie să văd ce e aşa de special la el...” gândea el, parcă încercând să îi citească gândurile lui Arben. După câteva zeci de secunde, se strâmbă, îşi drese vocea şi îi zise băiatului:

-Ia ridică-ţi tu capul din pământ, puştiule!

-Mă scuzaţi, stăpâne, dar sunt doar un biet ţăran dependent de boier. Cum aş putea putea să fac asta?

-Tu stai la masă cu mine, în casa mea, deci de ce să nu ţii şi tu capul sus pentru prima dată în viaţă?

Arben păru că ezită, lucru care îl enerva şi mai tare pe boier. Acesta însă reuşi din nou să îşi stăpânească nervii foarte bine şi îi zise cu acelaşi calm:

-Haide, puştiule! Fă abstracţie că eşti slugă şi lasă-mă să te văd şi eu la faţă!

Arben oftă adânc şi se conformă, iar boierul începu să îl privească foarte insistent în ochi. Băietul tremura din toate încheieturile şi lăsa impresia că îşi dorea ca această scenă să se termine cât se putea de repede, dar nu... Aşa ceva chiar nu se putea. Boierul voia neapărat să afle ce era atât de straniu la Arben. Nu reuşise în atâţia ani de zile să îl citească, lucru care nu se mai întâmplase niciodată până atunci. Putuse afla totul despre toţi cei din jur, să îşi impună voinţa în faţa tuturor de-a lungul anilor, însă nu reuşise să facă acelaşi lucru şi cu acest băiat ciudat. Cine era el, de fapt? Ce ştia despre el? Că era membru al unei familii de albanezi care fusese odinioară nobilă şi care îşi pierduse averea în favoarea lui, însă, cu toate astea, ei nu îi făcuseră niciodată probleme. Pe toţi putuse să îi citească fără să întâmpine opoziţie. Păreau să fie nişte oameni cât se poate de normali. Dar... doar nu era posibil ca Arben să fi fost şi el telepat. Ah, nu, nu se putea aşa ceva, având în vedere situaţia. Ar fi trebuit să opună rezistenţă măcar una dintre rudele sale, nu?

A & B 4/6

Simţeau cu toţii că era ceva ciudat cu el, doar că nu înţelegeau ce şi nici nu păreau să aibă vreun interes să o facă. Atâta timp cât muncea pământul excelent şi era un exemplu foarte bun pentru ceilalţi ţărani, care acum nu se lăsau mai prejos, nu vedeau niciun motiv să se amestece.

Cam trei ani au durat recoltele acelea extraordinare, până în primăvara celui de-al patrulea an, când mulţi ţărani au început să fugă de pe pământurile boierilor respectivi sau să nu le mai muncească, indiferent cât de mult riscau. Singurul care ieşea în continuare în evidenţă prin hărnicia şi devotamentul său era Arben, lucru pe care l-a observat şi capul familiei boiereşti.

Într-o zi, văzându-l pe băiat muncind şi fiind aproape extenuat, s-a dus la el şi i-a zis:

-Puştiule, poţi să te opreşti puţin?

Arben se opri fără să îşi ridice privirea la boier.

-Da, stăpâne.

-Văd că munceşti mereu până nu mai poţi şi, uneori, nici atunci nu te laşi. Nu vrei să vii să mănânci ceva?

-Ce? Unde? Dar n-am terminat de...

-Nu vezi că oricum recolta de anul ăsta e aproape compromisă? Uită-te şi tu la toţi ăştia din jurul tău, că mai mult stau şi se gândesc să fugă sau la nemurirea sufletului, dar nu se gândesc că, dacă nu se ţin de treabă, o să îi prindem şi o să îi pedepsim foarte aspru. În schimb tu... tu eşti cel mai muncitor de aici. Hai cu mine la conac.

Arben se sculă în picioare şi porni alături de boier, fără să îşi ridice nici măcar o clipă capul din pământ. Cum ar fi putut el, un umil iobag, să facă aşa ceva? Ar fi primit, probabil, o pedeapsă cruntă din partea stăpânului său. Poate că ar fi fost bătut sau, mai rău, nu ar fi primit mâncare.

A & B 3/6

Câţi ani să fi trecut de atunci, Doamne? Să tot fie vreo cinci-şase sute de ani de când, undeva prin Europa Centrală, se năştea Arben Nishliu, într-o fostă familie nobilă albaneză, ai cărei membri au devenit iobagi din cauza presupuselor datorii. La prima vedere, situaţia părinţilor lui nu-i oferea nicio oportunitate să realizeze ceva ieşit de comun, oricât de mult s-ar fi străduit. Soarta lui ar fi fost aceeaşi ca a părinţilor lui: să muncească pământul boierilor până la extenuare şi să moară în mizerie, de ciumă sau de foame. Totuşi, se întâmpla ceva deosebit cu el. Încă de mic copil, Arben lua câte o bucată de lemn pe care scrijelea cu orice avea la îndemână nişte scene ciudate pe care nimeni nu reuşea să le descifreze la momentul respectiv. Chiar şi aşa, el a continuat să facă asta, fără să neglijeze munca pământului. Era unul dintre cei mai apreciaţi ţărani de către boieri de fiecare dată când veneau să îşi vadă pământurile, deşi simţeau şi ei că era ceva ciudat la el. Cum putea un copil de 11-12 ani să muncească atât de mult şi eficient?

A & B 2/6

Nu am somn şi nici nu l-am cunoscut niciodată cu adevărat, nici măcar când eram bebeluş şi dormeam 16-18 ore pe zi. Mi-aş dori să mă pot odihni şi eu măcar o dată cu adevărat, dar aşa ceva nu se poate. Am reuşit oarecum până la 8 sau 9 ani, dar de atunci nu am mai putut. Atâta timp cât în lumea asta mai curge un anumit sânge prin venele cuiva, nu pot să am linişte. Bănuiesc că ştii şi tu foarte bine despre ce vorbesc. Mi-am dat seama că tu eşti singura entitate care mă poate înţelege, la fel cum şi eu sunt singura entitate care poate să facă acelaşi lucru pentru tine. Care e povestea? E mereu aceeaşi. Lumea m-a cunoscut de-a lungul vremii sub diferite nume. Dacă un om obişnuit ar auzi fraza asta spusă de mine, sigur ar crede că am personalităţi multiple, dar nu. Sub toate acele nume se ascunde, de fapt, aceeaşi entitate: eu. Nu sunt zeu, dar asta nu înseamnă că sunt mai puţin supranatural. Dar ce sunt e mai puţin important. Cea care contează este misiunea mea. Cunoşti toată istoria aia? Nu-mi răspunde! Simt că trebuie să ţi-o spun.