Damn...

Ma trezesc...undeva. Nu pot sa imi dau seama exact unde sunt. Este un loc...ciudat, in intuneric. Dintr-o data, cateva lumini slabe s-au aprins in acest loc. Sunt intr-o camera in care totul este facut din lemn, insa nu exista nicio piesa de mobilier. Miroase atat de patrunzator a rasina, incat simt ca ma incearca o durere de cap. Incerc sa privesc pe geam, insa nu pot disting nimic. E ca si cum ar fi...vid. Ies din camera pe una dintre multele usi existente si ajung intr-alta, mult mai luminoasa, insa cu acelasi miros patrunzator de rasina. Este la fel de goala, singurul obiect de mobilier fiind un fotoliu de aceeasi culoare cu peretii si podeaua, camuflat perfect in unul din colturi. Dupa cateva minute, pe usa din fata mea intra ***, cu o imagine la fel de intunecata si inspaimantatoare ca a *** si se aseaza in fotoliu. Imi observa prezenta si ma priveste binevoitor. Vreau sa ma apropii de el, insa nu ma mai pot misca. Toti muschii mei refuza sa coopereze. Imi zambeste dulce, ca si cum totul ar fi in regula, ca si cum eu as fi binevenit, ca si cum ar fi ca...inainte. Dintr-o data aud cum bate cineva la una din usi. *** nu raspunde. Pur si simplu sta in fotoliu si ma priveste superior, parca prevestind ceva socant.
Dupa cateva minute in care tot a batut la usa, persoana a intrat in camera. Persoana poarta o pelerina neagra, un fes negru, manusi negre, pantofi negri si o geanta neagra. Fesul negru nu putea sa acopere si coditele rasta, care se prelingeau pe spatele pelerinei. Doamne... *** o priveste la fel de binevoitor cum ma privea si pe mine si ii face semn sa vina la el. E...***. Ea se apropie de el, ii arunca geanta si isi leapada pelerina.
-Ce vrei sa faci, draga? zise (el) sfidator. O sa ma omori cu ce ai tu aici?
-Moartea e o pedeapsa mult prea usoara pentru o scursura ca tine, zise (ea) cu o voce groasa, necaracteristica ei.
-Atunci ce cauti tu aici?
Ea baga mana intr-un buzunar, din care scoate ceva si il pune la pamant, in fata ei. El pare destul de speriat, nu pot sa inteleg de ce. Acest Mesia, se sperie de...***, pe care ar putea-o spulbera intr-o secunda. Dintr-o data incep sa ma misc inspre ei, oprindu-ma langa un perete, special pentru a putea vedea din perspectiva ce se intampla. Ciudat este ca eu pur si simplu nu am putut sa ma opun, insa...m-am obisnuit cu asa ceva. (Ea) a lasat in fata ei un dagru, parca invitandu-l pe *** sa il foloseasca.
-Hai, fa-o, zise ea cu aceeasi voce groasa. Stiu ca vrei s-o faci, stiu ca ai vrut sa o faci. STIU CA NU INSEMN NIMIC PENTRU TINE! NIMENI! Dar ai grija sa ma privesti in ochi tot timpul in care ma injunghii, privirea mea sa te urmareasca mereu, iar aceste cuvinte sa iti ramana intiparite in cap, pana in momentul in care vei muri! Dar stai, tu esti nemuritor, nu? PACAT! Vei pastra toate acestea in minte, in suflet, pentru totdeauna. Asta daca mai ai un suflet. Mai ai, nu?
-De ce esti aici? raspunse el nelinistit.
(Ea) scoate dintr-un buzunar o hartie mototolita, pe care o desface si incepe sa o citeasca:
-Draga nimeni, ce mai faci? Cum o mai duci? Nu te mai vazui de cand nu te mai vazui...
-Nimeni?...
-...Viata este foarte frumoasa, vazuta prin niste ochi goi, ca de mort. Simt ca nu mai apartin acestei lumi, ca eu sunt in plus si ca, pur si simplu, incurc. Oare asa sa fie? Asa crezi?
-***, opreste-te...
-Devin pe zi ce trece mai nimeni, incep sa iti seman. Ti-am scris in scrisoarea a opta despre acea lume nevazuta, ti-am povestit parca...era incredibil. Stii de ce? Pentru ca nu erai tu acolo!
-Te implor...
-Seamanul tau nu ia droguri, nu poate sa faca asa ceva. Pur si simplu ar fi impotriva principiilor lui morale, care si asa au fost calcate in picioare cu fiecare pas pe care il face pe acea carare care duce catre soare. Seamanul tau minte, nimeni.
Pentru prima data in multa vreme, observ ca in ochii lui apar lacrimi. Fiecare cuvant pe care il citeste ea pare sa il doara mai mult decat orice injunghiere cu dagrul aflat in fata ei. Chipul sau a devenit extrem de palid, la fel de alb precum ochii (ei). De ce ai vrut sa vad asta? Ai vrut sa vad ca ai un punct slab? Se arunca in fata ei, in genunchi, si incepe sa o implore sa termine. Ii strange picioarele in brate, precum face un sclav stapanului sau cand ii arunca un colt de paine sa manance. Ea, insa, este indiferenta la toate aceste scene. Scapa din stransoarea lui si, din inertie, el se loveste cu fata de podea. Probabil ca o alta persoana ar fi fost amuzata de acest lucru, insa nu si ea. Are mult prea multe pe suflet pentru a putea sa zambeasca macar.
-Nu mai pot saruta, continua ea pe un ton din ce in ce mai ridicat, pentru ca buzele mele ma ard cu fiecare secunda care trece si nu pot pasa aceasta durere si altcuiva. Cicatricile vizibile nu ma dor, sau cel putin nu le mai simt. M-am obisnuit cu ele. In schimb, fiecare lacrima care curge pe obrazul meu se poarta ca sarea pe ranile din sufletul meu. NIMENI! Cu toata dragostea, *** ***!
(El) izbucneste in lacrimi, iar (ea) il priveste cu o scarba incredibila. Nu prea pare sa il creada, cu toate ca durerea lui este vizibila. Parca ea ii spune “ce vei face acum?”. Il provoaca, practic.
-Ridica-te! ii zice ea in scarba.
-Nu...pot...
-Cum nu poti? Razi de mine? Te crezi zeu si te-am emotionat eu, chiar eu. Nu pot sa cred... Ridica-ti privirea! In fata ta este dagrul. Ce poti sa faci? Ce vei face?
-Nu vreau sa te omor...nu pot...
-Tu chiar crezi ca eu sunt proasta. Stii ceva? O sa iti zic un secret, pe care tu, cu toata telepatia ta, nu poti sa il afli. Stii de ce ? Pentru ca, pur si simplu, nu ma mai poti citi ; sufletul meu nu mai face parte din aceasta lume. Poate de aceea tu nu stiai ca voi veni.
-Nu...
-Te iubesc, nimeni...inca te iubesc ! Ce zici de asta?
(El) isi ridica privirea catre (ea) si pare socat. Nu are putere in fata ei, nu poate sa i se opuna. Este una din putinele lui slabiciuni. Ma priveste si pe mine, intrebator, insa sunt la fel de nedumerit ca si el. Pune mana, insa, pe dagru si se ridica ametit. Ochii sai lacrimanzi au devenit din albi rosii. Manat parca de o forta diavoleasca, scoate un urlet infiorator si o injunghie pe Adina in bratul stang. Siroaie de lacrimi ii curg pe obraz ; ea, totusi, pare impasibila. Nu a afectat-o cu nimic.
-Priveste-ma in ochi, priveste-te-n oglinda, zise (ea), incercand sa il provoace. PRIVESTE-MA IN OCHI, CAND ITI SPUN! NIMENI!
Lacrimile lui nu se mai opresc. Scoate dagrul din brat si o injunghie in inima, uitandu-se fix in ochii ei si putandu-i-se citi pe buze trei cuvinte : « imi pare rau... ». (Ea) se prabuseste in genunchi in fata lui si ii ia picioarele in brate. El impinge si mai mult dagrul si il rasuceste, incercand sa o chinuie si mai mult. In final, il scoate, iar (ea) se prabuseste in fata. (El) o intoarce, pentru a-i vedea privirea, insa a ramas socat sa vada ca nu ii curgea deloc sange din rani. Ochii ei devenisera iar plini, iar fata ei, acum acoperita cu lacrimile lui, redevenise cea de odinioara.
E trist si nu l-am mai vazut asa demult...e chiar sincer... Abia imi mai pot stapani si eu lacrimile. Nu pot sa cred ce s-a intamplat, la ce am asistat...