-Ai avut o viata plina pana acum, ii zic eu. Crezi ca o sa fie altfel impreuna cu mine?
-Sincer? Nu stiu si nici nu-mi pasa, sunt pregatita pentru orice. Sunt Diana, numele meu de familie nu mai conteaza, desi...se spune ca nu trebuie sa uiti de unde ai plecat. Sunt unele cazuri cand chiar trebuie sa uiti. E ca atunci cand prima iubire se dovedeste a fi un mare esec. E un mod de a ma proteja. In fine, nu mai conteaza decat ca sunt aici, cu tine, si ca tu ai devenit prima persoana din-afara grupului care imi stie povestea.
Fata ei pe jumatate luminata de raza de lumina pe care am lasat-o sa se reverse asupra noastra imi prezenta un ochi inchis si trist si o lacrima curgand pe obrazul ei neted. Ofteaza adanc si duce o mana la spate, luand dintr-un buzunar, probabil, un aparat digital. Din senin, face doua poze, apoi le priveste cu un interes ciudat. Un zambet dulce ii apare pe fata, insa lacrimile se inmultesc. Ma apropii si eu sa vad ce a pozat, insa imaginea devine neagra imediat. Isi muta privirea spre mine si ma intreaba:
-Vrei sa vezi si tu?
-As vrea sa vad, daca imi arati tu, desigur. Nu vreau nici sa ma bag prea mult, sa deranjez sau...
-Nu, nu...stai linistit, ca nu deranjezi. E o...halucinatie pe care o am eu mereu. Mi se spune ca sunt nebuna, insa incerc sa arat ca nu sunt si sa ma conving pe mine, mai intai, ca aceste halucinatii sunt...adevarate. Din cauza asta port mereu dupa mine aparatul. E...pentru prima data cand e adevarata.
Apasa pe un buton al aparatului si apare o imagine cu peretele meu, iar in fata peretelui meu sunt doua busturi luminoase sarutandu-se si tinandu-se in brate. Ma uit la poze, ma uit si la locul unde a facut Diana poza...nu este nimic acolo...si totusi. Nu inteleg. Ea e clar ca nu e nebuna, insa eu ma simt ciudat. Nu e normal.
-El e Cristi, iar ea e Lia. Ea se mutase la Paris pentru ca avea o tumoare pe creier. Din pacate...a murit la scurt timp dupa ce a murit si Cristi. Ai ei n-au strans destui bani, iar boala a invins-o. Ii vad mereu impreuna, insa doar acum i-am prins in poza.
-Da, dar...la mine in camera?
-Sunt pretutindeni. Sunt atat de frumosi impreuna si...facuti unul pentru celalalt. Exact asa cum suntem si noi doi. Simt ca mesajul asta e.
-Si...eu...si eu.
-Dar orgoliosul de Marius Vlas n-ar fi recunoscut niciodata asta.
-Lasa-l pe orgoliosul de Marius Vlas! Acum suntem noi, ok?
Diana ma prinde in brate si apoi ma saruta. Orgoliosul de Marius Vlas a murit, traiasca Marius Vlas si Diana Patru. Raza de lumina se stinge, iar povestea vietii ei imi trece prin fata ochilor. O viata cat un sarut sau un sarut cat o viata? O dragoste cat o eternitate sau o eternitate cat o dragoste? Noi doi cat o lume? Nu, lumea suntem noi doi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu