Dintr-odată, am observat cum dinspre geam
venea o lumină destul de deranjantă, care nu avea cum să fie artificială. Am
pus albumul pe care mă uitam deschis pe masă şi m-am îndreptat spre fereastră.
Lumina venea de la Soare, ale cărui raze se reflectau într-o fereastră dintr-un
bloc de vizavi. Soarele era mai viu ca niciodată, iar afară era vară, mijlocul
lui iulie. Oamenii se plimbau pe trotuar îmbrăcaţi în tricouri cu mânecă
scurtă, iar unii dintre ei mai purtau şi ochelari de soare. Apoi, deodată, am
început să simt o revoltă interioară. Nu puteam accepta să văd cum blocurile de
locuinţe care înconjurau trotuarele aveau mai multă viaţă decât trecătorii. În
secunda următoare am plecat din faţa ferestrei şi am început să mă grăbesc.
Ştiam că trebuia să mă întâlnesc cu cei din gaşcă şi deja întârziasem. M-am
îmbrăcat cu nişte haine cât mai sport, mi-am luat un aparat foto şi am plecat
la locul de întâlnire pe care îl stabiliserăm. Emanam atâta energie, încât toţi
cei pe lângă care treceam parcă se luminau la faţă, fără să conteze câte
probleme ar fi avut ei. Întâlnisem tot felul de persoane, de la copii care se
ciondăneau din cauză că vreunul dintre ei trişase la jocul pe care îl jucau şi
până la cupluri care se ţineau de mână, fără să dea prea mare importanţă
partenerului. Când treceam pe lângă ei, copiii care ciondăneau se împăcau şi îmi
arătau un zâmbet drăgălaş, iar cuplurile fie se sărutau, fie se priveau cu
tandreţe. Ce efect puteam avea asupra oamenilor... Dar ce mă mira de fapt? Doar
îl avusesem dintotdeauna.
Am ajuns în faţa Crângului, unde cei din gaşcă
mă aşteptau nerăbdători, dar zâmbitori, ca de obicei. Îi vedeam pe toţi, pe
Chris şi Lia, Dorinel şi Geanina, Adida, Irina, Dani... Erau cu toţii acolo,
iar eu m-am lăsat aşteptată ca o mare vedetă internaţională. Chris se apropie
de mine şi îmi zice:
-Hey, parcă ţi-am mai zis de atâtea ori să ai
grijă să nu mai întârzii şi tu uite ce faci!
-Trebuia să vă fi obişnuit deja.
-A zis cineva că nu ne-am obişnuit? Noi doar
ne facem griji pentru tine, că ştii doar ce s-a... Pff... Nu contează. N-ai
avut nicio problemă pe drum, nu?
-Nu, a fost foarte bine. Am mers pe bulevard
şi azi n-am văzut decât copii, cupluri şi oameni foarte paşnici.
-Lasă, că o să se liniştească apele până la
urmă şi o să răsară soarele şi pe strada noastră. Trecem noi peste toate. Hai
să mergem! Ce vrei să joci azi?
-Ce vreau? Păi, ce joc eu de obicei în ultimii
câţiva ani, am zis fără ezitare.
Jocul meu era şi este unic. Nu ştiu dacă mai
există cineva de pe lumea asta care să poată să facă ceea ce fac eu. Nu am eu
un secret anume prin care fac asta, ci doar fac ceea ce simt. Reuşesc să îmi
transpun întreaga fiinţă în acest jos şi astfel transform chiar şi un
neînsemnat fir de praf într-un tărâm magic. Asta înseamnă să trăieşti! Asta
este realitatea mea: un tărâm de vis!
Când am ajuns pe teren, Dorinel pusese deja
muzica. La casetofonul lui se auzeau astăzi ritmuri latino, muzica unor români
din câte puteam să-mi dau seama. Oricum, era o premieră absolută. Deşi nu
puteam să văd nici măcar un nor pe cer, razele soarelui nu erau atât de
puternice cum le considerau meteorologii şi medicii. Vremea era perfectă. Din
când în când mai simţeam şi câte o adiere de vânt care ne dezmierda obrajii.
Când ai parte de aşa ceva, ce ţi-ar mai folosi bogăţiile, palatele, maşinile,
zecile şi sutele de miliarde de euro sau dolari? Această scenă este cu adevărat
nepreţuită!
Băieţii şi Geanina s-au dus pe terenul de
fotbal, iar restul fetelor au început să joace badminton şi tenis. Eu însă
stăteam pe margine. Jocul meu nu presupune să alerg după co minge. Nu... Jocul
meu este mult mai complex de atât. Nu pot să fac totul exact atunci când vreau,
ci trebuie să aştept momentul potrivit pentru a începe. Şi acesta a fost moment
când am scos aparatul foto. Simţeam cum fiecare notă a muzicii care venea de la
casetofonul lui Dorinel era precum o picătură din cea mai dulce licoare de pe
această planetă. Da... Iată că există perfecţiunea! Există dragostea pură şi
adevărată! Există magie! Deci, EXISTĂ ARTĂ PERFECTĂ! Mi-am făcut semnul crucii,
apoi am făcut prima poză, fără să mă uit în ce direcţie îndreptasem aparatul.
Fiecare pas făcut de prietenii mei făcea parte dintr-o coregrafie perfectă,
realizată de un coregraf suprem. Am tras adânc aer în piept, am închis ochii şi
apoi am făcut cea de-a doua poză a zile. Am deschis ochii şi am zâmbit. Ştiam
că atinsesem perfecţiunea. Mi-am ridicat privirea către cer şi am văzut cum un
nor plăpând se îndrepta către Soare. Nu era însă doar un nor plăpând, ci chiar
o entitate luminoasă care îmi făcea cu mâna zâmbind, un prieten supranatural.
„Da, dragă entitate, şi eu te iubesc,” i-am zis eu în timp ce făceam cea de-a
treia fotografie. Atunci ritmurile latino s-au schimbat în muzică folk. Ah...
Cum ar fi ca noi toţi să ştim să cântăm la chitară? Am putea să mergem la
munte, să ne oprim undeva prin mijlocul unei păduri de brazi, protectorii
noştri istorici, şi să începem să cântăm fiecare dintre noi câte un cântec la
chitară, în semn de apreciere pentru natură, pentru ceea ce ea binevoia să ne
ofere. În jurul nostru s-ar strânge la spectacol urşi, porci mistreţi, căprioare,
lupi, râşi, vulpi, însă niciunul dintre aceste animale nu ne-ar putea face
vreun rău. Oricât de periculoase ar fi unele dintre ele, ne-ar asculta
cântecele şi ne-ar fi ghizi. Da... Ele ar avea grijă de noi să nu ne rătăcim
cumva prin pădure.
În timp ce eu îmi cream aceste scene minunat
în minte, am făcut nenumărate fotografii. Mai aveam film doar pentru două, dar
asta nu însemna că nu puteam să mă bucur la maximum de acele momente. Cât de
maiestuos zbura fluturaşul fetelor care jucau badminton. Nu era nevoie decât de
o atingere, oricât de mică ar fi fost ea, pentru ca fluturaşul să îşi ia zborul
fără să opună nici cea mai mică rezistenţă. Privind această scenă, am făcut şi
ultimele două fotografii, terminând filmul. Am înghiţit în sec, apoi am strâng
aparatul la piept. Aceste poze urmează să facă parte din cel de-al optzecilea
meu album foto, însă eu nu mă voi opri aici. N-am nici cea mai mică intenţie să
o fac. Arta perfectă este viaţa mea, iar eu mă confund cu ea. Aşa obişnuia să
îmi zică şi mama. Nici nu cred că îşi imagina cât de mult adevăr era în spusele
ei.
Cu regret, dar şi cu speranţa existenţei unei
dăţi viitoare, am ieşit din acea stare, practic din transa în care mă aflasem.
De la casetofonul lui Dorinel se auzea acum o superbă baladă rock, care îmi
inspira persoana Adidei, rockeriţa din gaşca noastră. Câţiva dintre prietenii
mei s-au oprit din joc, stăteau pe margine şi vorbeau. M-am îndreptat şi eu
către ei, însă nu am apucat să fac decât vreo doi paşi, că s-au şi strâns în
jurul meu. Cel mai nerăbdător dintre ei era Dani, care m-a întrebat:
-Deci?
-Deci ce? am zis eu zâmbind.
-Cum a fost? Cum au ieşit? Mai mult ca
perfectul sau mai perfect ca perfectul?
-O să vedeţi, fiţi siguri de asta!
-Hai, te rooooog, spune-ne şi nouă cum a
foooost, insistă Irina ca un copilaş ce era.
-Da’ lăsaţi fata în pace, zise aparent
autoritar Sebi. N-o mai sufocaţi atâta. O să vedeţi cum a fost după ce
developează pozele, ok? Oricum, sunt sigur că va fi foarte greu să găsim nişte
superlative pentru opera de artă pe care a realizat-o azi, ca de obicei.
Am zâmbit şi am roşit la auzul acestei
replici. Sebi era fanul meu numărul unu şi mereu îşi găsea cu greu cuvintele
pentru a descrie pozele mele, pentru a exprima ce sentimente îi transmiteau.
Totuşi, eu nu eram o artistă, ci doar făceam ce simţeam, la momentul în care
simţeam că trebuia să o fac. Oricât de greu de crezut ar părea, fusesem cu
adevărat în armonie cu natura, cu toate că eram într-un parc dintr-un oraş de
provincie al României. Spiritele Codrilor Vlăsiei mi-au transmis că sunt
oricând binevenită printre ele, să stăm de vorbă, să le surprind în cele mai
frumoase poze. Asta înseamnă să te armonizezi cu tot ce se întâmplă în jurul
tău. Altfel nici nu pot să îmi imaginez viaţa. Nu pot să îmi imaginez viaţa
doar stând închisă într-o cameră, cum fac unii copii ai generaţiei mele. Ce or
vedea atât de interesant la calculator, nu pot să înţeleg, dar nici nu îi
judec. Fiecare îşi trăieşte viaţa aşa cum crede de cuviinţă. Eu nu pot să
trăiesc viaţa fără să am prietenii mei adevăraţi lângă mine. Nu pot să trăiesc
viaţa asta fără zâmbet, fără iubire, fără natură, fără credinţă. Asta sunt
eu...
Asta sunt eu...
Asta sunt eu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu