Visele tomnatice - capitolul V

Să piardă nopţile, aceasta era ocupaţia ei preferată în ultima vreme. Nimeni şi nimic nu o putea forţa să doarmă şi nici nu avea vreun motiv pentru care să facă acest lucru. Vechiul coşmar, într-adevăr, dispăruse, asta neînsemnând că somnul nu putea să fie în continuare un chin.

Ce făcea în timpul nopţii? De obicei stătea în pat, cu ochii fie pe pereţi, fie pe tavan, aşteptând să treacă timpul mai repede. Înainte încercase să mai citească din cărţile pe care le împrumutase de la vecina Ashlyn, să înveţe şi mai multe lucruri despre paranormal, vrăji, poate vreuna dintre ele i-ar fi fost de ajutor şi ar fi dat un sens existenţei ei mizerabile. A făcut acest lucru până când, văzând că nu se culca de câteva nopţi bune, maică-sa a venit la ea şi a făcut un scandal care a trezit întreg blocul. Cearta aceasta a avut toate ingredientele necesare pentru a fi una de pus în ramă: înjurături, ameninţări, palme peste faţă, păruială, jurăminte idioate, acuze. Maică-sa, văzând titlul foarte pompos al cărţii pe care o citea la momentul respectiv, a ameninţat că o arde, moment în care Ariel a lovit-o în cap cu aceasta. Cum să o lase să ardă o carte împrumutată? Cum să ardă o astfel de carte, mult mai valoroasă decât tot ce făcuse maică-sa în viaţa ei până atunci?

Norocul lui Ariel a fost că nimeni din familie nu apucase să citească ceva de acolo. Ştia că, dacă ar fi citit despre vrăjile scrise acolo, maică-sa avea să o trimită la spitalul de nebuni şi ar fi dat oricât de mult, numai să nu fie externată niciodată. Aşa, doar acel titlu care conţinea cuvinte pe care probabil că nu le înţelegea („iniţiere”, „ocultism”) a speriat-o pe maică-sa, că oamenilor le este frică de ceea ce nu cunosc şi reacţionează care mai de care mai necugetat. Dacă ar încerca să înţeleagă, ar vedea că unele informaţii scrise în carte erau foarte valoroase. Nu trebuie decât să ştii să le găseşti... De exemplu, una din vrăjile pe care le citise în cartea cu pricina îi alungase coşmarul care se repetase aproape cinci ani de zile. Din păcate, nu a putut să se bucure atât de mult de reuşita ei, pentru că a apărut această insomnie îngrozitoare. „Şi ce dacă?” îşi spunea ea. „Tot e mai bine decât să o visez pe psihopata aia povestindu-mi cum l-a omorât pe taică-său şi ce le-ar face vecinilor care au împiedicat-o să se taie.”

Dacă se simţea obosită din cauza nopţilor pierdute? Doar uneori, după câte o zi în care mergea la şcoală. Voia să renunţe la ea, pentru că nu îi vedea rostul. Nu existau motive pentru care să continue, să dea mai departe la liceu şi apoi la facultate. Erau atâtea lucruri interesante în lume pe care voia să le afle, să le facă, să le vadă, să le audă. Dacă ar fi continuat să meargă la şcoală, creierul ei ar fi fost invadat de informaţii complet nefolositoare. Ce o interesa pe ea de temele şi motivele pe care le folosea nu ştiu ce poet mediocru inclus în programă? Ce o interesa de matematica, biologia, fizica şi chimia care erau predate la şcoală de profesori semianalfabeţi? Ea ar fi putut oricând să înceapă să studieze toate acestea şi ieşea mai câştigată decât dacă ar fi pierdut ore preţioase din viaţa ei în clasă. Cu ce era ea inferioară profesorilor pe care îi blama de fiecare dată când avea ocazia? Că nu avea diplome? Păi ce, diploma îl face pe om şi nu ceea ce are în cap? Asta era o problemă care a deranjat-o dintotdeauna.

De când era mică, nu pusese preţ pe note. Acestea veneau de la sine, pentru că era o fată care prindea totul din clasă, ceea ce majoritatea colegilor ei, copii fidele ale „idioţilor” de la catedră, lua note mult mai mici, unii chiar rămânând corigenţi, ceea ce nu a fost şi cazul ei. Fusese aproape să rămână repetentă, asta din cauza absenţelor. În ultimii doi ani, dacă fusese prezentă la o treime din orele de la şcoală era bine. A scăpat de fiecare dată după ce aducea câteva scutiri semnate de un doctor anonim, probabil inexistent, care explicau că suferea de nu ştiu ce boală la plămâni, la gât, undeva; de fiecare dată era ceva diferit. Nu conta atât de mult ce era scris acolo, ci doar să pară credibil, deşi Ariel nu dădea vreun semn că era bolnavă fizic. Poate, cel mult, se observa o boală psihică, motiv pentru care diriginta îi recomandase să se ducă să se trateze la unul dintre medicii incompetenţi de la spitalul „viselor ei”. Evident că nu voia să ajungă iar acolo; nici măcar în apropierea acestuia nu mai putea să stea, la câte suferise acolo.

Dintr-odată, Ariel a tresărit. Era deja prea mult stres... Destul despre toate astea! Spital?! Şcoală?! A înnebunit cumva de se gândea la aşa ceva? Noaptea era destul de lungă şi putea s-o umple cu gânduri despre lucrurile care i se păreau interesante. De exemplu, cât de mult poate să reziste un om normal fără să doarmă? Ce însemna dacă cineva care nu dormea deloc două luni de zile, aşa cum făcuse ea, nu murea? Citise undeva, într-o carte de medicină pe care o găsise în biblioteca unuia dintre prietenii lui Ashlyn, că somnul este vital pentru toată lumea şi că lipsa lui pentru o perioadă mai lungă timp poate afecta sănătatea fizică şi mentală, poate scădea imunitatea organismului şi duce la consecinţe grave, precum moartea. Aceasta era practic speranţa ei că va reuşi să scape cumva din viaţa asta, dar singurele cu care părea să se confrunte erau problemele mentale. Deci faptul că nu murise şi că nu se îmbolnăvise fizic încă era, în acelaşi timp, şi dezamăgitor, că nu reuşise să îşi îndeplinească scopul, şi încurajator. De ce? Pentru că acum avea certitudinea (deşi trebuia să o aibă de mult timp) că nu era o persoană normală.

Păcălise moartea deja de atâtea ori, încât era aproape sigură că devenise un fel de zeiţă, aşa cum sugerase în glumă fostul iubit al vecinei. „Da, o zeiţă sinucigaşă, ce să spun... Să fi avut şi eu vreo putere specială, cum au creaturile astea supranaturale pe care le tot invocă Ashlyn şi ai ei. Ah, câte aş mai fi făcut dacă aş fi putut să citesc gândurile sau să le controlez minţile oamenilor. Aş fi convins-o pe mama să îl lase în treaba lui pe frate-miu şi să mă răsfeţe şi pe mine. Ce, sunt atât de neimportantă în casa asta? Nicidecum! Sunt prima născută în familia asta şi, pe lângă îndatoriri, am şi drepturi. Că nu fac foarte multe în casă, asta e altă poveste. Atâta timp cât nu sunt măcar acceptată ca făcând parte din familie, nici n-am să mă ocup de treburi casnice şi totul o să trebuiască rezolvat de Cedric, că doar el e cel cu care mama se mândreşte peste tot.” După ce vocea ei interioară a spus toate acestea, Ariel se ridică din pat puţin ameţită şi se uită la ceasul de la radioul vechi de douăzeci-treizeci de ani pe care îl lăsase maică-sa la ea în cameră. Noaptea era mult prea lungă. Ceasul arăta doar ora 3 şi jumătate.

În acea noapte, nu a mai dat atenţie niciunui aspect din viaţa ei. A stat întinsă în pat, prefăcându-se că doarme, rugându-se la o zeitate de a cărei existenţă nu era sigură, să treacă timpul mai repede. Coincidenţă sau nu, rugăciunile i-au fost ascultate, iar soarele răsărise din nou pe cerul de un albastru mai închis decât cel cu care se obişnuise în cei cincisprezece ani de viaţă pe care îi trăise. După ce o auzi pe maică-sa plecând la serviciu, se ridică din pat, se întinse şi spuse de câteva ori „au” din cauza durerii de gât. Se simţea amorţită din cauză că stătuse foarte mult timp nemişcată, într-o poziţie care doar părea comodă. Aşa începea o nouă zi minunată din viaţa ei. Se uită la ceas şi văzu că încă mai avea timp să ajungă la prima oră la şcoală. Ce a urmat a fost un adevărat schimb de replici între vocile ei interioare. Una dintre ele îi impunea să stea acasă, în timp ce cealaltă părea să o roage să plece la şcoală, încercând să o convingă cu argumente ca „oricum aici nu-i nimic de făcut”. În final, i-a dat ascultare celei de-a doua...

*

Afară era foarte frig, deşi era primăvară târzie şi niciun nor nu se vedea la orizont. Auzise într-una din puţinele dăţi când s-a mai uitat la televizor că ar fi urmat să vină o mini eră glaciară pe planetă din cauza unei activităţi solare foarte scăzute. Asta ar fi putut fi foarte bine şi explicaţia pentru culoarea ciudată pe care o căpătase cerul de vreo două-trei săptămâni. Ariel ştia că acest fenomen se mai întâmplase în repetate rânduri în istorie, dar nu şi că fusese însoţit de o răcire atât de puternică a vremii.

Oamenii obişnuiesc să mai inventeze pentru a atrage atenţia asupra lor şi de la problemele cu adevărat importante ale societăţii, care în ultimii ani se înmulţiseră într-un ritm ameţitor. Din ce în ce mai multe cazuri de nebunie, sinucideri, divorţuri şi diferite tipuri de accidente. Singura nenorocire care încă nu se întâmplase era izbucnirea unui nou război. Trecuseră câteva sute de ani de la ultima confruntare armată. De atunci, diplomaţia a devenit cea mai importantă disciplină în întreaga lume şi toate conflictele s-au rezolvat paşnic.

Aparent, aceasta era soluţia perfectă, însă calmul de la nivel înalt ascundea multe suferinţe în interiorul fiecărui individ. Ele nu puteau fi vindecate cu ajutorul diplomaţiei şi nici cu cel al psihologilor sau psihiatrilor. Ariel ştia din propria experienţă că marii posesori de diplome aveau, cel mai probabil, alte interese decât să îşi ajute pacienţii. Nu degeaba din ce în ce mai mulţi tineri doreau să lucreze în domeniu. Ea se cutremură la gândul că s-ar putea să fi fost obiect de studiu pentru ei. Altfel nu-şi explica tratamentul aplicat la spital, oricât de mult ar fi încercat. Problema asta o urmărea în continuare şi, chiar dacă nu mai avea coşmaruri, încă mai trăia o parte din scenele îngrozitoare cât era trează. Nu ştia când aveau să-i apară din nou în minte, nu ştia nici cum să scape de ele. Încercase în zadar câteva vrăji care cică n-aveau cum să dea greş. „Lasă, că sunt eu excepţia care confirmă regula. Deja m-am obişnuit...” îşi zise ea zâmbind ironic în timp ce intra în clasă.

Ariel oftă plictisită şi se aşeză mecanic în banca în care stătea încă din clasa a treia. Myra, colega ei de bancă, văzând-o că s-a întors la şcoală, s-a dus la ea şi a îmbrăţişat-o uşor entuziasmată.

-Neaţa’, fată, zise Myra.

-Hm... Neaţa’, o îngână Ariel încercând să îşi ascundă plictiseala.

-Ce mai faci? Nu ne-am mai văzut de mult...

-Ce să mai fac... Îmi folosesc timpul meu preţios pentru a face lucruri la fel de preţioase. Tu?

-Mă pregătesc pentru examenele de luna viitoare.

-Stai tu liniştită. Le iei sigur, deci n-ai de ce să te strofoci.

-Sigur, sigur. Aşa mi-au zis şi mama, şi tata, şi Aleena şi cam toţi, dar nu pot să mă abţin să-mi fie un pic teamă.

-Şi crezi că o să-ţi fie bine dacă-ţi faci atâtea probleme? Iei notă mai mare cumva sau...

-Nu, nu. Sunt doar nişte emoţii normale, atâta tot. Ce, tu nu ai emoţii?

-Sinceră să fiu, nu. De ce aş avea?

-Ah, am uitat. Pentru tine şcoala nu e atât de importantă.

-Oricum ar fi, mă uit puţin pe materie înainte de examen şi îl iau sigur. După aia, la orice liceu aş ajunge, mi-e totuna. Eu una, n-aş prea vrea să continui, dar mama... Dacă nu continui cu şcoala, înţelegi şi tu ce ar urma.

-Mda. În fine, ţi-a spus Cedric că m-am întâlnit cu el acum vreo trei săptămâni?

-Cine?

-Fratele tău, Ariel. Frăţiorul tău mai mic...

-Zău că am şi uitat cum îl cheamă de când nu l-am mai văzut.

-Cum adică de când nu l-ai mai văzut? Nu staţi în aceeaşi casă?

-Nu ştiu... De cele mai multe ori nu, că eu ies mult prin oraş, iar când e să fiu acasă, el stă în camera lui şi chinuie vioara.

-Hai nu mai fi rea, râse Myra crezând că glumea. Off... mai vorbim în pauze, că vine profa.

Ariel dădu din cap zâmbind forţat, se aşeză în bancă şi scoase un caiet oarecare. Nu avea prea mare importanţă ce oră urma să înceapă, ci doar să aibă un caiet pe care să mâzgălească sau să deseneze ceva cât vorbea profesorul. Fără să-şi dea seama, ea deja îşi începu „opera de artă”, în timp ce colegii ei aşteptau în linişte să înceapă ora, probabil citind sau tocind ceva pentru examen. Orice s-ar fi întâmplat în jurul ei, nu mai băga în seamă; era foarte concentrată la formele ciudate pe care le desena pe caiet. Singurele sunete care i-au atras oarecum atenţia au fost cele scoase atunci când colegii ei s-au ridicat în picioare şi au salutat-o pe profesoară. Ea însă nu a schiţat niciun gest. Cum să se oprească ea din ceea ce făcea, dintr-un motiv atât de neimportant?

Aşa cum se întâmpla la fiecare oră a ei, profesoara a început să strige catalogul şi, inevitabil, a ajuns la Nikolas Ariel. Îi spune numele o dată, de două ori şi ea tot nu se încumeta să răspundă, stârnind hohote de râs printre elevi. La un simplu semn, gălăgia a dispărut, iar Myra i-a atras atenţia colegei ei de bancă, abţinându-se cu greu să râdă isteric.

-Da, ce-i? strigă Ariel dintr-odată.

-Te-a strigat doamna profesoară...

Atunci Ariel se uită în jurul ei şi văzu figurile amuzate ale tuturor. Tremurând uşor, se ridică în picioare privind într-un punct fix de pe catedră.

-Aoleu! Mă scuzaţi, doamnă profesoară... Nu eram atentă...

-Tot e bine că ţi-ai ridicat capul din caiet, într-un final. Ia zi...

-Prezent!

Replica lui Ariel a stârnit din nou hohote de râs care nu au mai putut fi oprite atât de uşor precum cele dinainte. Profesoara a trebuit să aştepte câteva minute bune până când şi ultimul copil din spate, de obicei chiulangiu şi somnoros, se linişti, şi zise:

-Am observat şi trebuie să vă mulţumesc că mă onoraţi cu prezenţa, domnişoară Nikolas.

-Cu plăcere.

-Oh, Înălţimea Voastră, plăcerea este de partea mea. Ia spuneţi, ce aţi avut de pregătit pentru azi, domniţă?

-Ăăă... ce materie e asta?

-Hm... Parcă metafizică.

-Ah, da? De când se fac lucruri atât de interesante la şcoală?

-Dintotdeauna, domniţă, zise profesoara zâmbind. Ia loc. Să zicem că te iert de data asta, că m-ai făcut să râd, dar am mai multe lucruri pe care chiar te rog să le faci. Unu: ia-ţi orarul. Doi: ţine minte ce materie predă fiecare profesor. Trei: fii prezentă la mai multe ore. Patru: învaţă, pentru că mai sunt doar câteva săptămâni până se termină anul şcolar şi tu nu ai note. Ar fi păcat să strici totul aşa, la final. Ţine minte asta: eu nu predau metafizică, ci biologie. Asta nu ţi se pare interesantă deloc, Ariel?

-Ooo, ba da, doamnă profesoară. E una din materiile mele preferate. Nu ştiu ce m-a apucat de m-am purtat aşa... Cred că n-am dormit destul azi-noapte.

-Mie îmi pari destul de trează, dar să trecem peste asta. E cineva care ştie ce aţi avut de pregătit pentru azi?...

*

Astfel a decurs întreaga zi la şcoală pentru Ariel. Nu învăţase nimic şi fusese iertată de toţi profesorii dintr-un motiv pe care nu-l putea înţelege. Ce putea să fie mai frumos decât asta? Fusese, până la acel moment, o zi excelentă. Aşa i se mai dădea timp să înveţe acele nimicuri nefolositoare, care însemnau atât de mult pentru cei mai în vârstă decât ea.

Acum era liberă. Terminase orele şi putea să plece oriunde îşi dorea ea, fără să comteze cât de frig era afară. Şi se răcise destul de mult în cele câteva ore pe care le petrecuse la adăpost. Ce ar mai fi fost de capul maică-sii dacă ar fi văzut-o îmbrăcată atât de subţire... Cu siguranţă vechea ei obsesie ar fi înviat:

-Ce te îmbraci aşa, proasto? Ce-ţi veni? Vrei să te îmbolnăveşti atât de rău încât să nu mai ieşi din spital? Ia uite-o, Doamne, cu blugii ăştia care i-au rămas mici la cât de repede a crescut! Şi mai uite şi tricoul ăsta negru, prea lung şi prea larg... Cum să nu-ţi fie frig cu aşa ceva? Şi mai e şi cu mânecă scurtă! Ptiu... Şi uită-te şi la hanoracul ăsta. Cum de l-ai luat tocmai pe ăsta, cel mai subţire dintre toate? Şi-i mai ţii şi fermoarul descheiat... Ai atâtea haine în şifonierul ăla şi tu te îmbraci aşa?! Pe bune, ce am crescut eu în casa mea?! Aşa te-am învăţat eu? Nu ştii că acuma sunt atâtea epidemii şi nu e nevoie decât de un microb dintre cei mai neînsemnaţi să te îmbolnăveşti grav? Ascult-o şi tu pe mama ta, măcar o dată în viaţă! Nu mai face tu de capul tău, că nu le ştii pe toate!

Şi aşa mai departe. Replica maică-sii ar fi durat câteva ore bune, pentru că nu avea niciodată altceva mai bun de făcut decât să o certe, oricare ar fi fost motivul. Şi se putea prea bine ca ea să fi avut dreptate în unele privinţe, lucru pe care orgoliul nu ar fi lăsat-o pe Ariel să-l recunoască în faţa ei. Acum îşi dădea şi ea seama cât de stupide erau certurile lor de cele mai multe ori. Deşi diferenţa de vârstă dintre ele era de douăzeci şi doi de ani, asta nu se vedea aproape niciodată. Replicile erau la fel de idioate atât din partea ei, cât şi din partea maică-sii.

Tremurând din ce în ce mai tare, Ariel începea să-i dea dreptate, cel puţin parţial, vocii care îi spusese replica de mai devreme. Era foarte frig şi şi-ar fi dorit să se îmbrace cu nişte haine mai groase, nu pentru că ar fi existat vreun risc să se îmbolnăvească (asta era, practic, imposibil), ci pentru a scăpa de tremurul care nu îi dădea pace de câteva minute bune.

Nemaiştiind ce să facă, îşi încheie fermoarul, îşi trase gluga pe cap şi îşi băgă mâinile în buzunare, unde găsi bani. Mulţi, mulţi bani. „Ăştia de unde au mai apărut?” se întrebă ea. „Am luat cumva hanoracul mamei? Cred că da... Cât avem noi aici? Cinci, şase, opt sute... O mie două sute de lei?! Păi aşa pot să-mi cumpăr o grămadă de haine, mâncare pentru o lună, poate şi nişte cărţi interesante.” Tot gândindu-se aşa, porni spre piaţă, de unde îşi cumpără un hanorac mult mai gros, o pereche de blugi, un fes şi o geantă, toate fiind fie negre, fie de o culoare foarte închisă, pentru a atrage acele câteva raze de soare care mai ajungeau pe pământ.

Rămase îmbrăcată cu noile sale haine, le puse pe cele vechi într-o şacoşă şi se mai învârti puţin prin magazinele din zona comercială, până când i se făcu foame. Şi ce ar fi vrut ea să mănânce? În fiecare zi trebuia să suporte felul primitiv de a găti al maică-sii şi al lui frate-său sau să mănânce porcării semipreparate de la fast food, deci acum trebuia să se răsfeţe puţin. Era o ocazie excelentă pentru ea să facă asta. Se uită în jurul ei şi văzu restaurante care mai de care mai sofisticate, unde se servea mâncare cu denumiri imposibile din toate colţurile lumii. „Mda, interesant. Vreau totuşi să mănânc ceva ce ştiu eu că e bun, ceva cunoscut. Fac eu experimente altă dată...” îşi zise ea şi intră într-o pizzerie pustie, unde mâncă o pizza mare în doar cinci minute.

-Ah! Ce bună a fost! îşi permise ea să strige în gura mare.

Fu amuzată când îşi auzi ecoul spunând acelaşi lucru de câteva ori şi îşi duse mâna la gură uşor ruşinată. Deşi în pizzerie nu era nimeni în afară de angajaţi, asta nu o făcea un loc mai puţin public. Totuşi, chiar erau angajaţi acolo? Aştepta de câteva minute bune să apară chelnerul să-i ceară nota de plată şi nu se vedea nici urmă de om la orizont, în afară de un individ care părea să aibă undeva în jur de treizeci şi ceva de ani şi care o privea insistent din dreptul uşii de la intrare. „Cine o fi ăsta, de se uită aşa la mine?”

-Hey, tu! strigă ea către acel bărbat, care, văzându-se descoperit, a plecat în grabă.

Atunci, Ariel s-a ridicat brusc şi a dat să fugă după el, moment în care a lovit farfuria. Neştiind ce să facă mai întâi, s-a întins peste masă şi a prins-o înainte să cadă. „Pfiu, neîndemânatică, ameţită, proastă ce sunt! Cum să-l mai prind eu acuma pe ăla? Cred că a avut timp să ajungă şi la Polul Sud...” Zâmbindu-i copilăreşte chelnerului care abia când a auzit-o lovind farfuria şi-a făcut apariţia, lăsă pe masă banii pentru pizza şi ceva în plus pentru el, că a onorat-o cu prezenţa.

Cât îi mai rămăsese de cheltuit? O mie o sută de lei. Atât de mult? Dacă făcea un calcul simplu... cheltuise vreo trei sute de lei. Hanoracul, blugii, geanta, pizza şi bacşişul n-aveau cum să coste doar o sută. Sau era posibil? Ce mai conta? Nu mai avea niciun rost să-şi pună atâtea întrebări; trebuia doar să se bucure de ce avea, cu toate că nu fusese niciodată materialistă. Îşi ascunse banii într-unul din buzunarele noilor ei blugi şi plecă liniştită şi zâmbitoare prin oraş, fără să aibă o destinaţie clară. Singurul loc în care nu avea de gând să se ducă prea curând era acasă. Oriunde era mai bine decât acolo, chiar şi în frigul de afară.

Deşi avea acum haine noi şi mai groase, încă nu se putea abţine să tremure. Individul acela ciudat de la pizzerie, chiar dacă nu părea să fie prea periculos de la distanţă, avea ceva care o speria: privirea aceea insistentă. Până atunci, Ariel nu mai simţise niciodată aşa ceva. Avusese mulţi iubiţi, poate prea mulţi pentru vârsta ei şi totuşi, niciunul nu îi inspirase aşa ceva. Nu se vedea în niciun caz frumoasă, pentru că nu avea cum. Avea aproape 1.70 metri înălţime, sub 50 de kilograme (nu se putea îngrăşa, oricât ar fi mâncat), părul mult mai scurt decât şi l-ar fi dorit şi un chip pe care nu îl apreciase niciodată, motiv pentru care evita mereu să se uite în oglindă. Excepţii erau dăţile când mai proba câte o haină sau când se machia, concentrându-se exclusiv pe părţile care o interesau.

Să fi văzut individul acela ciudat ceva atât de ieşit din comun la ea? Îi era foarte greu să creadă asta. Cine ştie... Putea să fie oricine, de la un disperat care se îndrăgosteşte de fiecare fată pe care o vede, până la un cerşetor care o aştepta să-i dea şi lui nişte bani, să-şi cumpere mâncare, băutură, ţigări etc, deşi ultima presupunere părea nerealistă. Bărbatul era bine îmbrăcat, îngrijit; avea toate atributele unui om respectabil şi onorabil. Singura lui problemă era că stătea în uşă şi o privea încontinuu. Nu îl observase de prima dată, deci era posibil ca el să fi făcut asta tot timpul cât ea a stat în pizzerie. De ce a făcut asta? De ce a fugit când l-a observat? Se aştepta cumva să nu atragă atenţia din poziţia în care afla? Ciudatul...

„Ca şi cum eu aş fi foarte normală,” îşi zise ea în mintea ei râzând pe stradă şi făcându-i pe trecători să se uite la ea. Atunci se făcu roşie în obraji şi începu să meargă mai repede. Deja ieşise prea mult în evidenţă pentru o singură zi şi dorea să nu mai atragă atâtea priviri. Merse în acest ritm aproape zece minute şi se opri într-un parc la fel de pustiu cum fusese şi pizzeria de mai devreme. Cine ar fi avut dispoziţia necesară să se plimbe prin parc pe o asemenea vreme? Nu ploua, nu ningea, nu erau nori pe cer. Era doar frig, ca în iernile fără zăpadă şi geroase, aşa cum fuseseră cele din ultimii ani. Obosită din cauza ritmului în care mersese, Ariel se aşeză pe o bancă şi începu să admire ceea ce era în jurul ei: zeci, poate chiar sute de copaci măreţi şi bătrâni, gardul viu şi florile multicolore de pe marginea aleii, şi multe alte ierburi la picioarele lor, toate acestea părând să fie hrănite de ciudatul fenomen care avea loc. Era prea frumos ce vedea. Nu putea să aibă asemenea minuni ale naturii în faţa ei şi să nu se bucure cu adevărat de ele. Inspiră adânc, îşi puse mâinile pe coapse şi închise ochii.

*

Peisaje...

Atâtea peisaje apar, ca din senin...

Pe un câmp verde, undeva într-o locaţie necunoscută, probabil inexistentă în această realitate, s-a născut un mic pui...

Simplu şi drăgălaş, pur şi iubitor, căruia i se pot oferi cele mai dulci atribute...

Nimeni nu ştie încă ce reprezintă acest pui, ce fiinţă este...

El e doar mic şi luminos, are formă umană...

Şi creşte din pământ, precum firele de iarbă la începutul primăverii...

Ochii lui sunt la fel de frumoşi ca primele flori ce răsar după câteva luni de iarnă, în care întreaga natură hibernează...

Mâinile lui sunt la fel de plăpânde ca mugurii pomilor, care vor deveni încetul cu încetul flori foarte parfumate şi frunze de un verde crud strălucitor...

El însuşi pare să fie un muguraş care va înflori şi va acoperi lumea întreagă...

Fără să o întunece...

Doar luminând-o...

Cine este acest pui?...

Al cui este?...

Ce este?...

Aşa ceva nu a existat niciodată în istoria fără de început şi fără de sfârşit pe care o trăim cu toţii...

Aşa să fie oare?...

Nu l-am văzut noi şi asta nu înseamnă că nu a existat...

Sau poate că l-am văzut şi nu l-am recunoscut...

L-am aşteptat în tot acest timp, crezând că va lua forma unei fiinţe înaripate...

Greşim...

Inevitabil greşim...

Noi nu suntem perfecţi, ci doar nişte oameni, deci nu avwm cum să nu greşim...

Aceştia am fost de-a lungul milioanelor de ani din istorie...

Aceştia vom fi în continuare, până ne vom trezi cu adevărat...

Într-un final...

Nu va fi nici prea târziu, şi nici prea devreme...

Totul va fi la momentul potrivit...

Asta se va întâmpla cu siguranţă, indiferent dacă va fi în timpul vieţii mele sau peste multe alte milioane de ani...

Atunci va exista perfecţiunea, asta o ştiu cu siguranţă...

Va exista perfecţiunea în realitate, şi nu doar în vis...

Nu doar într-una din fanteziile pe care le am...

În momente pe care le aleg eu sau într-un mod cât se poate de spontan...

O vei putea vedea şi tu, undeva, cândva...

Se prea poate ca altundeva, pe altă planetă...

Într-o altă realitate...

El să fi apărut deja...

Dar va veni şi aici...

Şi atunci nu va exista doar în romane...

În legende...

Sau poeme...

Îl vei putea vedea la fel de bine pe acest pui mic şi luminos, cu formă umanoidă, cu ochii care au o sclipire supranaturală...

Îl vei putea recunoaşte cu uşurinţă...

El este renaşterea mea, a ta, a lui, a ei, a noastră, a voastră...

A TUTUROR...

Abia aştept să te redescopăr...

Ajută-mă să te redescopăr...

Ajută-mă...

Te rog...

*

Ariel deschise ochii şi privi în jur cu un zâmbet pe care nu-l mai afişase de multă vreme. Ce fusese asta? A părut să fie o meditaţie sau un fel de rugăciune către un zeu şi către fiul acestuia, venit printre oameni cu câteva mii de ani în urmă pentru a îi salva. Dar ce însemna acest mesaj? Că urma să vină a doua oară? Sau poate că îl ruga să i se descopere. Ciudat... Cât de trist era că mulţi dintre cunoscuţii ei fie îl urau, fie nu credeau în el. Şi ce uşor putea să fie să le ia exemplul. Atâta timp a făcut ceea ce au făcut şi ei, într-un mod mai mult sau mai puţin conştient.

Ce a apucat-o acum să se roage? Ce o impresionase? Parcul? Fusese în el de atâtea ori, şi singură, şi împreună cu prietenii ei. Copacii şi florile? Nu erau nici ele ceva neobişnuit pentru ea. Cu toate că nu avea ghivece cu flori în cameră şi nici nu primise vreodată vreun buchet de la cineva, exista un spaţiu verde foarte frumos în faţa blocului, în care putea să se recreeze oricând şi-ar fi dorit. Să fi fost cerul foarte închis la culoare în timpul zilei? Era un fenomen cu care se putea întâlni doar o dată în viaţă, dar nu îî acorda prea mare importanţă.

Dacă nu o impresionase în mod special nimic din toate astea, atunci ce se întâmplase? Trebuia să existe un motiv care să fi făcut să apară aşa brusc această apropiere a ei de divinitate. Nu se mai rugase niciodată aşa. În cel mai bun caz, rugăciunile ei erau legate de probleme mai puţin importante şi veneau din reflex, nu din convingerea că vor fi ascultate. Acestea erau oare nişte simple coincidenţe? Ar fi fost o prostie din partea ei să creadă în continuare aşa ceva. Asta dacă a crezut vreodată...

Vecina Ashlyn a învăţat-o multe lecţii importante în viaţă, printre care şi aceea că nu există coincidenţe şi totul se întâmplă cu un scop. Aceste lecţii erau atât de importante pentru ea... Ashlyn îi fusese mamă, soră, mătuşă, stătuse alături de ea în cele mai grele momente. O ajutase cum ştia ea mai bine, deşi recunoscuse de la început că nu era perfectă şi că nu era tocmai cel mai bun exemplu pentru ea. Ţinea foarte bine minte ziua când îi spusese că nu tot ce făcea ea era bine şi că trebuia să nu imite tot ce vedea că se întâmpla cât era în preajma lor. Şi Ariel făcuse asta cât se poate de bine. Nu avea nimic să-şi reproşeze din punctul ăsta de vedere.

-Ariel, fii mai înţelegătoare cu mama ta, că are şi aşa destule pe cap. Gândeşte-te şi tu. I-a murit soţul, fiica ei a încercat să se sinucidă. Tu ai putea să treci peste aşa ceva? Închipuieşte-ţi cum s-ar fi simţit dacă ai fi murit atunci – a fost prima replică a lui Ashlyn care i-a trecut prin minte când a gândit astfel.

„Poate ar fi fost mai bine dacă aş fi murit atunci...” îşi zise ea. „Eu aş fi ajuns în rai, iad sau cum s-o chema locul unde ajungi după ce mori, ori poate aş fi aşteptat viaţa următoare, iar mama n-ar fi avut atâtea bătăi de cap cu mine. Dar de ce...”

-Ariel, ştii că am vorbit ieri cu Cedric? E un băiat tare bun şi modest. Mi-a şi cântat ceva la vioară şi nici n-a vrut să audă de laude. Cică e prea mic şi mai are multe de învăţat. Chiar aşa? Mie mi se pare că deja aduce puţin cu Arnaud sau cu Luciani. Ţie nu? Hai, nu mai fi aşa rea cu el. Nu prea îl văd să fie aşa cum îmi zici tu. Mai gândeşte-te...

Tremură din ce în ce mai tare la auzul acestei replici în mintea ei. Se uită în jurul ei stupefiată şi nu văzu pe nimeni pe care să dea vina că i-ar fi indus aceste gânduri în minte. „Deci eu sunt vinovată... La ce să mă gândesc? Eu ştiu prea bine ce se întâmplă în casa mea. Şi cu mine joacă acelaşi rol de băiat bun, modest, dar cu o presupusă aură de geniu. Crezi că mă prosteşte aşa de uşor? Ori oi fi eu proastă. Nu m-ar mira ca eu să fi greşit în tot acest... Ah?! Nu, nu, nu! Ce dra...”

-Văd că eşti foarte fascinată de cărţile mele. Mă bucur că îţi plac, însă ai grijă să nu te influenţeze foarte mult ceea ce citeşti. Ca peste tot, nu toate cărţile se bazează sută la sută pe realitate. Mai sunt strecurate pe acolo şi nişte falsuri, aşa că ar fi bine să fii foarte atentă. La fel şi cu credinţele noastre. Eu şi prietenii mei nu suntem cum e majoritatea, dacă mă înţelegi...

„Eu te înţeleg... cred că te înţeleg... Doamne, ce se întâmplă cu mine? De ce îmi amintesc acum toate astea? Trebuie să mă opresc! Simt că înnebunesc dacă o mai ţin mult aşa! Deja cred că am început să mă contrazic singură...” Ca de obicei, nu putu să îşi termine de spus replica din gând, că şi începu să audă vocea lui Ashlyn zicând ceva, dându-i o altă lecţie pe care ea nu o pricepuse, însă de data asta îşi puse mâinile la urechi şi strigă:

-NU TE AUD! NU TE AUD, M-AI ÎNŢELES? Nu te aud, nu te aud, nu te a...

*

-...aud! zise ea tremurând toată şi răsuflând din greu.

Înghiţi în sec şi privi în jur. Încă nu venise nimeni altcineva prin parc să se plimbe. Nu era nici măcar vreun trecător care să fi fost alarmat de strigătul ei, care cu siguranţă că se auzise până în inima oraşului. Singurele care îi erau alături erau elementele naturii: copacii măreţi şi bătrâni, gardul viu, iarba minunată, florile multicolore şi parfumate...

Parfumate?! Dar în ultimele minute nu mai simţise mirosul lor, ceea ce nu i se întâmplase niciodată până atunci. Orice s-ar fi întâmplat, simţurile ei erau mereu vii în stare de veghe. Acum ceva era diferit... Ori îşi pierduse simţul mirosului pentru câteva minute, ori adormise. Având în vedere insomnia care nu îi dăduse pace timp de două luni, mai realistă i se părea prima variantă. Cum să fi adormit chiar atunci? Nu îi era somn, ci dimpotrivă, se simţea ca şi cum ar fi băut cafea în loc de apă în ultimul timp.

Legat de dispariţia mirosului, citise în alte cărţi pe care le găsise în biblioteca răposatului ei bunic, într-una din puţinele dăţi când ajunsese şi ea la ţară, că era de fiecare dată cauzată de o boală mai mult sau mai puţin gravă. Putea să fie cauzată de vreo răceală pe care o luase din cauză că se îmbrăcase prea subţire. Ah, măcar de ar fi ascultat-o pe maică-sa! De ce crezuse ea că era imună la orice boală? Dacă nu suferise de niciuna până la cincisprezece ani, asta nu însemna că nu putea începe de acum calvarul şi că tot ceea ce crezuse ea nu fusese decât o alta din multele ei greşeli grave. Vrând să afle ce avea, începu să îşi asculte cu atenţie respiraţia. Totul era normal. Nu auzea şi nici nu simţea nimic neobişnuit. Dacă răcise, ar fi trebuit să tuşească, să o doară în gât, să aibă nasul înfundat şi multe alte simptome.

Nu observase nimic în acest sens, deci era sănătoasă! Da, altă explicaţie era clar că nu exista. Prin urmare, varianta că adormise nu i se mai părea atât de nerealistă, mai ales că trecuseră multe minute de când se stresa cu atâtea întrebări şi nu mai auzise nicio altă voce care să îi dea o lecţie pe care nu o prinsese la momentul potrivit. „Ce bine că a fost doar un vis!” îşi zise ea. „Foarte creativă mai eşti tu, Ashlyn... Prima dată când mi-ai zis toate astea, nu te-am ascultat. Ţi-ai dat şi tu seama de asta. Acum sigur mi-ai atras atenţia. Deşi nu îmi mai vorbeşti, încă îţi mai simt prezenţa pe undeva pe aici.”

Cât timp făcea toate aceste conexiuni, Ariel a pornit încet spre ieşirea din parc, privind din când în când florile care parcă îi zâmbeau. Puteau fi la fel de bine mesagerii care i-au transmis mesajele de la Ashlyn. O mai văzuse folosind asemenea metode pentru a le transmite prietenilor ei câte ceva. Nici nu se gândea că putea să fie altfel. Toate semnele duceau către Ashlyn. Până şi ciudatul care se holbase la ea avea ceva care îi aducea aminte de vecina. Se gândea că or fi fost rude sau că aşa ar fi arătat vecina dacă ar fi fost bărbat. Oricum, totul se lega excelent. De data asta nu avea cum să greşească.

Şoptind...

şi tac...
stau nemiscat
şi aştept să se întâmple ceva
un semn, o secundă,
o stea
un scurt cântec
o vară, un zâmbet
cuvinte spuse devreme,
târziu
în noapte sau după
când totul pare pustiu.

dar n-aud nimic
cel puţin deocamdată
stau singur şi simt
cum încă o dată
aştept în zadar
o voce, un ecou,
o şoaptă ascunsă
într-un vechi stilou.

ce-ncepe să scrie
tablouri şi scene
"asta sunt eu" zise
şi-ntre gene-i
se scurse uşor
semnul aşteptat.
"îţi mulţumesc mult
că nu m-ai uitat."

Infinite - Altă Layla

Şi ar fi urmat să înceapă cam aşa: să le spună numele, prenumele, vârsta, locul naşterii şi să răspundă la eventualele întrebări, după care să treacă la lucrurile care îi interesau cu adevărat. Şi-a făcut curaj să meargă acolo în urmă cu două luni, când trimisese cererea de înscriere şi un clip cu ea cântând, dar acum tremura. De ce îi era frică? Era cumva prima dată când făcea asta? S-a mai întâmplat ceva asemănător de câteva ori până atunci şi de fiecare dată a avut succes. Ce o făcea să creadă că acum lucrurile ar fi stat altfel?

Era vorba despre renumele concursului. Până atunci, a mai participat la festivaluri, la care a câştigat premii pentru interpretarea unora dintre cele mai cunoscute şi mai îndrăgite cântece din toate timpurile. De această dată, situaţia era diferită. Concursul la care îşi dorea să participe nu era doar unul muzical, ci de talent. Urmau să vină oameni din toată ţara, cu talente care mai de care mai diferite. Tocmai din această cauză avea emoţii: ea ştia cel mai bine să cânte, ceea ce reprezintă un talent convenţional, poate chiar banal, în opinia multora, deci trebuia să găsească o soluţie pentru a impresiona juriul şi publicul.

Gândise de-a lungul celor două luni diferite planuri despre cum să încerce să şi danseze sau să îi cucerească pe toţi cu frumuseţea şi charisma ei. Ştia că le avea pe amândouă, aşa că era imposibil să fie prea greu să facă asta. Dar oare era de ajuns? Deşi era de departe cea mai frumoasă fată pe care a văzut-o vreodată, cu acelaşi plan ar fi putut să vină şi alţi concurenţi, iar talentul lor să fie mult mai original.

Să-i impresioneze cu povestea vieţii ei era imposibil. Practic, până atunci fusese o fată foarte populară, uşor arogantă uneori, datorită frumuseţii şi talentului pe care le avea. Familia ei era una obişnuită. Chiar dacă nu petrecuse prea mult timp alături de părinţi în timpul copilăriei, din cauza faptului că ei stăteau la muncă uneori chiar mai mult de douăsprezece ore pe zi, a fost întotdeauna fericită. Ştia şi simţea că o iubeau şi le răspundea pe măsură. Nu avea niciun motiv pentru care să se plângă. Era foarte norocoasă şi recunoscătoare că avea o viaţă atât de frumoasă, ceea nu prea ajuta audienţele TV. Din câte observase în trecut, lumea voia să cunoască poveşti triste, pe care să le susţină şi să le voteze, ca şi cum acel concurs de talente ar fi fost un teledon. Cu toate astea, voia să participe, nu neapărat pentru a câştiga, ci pentru a se face şi mai cunoscută.

Ea îşi schimbă poziţia în scaunul din autobuz şi recapitulă pentru a mia oară ce urma să le spună coprezentatorilor din culise înainte să iasă pe scenă. Deci, numele ei este Layla Hamasaki, are 19 ani, face parte dintr-o familie mixtă anglo-japoneză, a participat la mai multe festivaluri, dintre care cel mai important era „Folks and Rocks”, din Melbourne, unde a câştigat premiul pentru cea mai bună voce şi acum voia ca oamenii din ţara ei să o cunoască îndeaproape. Să le povestească şi despre celelalte premii sau asta ar fi reprezentat un semn al aroganţei sale? Şi dacă da, ar fi costat-o sau ar fi făcut-o şi mai simpatică în ochii unor telespectatori, cum văzuse că fusese cazul altor concurenţi în trecut? Ce decizii grele avea de luat... De ce nu s-a gândit la asta înainte? Mai erau doar câteva minute, poate chiar secunde, până când autobuzul urma să ajungă la destinaţie şi ea avea să coboare şi să întâlnească mulţimea de oameni care dorea să participe la acel talent-show.

Şi a avut dreptate. Aproape imediat, acesta se opri şi toţi cei din jurul ei îşi luară lucrurile şi se îndreptară către ieşire. Ea mai rămase ceva timp în scaun şi îşi scoase telefonul din buzunar. Arăta ora 13:50, deci drumul a durat 108 minute. Poate că, dacă traficul ar fi fost mai fluent, ar fi ajuns şi mai repede, dar nu avea de ce să se plângă. Kodomo era unul dintre cele mai aglomerate oraşe din lume. După ce majoritatea călătorilor a coborât, Layla îşi puse şapca pe cap şi ochelarii de soare la ochi, îşi luă gentuţa şi plecă.

Afară era o căldură de nedescris, una dintre multele zile caniculare din ultima vreme. Cât de mult le ducea dorul uneori acelor vremuri când soarele era parcă într-un continuu apus. Ei îi plăcea mai mult răcoarea decât căldura aia sufocantă, de aceea prefera să îşi petreacă vacanţele doar la munte. Cu cât înălţimea munţilor era mai mare, cu atât mai bine. Avea multe amintiri frumoase legate de ei şi cu siguranţă nu aveau să fie ultimele. Pentru moment, trebuia să se concentreze pe talent-show.

Ajunse în curtea teatrului unde aveau loc audiţiile. Aici găsi câteva sute de posibili participanţi, unii mai tineri, alţii mai în vârstă. Îşi întoarse capul şi din lateral şi văzu îndreptându-se spre ea un bărbat care nu avea mai mult de 25 de ani şi ţinea în mână o tabletă.

-Bună ziua. Numele dumneavoastră, vă rog.

-Layla Hamasaki.

El dădu din cap şi începu să caute ceva pe tabletă, după care îşi întoarse privirea spre ea.

-Cineva trebuie că vă iubeşte.

-Poftim?!

-Veniţi cu mine! Asta o să vă schimbe tot viitorul.

-Stai puţin! Nici măcar nu ştiu cine eşti şi unde vrei să mă duci!

-Îmi cer scuze. Numele meu este Hiroshi Nakajima, sunt unul dintre cameramanii care vor filma noul serial, „Infinite”, şi regizorul a văzut clipul pe care l-aţi trimis pentru audiţiile la „Talent in Japan”. Consideră că sunteţi perfectă!

-Nu îmi mai vorbi aşa! Am doar 19 ani şi poţi să-mi spui pe nume.

-Îmi cer scuze din nou! zise Hiroshi plecându-şi uşor capul, după care şi-l ridică. Deci, o să vii cu mine la domnul regizor?

-Păi... da, aş vrea, dar s-ar putea să-mi treacă rândul şi să pierd şansa de a participa la concurs.

-Nu o să pierzi nimic, ţi-o garantez. Domnul Nakata doreşte doar să te cunoască, să vorbească puţin cu tine şi să vadă dacă îţi dai acordul pentru a juca rolul principal.

-Rolul principal?! Dar...

-Domnul Nakata o să îţi spună mai multe, dacă doreşti să mă urmezi, zise el pornind pe acelaşi drum pe care venise la ea.

Layla aprobă din cap şi începu să meargă după el. Să joace rolul principal într-un serial? Acesta era unul dintre visurile ei cele mai mari şi era pe punctul de a şi-l îndeplini, dacă totul avea să se confirme. Regizorul serialului, dacă memoria nu o înşela, era Kenzo Nakata, care a lucrat la mai multe filme de succes naţional şi internaţional, cel mai cunoscut şi apreciat fiind „City of Pain”. Stilul lui era unul complet diferit faţă de al celorlalţi regizori, ceea ce l-a făcut să fie multipremiat, la numai 33 de ani.

După câteva minute, cei doi ajung în parcare, în faţa unei maşini Tee-Arra veche de cel puţin 20 de ani. De aceasta stătea sprijinit un bărbat înalt, cu plete negre, ochelari de soare şi îmbrăcat cu un tricou negru şi nişte budigăi, care trăgea de zor dintr-o ţigară. El îşi ridică privirea şi dădu din cap zâmbind, după care îşi stinse ţigara, puse chiştocul într-un recipient şi băgă în gură o gumă de mestecat. Bărbatul se îndreptă spre ei şi începu să o privească foarte atent pe Layla.

-Jur că eşti cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o, Layla Hamasaki! zise el aplecându-se, luându-i mâna dreaptă în a lui şi sărutând-o. Numele meu este Kenzo Nakata. Bănuiesc că ştii deja de ce ce i-am spus lui Hiroshi să te aducă la mine.

-Da, domnule.

-Atunci hai să mergem la o terasă, să bem ceva şi să vorbim mai pe îndelete. Şi nu-ţi face griji pentru audiţiile la talent-show-ul ăla. Nu pleacă nicăieri. Oricum, „Infinite” o să fie difuzat de aceeaşi televiziune şi am vorbit cu producătorii. Dacă e să treacă rândul tău, o să te reprogrameze a doua zi.

-Vă mulţumesc mult!

-Hai în maşină. Ştiu o terasă genială la vreo două străzi de aici.

Layla dădu din cap şi se conformă. Se aşeză pe scaunul de lângă şofer şi îşi puse gentuţa în braţe. După câteva secunde, se urcă şi el în maşină, îşi dădu jos ochelarii şi extensiile de păr, apoi îşi frecă palmele şi şi le puse pe faţă. Se întoarse la Layla, îi zâmbi şi îi puse mâna pe umărul stâng, după care porni maşina. Ea era uimită. Cel de lângă ea nu mai arăta ca bărbatul cu care stătuse de vorbă mai devreme, părând să semene mai mult cu tânărul Hiroshi. Layla se încruntă şi ridică din umeri, însă Kenzo nu băgă în seamă gestul ei şi aprinde radioul, de unde se auzea o melodie a trupei Never Care. Ea însă se simţea neliniştită. Acest Nakata nu era nicidecum aşa cum îl ştia de la televizor. Până atunci, i se păruse un tip sobru, de modă veche. În schimb, acum era o cu totul altă persoană. Sigur s-a întâmplat tot ce a văzut? Îi mai aruncă o privire celui care s-a recomandat a fi Kenzo Nakata. „Am mai văzut oameni ciudaţi, dar el întrece orice limită. În doar câteva secunde, şi-a schimbat înfăţişarea aproape complet.”

-Ai răbdare, te rog, zise el fără a-şi întoarce privirea. Ajungem imediat. Sunt sigur că ai o mulţime de întrebări, dar la fel am şi eu.

Ea ridică din sprâncene şi roşi, apoi privi pe fereastra din dreapta ei şi dădu din cap Avea dreptate, trebuia să se controleze, deşi acest lucru nu fusese niciodată unul din punctele ei forte. Închise ochii şi inspiră adânc, apoi îi deschise şi expiră. Se simţea mult mai calmă. Repetă asta de câteva ori, până când Kenzo opri maşina, coborî şi îi deschise uşa.

-Haideţi, domnişoară, zise el întinzându-i mâna.

După ce coborî şi Layla, îi dădu cheile de la maşină lui Hiroshi şi îi făcu semn zâmbind să parcheze. Cei doi l-au lăsat în urmă, s-au dus la terasă, s-au aşezat la o masă şi au început să privească unul în ochii celuilalt. Cât de frumoşi îi păreau ochii lui. Parcă se mai uitase în ei de multe ori în trecut, deşi asta era de-a dreptul imposibil. Putea să jure că era prima lor întâlnire.

-Ştiu ce simţi, zise el fără să îşi mute privirea. Pentru că şi eu simt acelaşi lucru.

-Poftim?

-Nu poţi să nu te mai uiţi în ochii mei. Cât de multe putem să avem în comun, Layla Hamasaki. Nici nu-ţi poţi închipui!

-Ce vreţi să spuneţi cu asta? Credeam că am venit să vorbim despre un rol într-un film şi, când colo, am venit la întâlnire?!

-Oricum ai da-o, asta tot întâlnire se cheamă.

-Dar eu... eu am un iubit şi...

Layla începu să tremure şi să se gândească la mai multe minciuni care să îl facă pe Kenzo Nakata să nu mai flirteze cu ea. Ea nu avusese vreun iubit şi nici nu intenţionase să îşi facă vreunul, deşi fusese dintotdeauna cea mai curtată fată din anturajul ei. Pur şi simplu, simţea că toţi erau nişte fiinţe superficiale, care voiau doar să se culce cu ea. Tremură şi clătină din cap când îşi aminti acest lucru. Îl privi apoi pe Kenzo Nakata. Se putea ca el să fie diferit faţă de toţi cei pe care îi cunoscuse până atunci? Îi era foarte greu să creadă asta, deşi faptul că se uitaseră unul în ochii celuilalt câteva minute bune o punea pe gânduri. Ce se întâmplase, de fapt? Ea fu trezită din visare de Kenzo, care adusese două pahare mari de limonadă cu gheaţă. „Deci a ştiut şi ce îmi doream să comand. Cine este el, de fapt?”

-Crede-mă, nu-i nimic mai bun pe căldura asta, decât limonada cu gheaţă.

-Dar mi-e teamă, că am mai avut probleme cu gâtul, cu vocea şi vreau să fiu cât mai în formă la audiţii.

Kenzo dădu din cap şi îşi împreună braţele, după care zâmbi şi îi zise:

-E în regulă. Dacă nu vrei, o să le beau eu pe amândouă.

-Hei! strigă fata luându-şi paharul în mână şi sorbind din el.

-Eşti extraordinară! râse el aplaudând. Serios, eşti o mincinoasă mai bună decât mă aşteptam.

-Mincinoasă?!

-Da. Adică o persoană care spune neadevăruri pentru a câştiga ceva sau pentru a scăpa dintr-o anumită situaţie neplăcută pentru ea. Eu doar te-am testat, să văd dacă poţi să mă convingi că minciuna ta e adevărată. Prima, adică aia cu iubitul, nu a prins, dar pe asta cu problemele cu gâtul şi cu vocea ai spus-o cu atâta convingere...

-Păi... m-aţi citit foarte bine, domnule Nakata.

-Spune-mi pe nume, că dacă pierdem timpul cu exprimări din astea oficiale, o să stăm aici până mâine.

-Bine, domnule... ăăă... Kenzo.

-Măcar e un progres, râse el sorbind din pahar. Deci, am aflat deja despre tine că nu ai un iubit şi nici probleme cu gâtul şi cu vocea. Acum e rândul tău. Poţi să mă întrebi orice vrei şi o să-ţi răspund.

Ea aprobă din cap şi dădu să îi pună o întrebare, însă se opri. Cu care ar fi trebuit să înceapă? Erau prea multe şi toate la fel de importante. Îşi împreună palmele, privi în sus şi începu să se gândească, moment în care Kenzo zise:

-Nehotărâtă şi emotivă. Asta nu e bine, dar se poate rezolva uşor. Şi eu am fost la fel la început, acum 14 ani, când am jucat primul meu rol mare într-un film.

-Eşti şi actor? zise Layla parcă trezită dintr-o transă.

-Eh, vezi? De multe ori, curiozitatea bate emotivitatea. Da, am jucat într-un film, „Revival”, pe când eram de-o seamă cu tine. Eram un băiat care încerca să înţeleagă cum de încă mai trăia, deşi trecuse prin trei accidente care, în mod normal, ar fi fost fatale pentru orice om. Trebuie să-l fi văzut.

-Da, dar personajul ăla nu semăna cu tine.

-Lasă, că nu mai semăn nici cu cel pe care l-ai văzut stând lângă maşină şi fumând.

-Chiar! Cum ai făcut asta?

-Mi-am frecat palmele şi apoi mi le-am pus pe faţă.

-Asta am văzut şi eu.

-Ştiu. Şi e atât de simplu.

-Trebuie să ai ceva pe mâini, vreun fel de praf magic.

Kenzo se încruntă şi aproape imediat începu să râdă zgomotos, fără să se poată controla. După cinci minute în care a părut să nu mai respire, se opri şi răsuflă uşurat.

-Aşa, zise el ştergându-şi lacrimile cu o batistă. Acum e rândul meu.

-Rândul tău? Dar nu mi-ai răspuns la întrebare...

-Ba da, ţi-am răspuns şi o să te învăţ şi pe tine, deşi ar fi mare păcat să îţi schimbi înfăţişarea. Eşti perfectă.

-Mulţumesc, dar dacă ai şti cât de mult îmi doresc uneori să mi-o schimb.

-Pentru că ai impresia că orice băiat sau bărbat vrea doar să se folosească de tine şi nu să te şi iubească sau cunoască.

-Ăăă... da, cam aşa stă treaba.

-Dar ai fost vreodată îndrăgostită?

-Eu... nu prea ştiu. Am auzit atâtea poveşti de dragoste, am şi citit foarte multe, dar nu am simţit. Cel puţin, aşa cred.

-Ai personalitate, dar încă eşti nesigură de ceea ce simţi.

-Nu e asta. Chiar dacă mi-ai spus să îţi vorbesc la pertu, am emoţii. Doar eşti unul dintre cei mai apreciaţi regizori ai ultimilor ani, vrei să joc rolul principal într-unul din filmele tale, cu toate că n-am jucat nici măcar într-o piesă la şcoală şi...

-Te-ai îndrăgostit de mine.

-POFTIM?! strigă Layla ridicându-se de pe scaun. Deci despre asta era totul. Tu, „marele” Kenzo Nakata, voiai doar să fii cu mine şi n-ai putut nici măcar să îmi vorbeşti. Din cauza asta, l-ai trimis pe amărâtul ăla după mine.

-Orgolioasă şi aparent de neclintit atunci când se crede înşelată.

-Aparent?! zise ea aruncându-i în faţă limonada care îi mai rămăsese în pahar. Nu-mi pasă dacă eşti cine pretinzi că eşti. Din punctul meu de vedere, pot să scrie ziarele de scandal cât or vrea despre „adolescenta care i-a aruncat în faţă limonadă lui Kenzo Nakata.”

-Rectific, zise el. Foarte multă personalitate şi are un viitor minunat. Trebuie doar să deschidă ochii cu adevărat şi va...

Layla nu mai stătu să asculte ce avea de spus şi plecă înjurând. Îşi scoase telefonul şi văzu că rândul ei trecuse, probabil, de câteva ore. Ceasul arăta ora 19:45, deci pierduse o zi întreagă din cauza unui idiot care o credea o fată uşoară.

Dar cum de trecuse timpul atât de repede? Era sigură că totul se petrecuse în cel mult o oră, dar până şi soarele, aflat acum la apus, o contrazicea. „La dracu’, ce baftă am avut!” îşi zise ea urcându-se într-un taxi. Îi spuse taximetristului unde să o ducă, scoase din buzunar căştile de la Mp3 Player, şi le puse în urechi şi începu să asculte muzică. Abia pe la jumătatea drumului îşi dădu seama ce greşeală făcuse. Cum avea să plătească pentru această cursă? Ea locuia la marginea oraşului, deci ar fi trebuit să plătească de câteva zeci de ori mai mult decât ar fi costat un bilet de autobuz. Înghiţi în sec, îşi scoase căştile şi zise:

-Domnule taximetrist, cred că am făcut o greşeală...

Şoferul ridică mâna dreaptă fără să se întoarcă la ea şi îşi continuă drumul liniştit. Layla înghiţi în sec şi privi pe geam cum treceau pe nişte străzi pustii cum nu mai văzuse niciodată în Kodomo. Ceva ciudat se întâmpla şi îi era din ce în ce mai frică. Spera ca, dintr-o clipă în alta, să se trezească la ea acasă, în patul din camera ei, cu un roman horror sau science-fiction deschis lângă capul ei. Da, acesta trebuia să fie adevărul. Visa, fără nicio îndoială, oricât de real i s-ar fi părut totul în jurul ei. Închise ochii, inspiră adânc şi îşi ţinu respiraţia. Spera că astfel avea să se trezească, dar, după nici două minute, simţi o durere în capul pieptului şi expiră. „Asta a fost cât se poate de real!” îşi zise ea privind în jos. „Cum am putut să fiu atât de proastă, încât să nu-mi dau seama? Şi se pare că sunt într-o încurcătură. Sper să mă înţeleagă taximetristul că n-am destui bani.”

Dintr-odată, maşina se opri şi de afară începură să se audă claxoane şi voci omeneşti.

-Am ajuns deja? zise Layla trăgându-şi răsuflarea.

-Da.

-Şi cât mă costă?

-Nimic, domnişoară Hamasaki, zise şoferul întorcându-se spre ea.

-Hiroshi?! Dar cum ai... Asta e maşina lui... sau...

-Domnul Nakata se aştepta să reacţionezi aşa şi a închiriat maşina asta pentru a te aduce acasă.

-Mulţumesc mult, dar eu... nu mai înţeleg nimic.

-Te cred. Aşa m-aş fi simţit şi eu în locul tău.

-Ăăă... da, zise Layla deschizând uşa. Mulţumesc din nou. Măcar tu eşti de treabă.

-Cu toţii suntem. Trebuie doar să deschizi ochii cu adevărat şi vei conştientiza mai multe decât îţi poţi imagina.

-Pa, Hiroshi! zise ea înghiţind în sec şi coborând din maşină cu spatele, fără să îşi ia privirea de la el.

Deşi cei doi păreau să vrea să o ajute, era ceva care o speria la ei. Totul se petrecuse mult prea repede şi avea nevoie de linişte, pentru a reflecta asupra celor întâmplate.

Intră în blocul de locuinţe şi urcă până la apartamentul familiei ei, de la etajul unu, apoi se duse în camera ei şi se aruncă în pat. Era obosită, mult prea obosită pentru a mai face orice. Se uită la ceasul de pe perete şi văzu că arăta ora 21:33. Era mai devreme decât obişnuia să se culce, ea fiind obişnuită chiar să piardă nopţile uneori, dar acum îi era imposibil să se împotrivească. Îşi puse geanta pe noptieră, după care se întinse din nou şi închise ochii. Adormi aproape imediat.

Sezonul 1 al serialului "Hituri dubioase" - Tracklist

Truly unforgettable hits!

1.Axe Bahia - Chuchuka

2.Daddy Yankee - Gasolina

3.Cleopatra - Ghita

4.Las Ketchup - Asereje

5.Rihanna - Unfaithful

6.O-Zone - Dragostea din tei

7.Duck Sauce - Barbra Streisand

8.Sak Noel - Loca People

9.Inna - Hot

10.Pitbull - I know you want me

11.Alexandra Stan - Mr. Saxobeat

12.Don Omar feat. Lucenzo - Danza Kuduro

13.DJ Fresh feat. Rita Ora - Hot right now

14.ROA - Ne place

15.Madcon feat. Ameerah - Freaky like me

16.will.I.am feat. Jennifer Lopez & Mick Jagger - T.H.E. (The Hardest Ever)

17.Dan Balan - Chica Bomb

18.Michel Telo - Ai se eu te pego

19.Antonia - Jameia

20.Yolanda Be Cool & DCUP - We no speak Americano

21.LMFAO - Sexy and I know it

22.Asaf Avidan - One day/Reckoning song

23.will.I.am feat. Britney Spears - Scream & Shout

24.Puya feat. Doddy, Posset, Mahia & Alex Velea - Maidanez

25.Dev feat. The Cataracs - Bass down low

26.Rammstein - Pussy

27.PSY - Gangnam Style

28.Cezar - It's my life

Si va urma in curand si Sezonul 2. :)