Pavel

Ies pe balcon si privesc nepasator in jos. Ce vad? Vad niste copaci infloriti, gardul viu inverzit, simt un parfum imbietor, insa mie nu imi pasa de toate acestea. Imi mut imediat privirea in alta parte. Ma uit intr-un punct fix, plictisit. Dupa doua minute plec. Ma duc in bucatarie si beau o cana de apa. Parca nu imi este de ajuns. Mai beau una. Inca mai simt nevoia de apa, insa nu mai beau. Ma duc in sufragerie si ma asez pe canapea. Pisica mea, Simi, se urca pe canapea si vrea sa imi stea alaturi. Eu o bruschez, ea fugind din camera, mieunand de durere. Parca imi pare rau ca am bruscat-o, era singura fiinta care imi putea oferi afectiune in aceste momente. Zambesc si ma uit in vitrina. Imaginea mea se reflecta. Tresar cand vad cum arat. Mi se pare ca sunt hidos.
-Esti prea pesimist, Pavel, imi sopti o voce feminina.
-Nu sunt pesimist, Polina! zisei amenintator.
-Linisteste-te, Pavel! imi sopti aceeasi voce feminina.
-Sunt linistit, Polina! Nu sunt nebun, zisei incepand sa imi pierd rabdarea.
Vocea feminina nu s-a mai auzit. Eu zambesc ironic si fac semnul victoriei, considerand ca am invins. Dar pe cine am invins? Incep sa imi pun si eu aceasta intrebare. Zambetul dispare de pe fata mea si incep sa ma gandesc. De ce voce feminina? De ce eu? De ce Polina? Cine e Polina? Exista Polina? Stau ingandurat. La usa incepe sa bata cineva. Eu nu schitez niciun gest. Stau ingandurat.
-Pavel, deschide! zise o voce feminina strigand din afara.
Eu stau putin pe ganduri si imi ridic din nou privirea spre vitrina. Nu mai par atat de hidos. Un zambet malefic imi apare pe fata. Incep sa rad intr-un mod diabolic. Ma ridic de pe canapea si ma duc sa vad cine e la usa. Simi, care statea incolacita in incaltarile mele, fugi din calea mea ca de ciuma. Eu ma uit pe vizor si vad o fata. O recunosc...e tot ea, e Polina. Strig:
-Nu existi!
Plec de langa usa si ma duc din nou pe balcon. Privesc din nou nepasator la tot ce se intampla jos. Simt ca ochii mi se umezesc si imi zic:
-Pe ce lume traiesc?
Izbucnesc in plans. Imi pun mainile la ochi si plang, stand aplecat pe balcon. Nu cad, totusi, si nici nu imi doresc. Ma ridic, ma duc la baie si imi dau cu apa pe fata. Suspin de cateva ori, apoi ma sterg pe fata. Ies din baie si sunt intampinat de Simi, care se plimba pe langa mine. Eu o observ si o iau in brate, promitandu-i ca unui om ca nu o voi mai lovi niciodata. Ma duc in sufragerie cu pisica in brate. Ma asez pe canapea, iar Simi se face colac in dreapta mea. Eu o mangai, iar ea incepe sa toarca. Pisica adoarme. Eu ma uit la ceas. Timpul trece greu, mult prea greu. Acum mi se pare ca trece greu, insa au trecut douazeci de ani de cand m-am nascut, ani care au trecut prea usor. De ce? Ma simt atat de singur. Incep sa regret ca nu i-am deschis Polinei. Ea este fata care ma iubeste cel mai mult din toata lumea, insa eu nu simt nimic pentru ea. Ea m-ar fi putut ajuta, totusi, sa trec peste perioada aceasta, orice razboi este dus mai usor in doi. Trebuie sa incerc sa o iubesc. Dar putina lume mai iubeste in ziua de azi. Mergeam cand eram liceean prin orasul meu natal si vedeam fel de fel de oameni. Toti parca erau hipnotizati, munca i-a transformat in niste zombi. Toti erau atat de grabiti, incat simteam ca daca le stateam in cale, erau in stare sa ma calce in picioare. Am incercat si eu sa ma detasez de tot ceea ce se intampla in jurul meu, incercam sa nu le mai acord atentie. Atentia mea fu, insa, preluata de marile constructii pe langa care treceam. Vedeam palate, banci, vile, zgarie-nori. Toate imi pareau nespus de fioroase. Seara, cand mergeam prin cartierul meu, vedeam blocurile ca niste monstri gata sa ma inhate. Blocurile fara nicio lumina aprinsa imi pareau ca stau la panda. Parintii imi spuneau sa nu imi las imaginatia si teama sa ma domine, insa cine i-a ascultat? Teama creaza monstri, iar monstrii nu iti vor da pace. O vad, oare, pe Polina ca pe un monstru? Incerc sa imi imaginez, sa imi impun ca nu exista, insa nu se poate. De cand am plecat din orasul meu natal nu mai pot face diferenta intre vis si realitate. Am reusit sa prind unul din ultimele locuri la internat si am reusit cu greu sa o infiltrez si pe Simi. De cand m-am mutat nu am mai iesit in oras. Polinei ii pot spune ca nu exista, blocurilor si zombiilor nu. Oare procedez gresit? Voi vedea in timp. Daca ar mai bate Polina la usa acum, oare ce s-ar intampla? Si mintea si inima imi spun sa ii deschid. Ceva ma impiedica: orgoliul. I-am spus de atatea ori sa ma lase in pace, ca nu o iubesc si ca nu o voi putea iubi vreodata, am jignit-o de atatea ori. Ea nu m-a lasat niciodata singur, desi eu am facut-o sa sufere. De cate ori a stat singura in camera ei, plangand dupa mine, probabil dand vina pe inocenta sa si pe inima, care a facut-o sa se indragosteasca de un monstru ca mine. Uneori imi zicea ca ma uraste; eu ii ziceam ca ador sa ma urasca. Sunt un monstru, pur si simplu distrug viata unei fete.
Nu mai suport sa ma gandesc la toate acestea. Ma ridic de pe canapea si ma duc din nou pe balcon. Ma uit pe geam si o vad pe Polina stand pe banca, suspinand adanc. Inima mi se face cat un purice. Ma uitam de la balcon, de la etajul doi al internatului, la ea. Si imi parea ca o vad in fata ochilor, exprimandu-si dragostea pentru mine. Ma simt mizerabil. Am facut un inger sa planga...din nou. Oftez adanc si nu imi pot stapani un suspin. Atunci am luat o hotarare: trebuie sa ma revansez. Imi calc pentru prima data in viata pe orgoliu si o strig:
-Polina!
Fata parca m-a auzit, mi-a recunoscut vocea, insa nu isi ridica privirea inspre mine. Probabil crede ca vreau sa ii provoc din nou suferinta. Cine o poate invinui? Din cauza mea a plans ore, zile intregi. Nu ma dau batut si o strig din nou:
-Polina!
Fata isi ridica privirea. Ma zareste si vad pe fata ei un zambet ironic. Parca ma intreaba „Ce vrei acum?”. Orgoliul imi spune sa imi bat joc de ea, insa nu o fac.
-Vii sus? o intreb eu.
-Razi de mine? imi replica ea.
-Nu rad de tine. Te rog frumos, urca! Trebuie sa vorbim.
-Sper ca nu e una din glumele tale proaste, Pavel.
-Nu este nicio gluma, Polina. Trebuie sa vorbim...
Polina rade ironic si se inchina de trei ori. Parca nu vrea sa vina, insa o face. In doua minute o aud batand la usa. Ii deschid repede. Parca niciodata nu mi-am dorit sa o vad mai mult decat acum. Are ochii rosii de la plans, frumusetea ei continua sa paleasca. De fapt, a inceput sa paleasca imediat dupa ce m-a cunoscut. Ma simt vinovat. Trasaturile fetei ei nu par de nouasprezece ani, ci de douazeci si trei. Pare foarte matura, insa este inocenta. O poftesc inauntru politicos. Ea ma priveste cu foarte mare neincredere, insa intra. Este foarte agitata.
-Ce vrei? ma intreaba ea. Vrei sa ma umilesti?
-Vreau sa...
-Vrei sa ma injosesti, nu? Hai spune acum!
Oftez adanc. Din nou ma lupt cu orgoliul. Acesta ma impinge sa o fac sa sufere. Ea sta in fata mea, cu bratele incrucisate, cerand o explicatie.
-Vreau sa imi cer scuze pentru tot ce ti-am facut, zisei eu fara sa rasuflu.
-Tu tocmai ti-ai cerut scuze? zise ea razand ironic.
-Mi-am cerut scuze si sunt foarte sincer. Te rog frumos, crede-ma! Jur ca vorbesc serios.
Urmeaza cateva clipe de tacere care par niste ore. Pare si ea sa treaca prin acelasi razboi cu orgoliul prin care am trecut si eu. Daca imi va refuza scuzele ce voi face? As pierde singura persoana care tine cu adevarat la mine. Nici macar eu nu mai tin la mine. Nu mai pot socializa. Ce rost as mai avea pe lume daca ea nu imi va accepta scuzele? Ma simt ca un produs al unei societati in declin, in care cine are orgoliul mai mare ajunge in frunte. Da, trebuie sa refuze. Nu este o persoana slaba, avand in vedere ca a putut sa reziste mai bine de patru ani mojiciilor mele. I-am facut atatea si este clar ca stie foarte bine ca acum este oportunitatea excelenta de a se razbuna pe mine. Observ pe fata ei un zambet pe care nu stiu cum sa-l interpretez. Isi bate joc de mine? Nu m-ar mira.
-Mi-ai facut atatea, imi zise ea. Te iubesc, totusi, monstrule. Iti inchipui cat de mult am suferit din cauza ta?
-Imi cer iertare. Cele mai sincere scuze. Nu stiu ce a fost in capul meu...
-Nu iti cer sa ma iubesti cum te iubesc eu, Pavel. Vreau macar sa stiu ca ma accepti ca prietena. Ranile din trecut se vor vindeca de la sine, vor trece mult mai usor daca imi vei fi prieten. Iti accept scuzele.
-Te iubesc, ii zic eu pe neasteptate. O iau in brate si o sarut. Acest gest de tandrete a durat prea putin. Se desprinde din bratele mele si incepe sa tremure. Imi plec fata. Probabil ca ea inca mai crede ca e o gluma. Ea incepe, insa, sa se apropie din ce in ce mai mult de mine. Ma imbratiseaza si ma saruta. Vrea sa vada ce reactie am. O iau din nou in brate si ii spun ca o iubesc. Fata ei se lumineaza instantaneu. Si a mea la fel. Privim unul in ochii celuilalt, ne zambim reciproc. Simi s-a trezit si a inceput sa se mangaie de picioarele noastre, simtind ceea ce s-a intamplat. Pisica se ridica in doua labute si ma apuca de pantaloni. O mangai pe cap. Din pacate, trebuie sa o las singura. Eu si Polina iesim din apartament. Cum iesim din internat, privesc in sus spre balconul meu, apoi la copacii infloriti si la gardul viu inverzit. Simt un miros imbietor. O sarut pe Polina si incepem sa ne plimbam. Blocurile nu-mi mai par chiar atat de fioroase. Oamenii sunt la fel de tristi, de hipnotizati, insa eu nu mai apartin acestei lumi. Am ajuns intr-o alta lume. Iubesc.