Zvonimir II

A ajuns intr-un loc care i se parea foarte cunoscut. Simtea ca mai fusese acolo si in trecut. „Da, cred ca...cred ca sunt la tara. De cand nu am mai fost aici,” isi zise el. Se uita in jurul sau si vazu o multitudine de cruci si de pietre funerare. „Dar nu imi doream sa ajung aici...,” isi continua el oful. Daduse din lac in put, din pustiul alb cu cer cenusiu in cimitirul sub cerul albastru. Incepu sa se plimbe printre pietrele funerare, toate aflate intr-o stare excelenta. Pe toate pietrele funerare erau niste desene in piatra, foarte ciudate, insa nu era niciun nume. Era clar ca acelea erau morminte, insa numele raposatilor lipsea cu desavarsire. Nu existau decat niste linii scrijelite. Lui Zvonimir ii placea sa citeasca pe cruci si pietre funerare. Simtea ca putea afla ce fel de persoana era raposatul si chiar ca putea intra in contact cu el. Desigur, totul era doar in imaginatia sa mult prea bogata (acele desene japoneze pe care el le adora aveau o influenta extrem de mare asupra lui, chiar si asupra aspectului sau fizic, preferand de multe ori tunsori foarte ciudate si haine negre). In acest cimitir, insa, nu avea ce sa citeasca. Totul i se parea foarte ciudat. Pasind atent, sa nu cumva sa deranjeze pe vreunul dintre raposati, auzi o voce de fata strigandu-l:
-Hey!
Dupa ce puse pasul, Zvonimir se intoarse inspre locul de unde venise acel strigat. Era o fata inalta, bruneta, imbracata in negru, insotita de un baiat mai scund decat ea, deasemenea brunet si imbracat in negru. Semanau foarte bine. Se vedea ca erau frati. Privirea lui, insa, era atrasa de fata, care se apropia tot mai mult de el. In cateva secunde ajunsesera fata in fata si ea ii zise:
-Buna. Nu ma asteptam sa mai gasim pe cineva pe aici.
-Buna... adica... da... aaa... nu stiu, nici macar nu stiu unde sunt, ca sa iti zic sincer.
-Nu ne-am dat nici noi seama in cele cateva zile de cand suntem aici. Tu pari nou pe aici si...nedumerit. Te inteleg. Numele meu este Marija Mihailovic, iar el este fratele meu mai mic, Janko.
-Eu sunt Zvonimir Juric, incantat de cunostinta.
Marija il privi putin speriata. Probabil ca il cunostea sau...poate ca nu.
-Hai sa plecam de aici, chiar nu-mi place locul asta, zise ea.
Parea ca un vis. I-a placut fata inca din prima clipa in care a vazut-o. Nu stia ce sa spuna, ca sa nu isi faca o impresie gresita despre el. Se balbaia intr-una, insa ei nu parea sa ii pese. Asculta cu placere tot ceea ce ii zicea Zvonimir. Acest lucru se intampla, cel mai probabil, pentru ca singurul ei partener de discutii era cel mai tacut om din lume, fratele ei, Janko. In afara de ei nu mai exista nimeni in acel loc care semana foarte bine cu satul in care au locuit bunicii lui Zvonimir. Exact in momentul in care el isi termina de povestit aventura sa in pustiul care semana cu un decor de film mut, ajunsera intr-o gospodarie uriasa, cu o alee care avea de o parte si de cealalta gradinite cu flori multicolore. Mireasma il imbata pe Zvonimir, lasandu-l fara cuvinte. Aleea ducea catre o casa mica, dar cocheta. Parea o casa destul de veche, insa bine intretinuta. Ferestrele erau numeroase, iar in spatele lor se ascundeau jaluzele si niste perdele albe. Albi erau si peretii la exterior, in timp ce acoperisul, tocurile de la usa si ramele de la geamuri erau de culoare albastra. In fata casei erau doi copaci, stand ca niste strajeri, dar si o banca.
-Ce pot sa spun... bun venit la noi acasa, zise Marija.
-Acasa? Unde sunt parintii vostri? Unde e toata lumea?
-Noi suntem toata lumea. (cei trei pornesc catre banca) Nu mai este nimeni aici in afara de noi... din pacate.
-Si voi ati facut toate astea?
-Noi am facut totul...in afara de casa. Casa era complet mobilata, parca ne astepta sa venim in ea.
-Dar cum ati avut timp sa faceti asta? (cei trei ajung pe banca si se aseaza) Parca ziceati ca sunteti de cateva zile aici.
-Of Doamne, Zvonimir, acest „cateva” este atat de relativ in toata aceasta ecuatie. Noi suntem, de fel, din Sibenik...stii tu, aproape de Mediterana. Cand locuiam in Sibenik, Janko era un copil foarte jucaus, simpatic, plin de energie, in timp ce erau eram inchisa, eram o fire retrasa. Asta pentru ca...aveam un handicap, un foarte mare handicap: nu puteam vorbi. Regretam atat de mult ca nu puteam sa fiu in rand cu celelalte fete, cu ceilalti copii, ca nu puteam sa vorbesc, sa rad zgomotos, sa cant. Eram doar o biata muta, inchisa in ea pentru totdeauna. In 2004 (nu stiu exact cat timp a trecut de atunci, aici timpul este cu totul neregulat), pe cand eu aveam 17 ani, iar fratele meu 14, eu si familia mea eram in statiune, insa pe plaja eram doar eu si Janko. Amandoi stiam sa inotam foarte bine. El mi-a spus ca se duce sa inoate si m-a intrebat daca merg si eu. Eu i-am facut semn ca nu, privind pierduta prin el, parca. Ceea ce s-a intamplat, insa, m-a speriat groaznic. Janko a iesit prea in larg, iar un val urias l-a luat cu totul. Nimeni nu l-a observat, in afara de mine si, vazand ca nimeni nu intervine, am alergat pana in mare si am inceput sa inot, pana cand...valul m-a luat si pe mine. Ne-am trezit pe o plaja, intinsi, iar din mare ieseau la suprafata doi delfini mari si frumosi, care ne priveau cu mare atentie si grija. Unul dintre ei parca m-a strigat pe nume, jur ca m-a strigat pe nume, si m-am dus la el. L-am mangaiat pe cap, l-am luat in brate, iar el parca mi-a spus: „Vorbeste”. Si i-am raspuns: „Ce?”. In acel moment mi-am pus mainile la gura si am inceput sa plang. Nu stiu cum a facut, insa acel delfin m-a... m-a vindecat. El a creat atunci un cerc mare, albastru, luminos, ca si cel pe care ni l-ai descris tu, si ne-a spus sa pasim in el. Am pasit si am ajuns aici. Aici, insa, nu pare sa locuiasca nimeni in afara de noi. Mai mult, Janko a intrat intr-un fel de depresie, ii e foarte dor de viata de dinainte, s-a inchis foarte mult in el. Eu sper sa isi revina.
-Probabil ca e socat dupa ce s-a intamplat... Dar ce e acest loc, totusi? Chiar nu ai nicio idee?
-In ce an erai cand ai intrat in contact ultima data cu lumea?
-2009, cred...
-Inseamna ca noi, in cinci ani de zile, nu am putut sa ne dam seama exact ce reprezinta locul asta. Oameni au mai trait aici, cimitirul este plin. Ce e mai ciudat, insa, e ca pietrele de mormant ale celor ingropati acum 300 de ani, de exemplu, sunt in stare la fel de buna precum cele din zilele noastre.
-Exista oameni ingropati acum 300 de ani?
-Da si... si e destul de ciudat. Nu ma intelege gresit, nu vreau sa crezi ca am o imaginatie mult prea bogata, insa... sunt trei morminte care dateaza din 1703, 1707 si 1710, in ordine: Zvonimir Juric, Marija Mihailovic si Janko Mihailovic.