Zvonimir

Se trezea in fiecare dimineata undeva in jurul orei 9. Oricat de obosit era, oricat de mult incerca sa mai traga de timp, sa inchida ochii si sa adoarma din nou, nu mai putea. Organismul sau se obisnuise deja cu aceasta rutina. Camera sa era tocmai in dreapta soselei. Auzea destul de des, chiar si prin somn, cum treceau tirurile, masinile de politie, ambulantele, pompierii. De-a lungul vremii (locuia in aceeasi casa de cand se stia), multe incidente avusesera loc in zona in care locuia, in orasul Djakovo, Croatia. Fiecarui vecin de-al sau i se intamplase cate ceva, in fiecare casa murise cineva, iar motto-ul cartierului devenise "nicio masa fara coliva". Dar asta nu-l speria pe tanarul Zvonimir, in varsta de 20 de ani. Nu era superstitios si vedea cele intamplate ca pe simple coincidente. Toate mortile fusesera niste accidente stupide: un batran tinea un cutit in mana si s-a impiedicat (a murit dupa ce si l-a infipt in gat in urma acestui accident), un incendiu a izbucnit dupa ce o candela aprinsa a cazut din cui pe o canapea (nu dormea nimeni pe canapea, insa fumul a asfixiat-o pe femeia care dormea in camera alaturata), etc. Cativa dintre vecinii lui chiar s-au mutat, de frica sa nu li se intample si lor ceva. Era singur. Parintii sai, Luka si Nadia, se mutasera intr-un alt cartier (in casa uneia dintre bunicile lui, care murise cu un an inainte). Casa parintilor a ramas a lui. Ziceau ca trebuie sa invete sa se descurce singur, pentru ca nu putea sa astepte totul de-a gata. Statea doar de 3 luni singur, insa se obisnuise. Singurul ajutor pe care il primea de la parintii sai era unul financiar, destul de mic. Ii placea, insa, noua sa viata. Era, in sfarsit, stapanul casei, ceea ce isi dorea de pe vremea cand avea 16 ani.Se ridica din pat, se uita la ceas. Era 9 si un sfert. Se simtea odihnit. "De mult timp n-am mai dormit atat de bine," isi spuse el. Facu patul numaidecat, deschise larg fereastra, scoase capul pe fereastra si inspira. Aerul era imbacsit cu gaze de esapament, insa nu atat de mult cum era in alte zile. In aer era, insa, altceva... ceva care il deranja. "Probabil e doar miros de canal," isi zise el, "S-o fi spart vreo conducta." Inchide geamul, insa in casa deja intrase duhoarea. Scoase dintr-un sertar un tub de spray si incepu sa dea cu el, pana cand duhoarea de afara fu inlocuita de parfumul sintetic de flori. Foarte mandru de solutia aleasa, Zvonimir iesi din camera sa si imediat fu intampinat de cainele sau, Kazuki (se inspirase dintr-un desen animat japonez atunci cand isi botezase cainele). Labradorul negru de numai un an se invartea in jurul lui, sarea de mama focului si, din cand in cand, latra.
-Ti-e foame, Kazu? zise Zvonimir. Sa vedem daca mai am vreun os. Hai, Kazu, sezi. (cainele sezu, iar Zvonimir se duse la frigider; frigiderul nu mergea). Asta e ciudat, credeam ca e bagat in priza (se uita la priza...totul era in regula). Inseamna ca nu e curent... (se duse la intrerupator si aprinse lumina; mergea). Hai, ca doar nu s-a stricat frigiderul...” Zvonimir se duse din nou la frigider, deschise usa, il inspecta atent. Totul era in regula, nu mirosea a ars, insa nu mergea. Deschise si usa congelatorului si o duhoare de nedescris iesi. Incepu sa tremure. Temperatura scazu brusc. In congelator nu era nimic, decat o punga cu oase. Dupa ce isi reveni, lua punga cu oase, insa fu electrocutat. In fata ochilor vazu, dintr-o data, negru si simti o durere mare in ceafa.
Se trezi...undeva. In jurul sau erau dune de nisip...albe. Inghiti in sec. Se simtea ca intr-un desert in filmele anilor '20-'30. Nimic nu avea culoare. Nici macar cerul nu era albastru, ci de un gri inchis. Nu stia cum ajunsese acolo, nu stia cum sa scape de acolo. Ultimul lucru pe care si-l amintea era ca ii spusese cainelui sau ca ii va da de mancare... de atunci, totul s-a pierdut, s-a sters. Oricat incerca sa isi aminteasca, nu putea. Simtea o durere de cap foarte puternica. Aceasta durere, cumulata cu teama inevitabila care intervine intr-o astfel de situatie, ii faceau inima sa bata mult mai repede decat de obicei. Nu ii placea sa stea pe loc, i se parea nesigur. Prefera sa mearga... incotro, nu stia. Toate dunele semanau intre ele si nu se vedea nicio urma de civilizatie. Dupa cateva secunde se opri si se uita din nou in jurul sau. Nu vedea nimic care sa ii inspire siguranta...doar o pata de culoare albastra, undeva in departare, care sclipea in spatele unei dune. "Acolo trebuie sa ajung," isi zise el, "asta e singura mea scapare...cred...sper". Incepu sa coboare de pe duna pe care se afla, insa se impiedica si se rostogoli pana la poalele ei. Se ridica imediat si isi continua alergarea catre pata de culoare care il putea salva. Peisajul il posomora, dar vazuse luminita de la capatul tunelului. Speranta il ajuta sa mentina ritmul. Trecu repede de duna alba, iar pata de culoare se apropia, se facea tot mai mare, si mai mare, si mai mare, pana cand ajunsese in fata ei. Nu putu sa inspecteze ceea ce avea in fata, inainte de a-si trage sufletul. Dupa cateva secunde, isi ridica privirea din pamant si vazu ce era, de fapt, acea lumina albastra. Era un cerc albastru foarte mare si foarte stralucitor. "Gaura neagra...albastra...," isi zise el, "daca stau aici, mor incet, fara mancare, apa... daca intru in gaura albastra, macar mor repede... asta daca mor, desigur". Inspira adanc si incepu sa faca pasi destul de mici pana la marele cerc albastru. Simtea cum toata viata sa scurta ii trecea prin fata ochilor. Nu realizase nici macar jumatate din cat isi dorise, insa se afla, iata, in acest moment foarte greu. Intr-un final, intra cu totul in acel cerc luminos.