Și țara se piaptănă

Dar la fel de greu este să accepți că regimul trecut a avut și niște părți bune, de care ar fi trebuit să profiți și să le păstrezi. Din cauza asta am spus că o analiză realistă și echidistantă a regimului comunist în România s-ar putea face după vreo 4-5 decenii, să zicem. Nu pretind că ceea ce scriu aici este o analiză echidistantă, pentru că nu cunosc problema în întregime. Totuși, o cunosc îndeajuns de bine, cât să știu că nu tot ce s-a construit pe vremea lui Dej și Ceaușescu a fost rău. Cu toate astea, termenul „comunist” este folosit cu sens peiorativ de către cei mai mulți oameni, dar nu asta e problema, ci contextul. Unele lucruri care sunt considerate comuniste nu sunt chiar atât de rele. Dar, în fine, este greu să faci un om de 20 de ani, cu opt clase (eventual), care nu știe la ce folosește cratima, că au existat și părți bune în epoca aia, cum ar fi industrializarea.

În partea asta, care o să fie ultima, o să mai scriu despre niște puncte în care situarea la extremă a fost sau încă este dăunătoare. Niște percepții pe care oamenii și le vor schimba cu greu...

1.Desființarea C.A.P.-urilor

Eu nu am prins vremurile alea și sunt foarte fericit de asta. Totuși, să încercăm să privim problema în profunzime. Oamenii munceau pământurile și nu exista proprietate privată. Salariile la C.A.P. erau foarte mici, drept care și pensiile sunt pe măsură. Tineretul de la sate a plecat spre mediul urban, pentru a munci în... alte domenii (fabrici, uzine...), prin urmare, la sate rămânând oameni mai în vârstă, care la momentul 1989 aveau vârste destul de înaintate. Nu spun că asta este o regulă, dar în general cam asta a fost situația. Eh, oamenii ăștia și-au dorit pământ, doar că aici apare altă problemă: nu aveau cu ce să-l muncească, iar bani pentru a face rost de unelte nu aveau, pentru că pensia era foarte mică. Desigur, au existat și țărani înstăriți, care au avut relații pe vremea lui Ceaușescu (știu și eu câteva exemple de la mine de la țară) și au putut să facă rost nu doar de unelte, ci și de mașini mari, cu care să lucreze pământul. Pe parcurs, țăranii mai săraci și-au vândut pământurile fie unor asociații, fie unor astfel de mafioți cu relații.
Mai mult, să luăm în considerare și munca până la extenuare pe care țăranii o duceau pentru a cultiva aceste pământuri, după ce au fost retrocedate. Oamenii ăștia aveau în jur de 50 și ceva, 60 de ani, și au trebuit să facă față unui volum uriaș de efort. Un efort pe care îl făceau într-un mod de-a dreptul nebunesc, pentru că „trebuie să avem”. Mentalitatea asta încă stă în picioare, în ciuda faptului că oamenii respectivi sunt acum trecuți bine de 70 de ani.
Ce era de făcut însă... e un subiect complicat și delicat în același timp. Poate că n-ar fi trebuit desființate C.A.P.-urile, ci doar să se fi schimbat sistemul după care funcționau. Dar pentru asta era nevoie de oameni de bunăcredință, nu de mafioți dornici să parvină.

2.Desființarea fabricilor și uzinelor

Asta e ceva ce nu pot și nu vreau să înțeleg. De bine, de rău, încă mai există destule astfel de întreprinderi în România (chiar dacă prea puține mai sunt deținute de români), dar de ce să fii atât de ignorant, de neglijent, de PROST, încât să renunți la niște industrii care ți-ar fi putut aduce zeci, sute de milioane de dolari? Chiar miliarde, pentru numele lui Dumnezeu! Aici este vorba despre acei mafioți proști, dornici să parvină. Cu siguranță știți astfel de exemplare; multe dintre ele se află la conducerea țării.

3.Dar ce, mai suntem în comunism, să se ocupe statul de X?

X fiind un termen variabil. Puteți înlocui X cu industrie, spitale, școli, agricultură. Nu mai suntem comuniști acum; suntem capitaliști, așa că trebuie să intervină mediul privat, nu-i așa? Doar că mediul privat este privat de anumite libertăți și de foarte mulți bani, pentru că statul nostru mult-iubit crede că este de datoria lui să ceară o mulțime de bani, taxe, impozite etc. investitorilor. Și nu investitorilor străini mari; ăia sunt oarecum scutiți. Doar nu vrem să ne părăsească și ăștia, nu? Eventual să facem și plecăciuni în fața lor, că ne-au băgat în seamă și au venit și pe la noi. Nu, taxele și impozitele uriașe sunt pentru întreprinderile mici și mijlocii, care sunt lovite din toate părțile. Multe astfel de întreprinderi au dat faliment (am trecut și prin așa ceva). Multe dau faliment chiar și acum. Multe vor mai da și în lunile/anii ce vor urma. Și asta din cauza legislației păguboase. Astfel, de ce s-ar mai merita să investești în România, dacă statul face abuzuri peste abuzuri?
Și ne mai mirăm de ce nu merge țara... Păi, investitorii privați nu sunt motivați să bage bani aici, din cauza legislației. Astfel, terenuri destul de mari și multe clădiri sunt lăsate în paragină. Statul nu investește, pentru că, nah, suntem în capitalism, deși există destule exemple din țări civilizate, în care au loc și investiții din buget.

4.Mania privatizărilor

Încă mai există întreprinderi de stat? Ferească Dumnezeu! Vindeți-le unor privați, fraților, că nu mai suntem în comunism! Iar dacă există cineva care se opune privatizării, discreditați-l! Faceți-l cu ou și cu oțet! Întoarceți populația împotriva lui! Iar dacă nu vă iese asta, inventați ceva! Haideți, că vă pricepeți cel mai bine la capitolul Radio Șanț!

5.Țară de căcat!

Asta este o altă concepție care nu va fi scoasă niciodată din mentalul colectiv. Românii au fost dresați în așa fel, încât să creadă că nu mai merge absolut nimic bine în țară, că nu avem valori, că suntem ultima găină de la aprozar, că suntem cei mai proști, țară de lumea a treia etc. Știți cu siguranță toate clișeele astea idioate, pe care semianalfabeții le aruncă fără regrete, nedându-și seama că și ei fac parte din țară. Și că, eventual, lucrurile merg prost tocmai din cauza lor. Sunt de vină mafioții de la conducere, dar nu sunt singurii vinovați. Marea problemă o reprezintă cei care îi pun în astfel de funcții de conducere, iar atâta timp cât astfel de specimene, care nu produc nimic și trăiesc din ajutoare sociale, pe care le dau pe băutură, au astfel de concepții, șansele să ne ridicăm din mocirla în care ne aflăm sunt aproape zero. Postarea este apolitică, așa că nu mă iau de votanții partidului X sau Y., ci de mentalitate.

6.Tot ce e bun trebuie să dispară

Da, încă există multe lucruri bune și frumoase în România. Sunt afaceri și întreprinderi care merg destul de bine. Buzăul, spre exemplu, este un oraș unde funcționează multe astfel de întreprinderi, deci există locuri de muncă pentru oamenii cu studii medii sau eventuali angajați necalificați. Cum ar veni, clasa muncitoare. Pentru cei cu studii superioare e ceva mai greu să găsești un loc de muncă pe măsură, dar asta e altă poveste. O să spun, pentru început, că mai există orașe ca Buzăul, cu multe întreprinderi, care plătesc mulți bani la bugetul local.
Mai departe... unde se duc acești bani? Asta este marea problemă, că din banii veniți din taxele și impozitele plătite de astfel de întreprinderi nu se fac investiții la nivel local. Ba mai mult, se întâmplă să existe orașe aproape de faliment, ceea ce mi se pare inadmisibil. Acei bani au ajuns însă oriunde altundeva, numai nu în bugetul local. Și o știm toți foarte bine
Tot ce e bun trebuie să dispară, da? O să continui cu o problemă foarte gravă, cea a denigrării marilor valori de orice fel, de către oameni (de asemenea, semidocți) care consideră că le știu pe toate și își dau cu părerea despre oricine și orice, deși nu se pricep la nimic.
Avem creștere economică foarte mare, cea mai mare din UE, pe anul 2016, dar nu se simte în buzunarele oamenilor. De ce? Pentru că este bazată pe consum, ceea ce o face foarte fragilă la orice dezechilibru extern. De produs, nu producem aproape nimic, poate doar materie primă, pe care o exportăm pe te-miri-ce și mai-nimic, fructe, câteva chestii industriale, dar prea puți pentru o țară atât de mare și cu potențial. O altă parte a producției este strict pentru uzul celor care muncesc și produc, adică pentru subzistență. Da, e vorba de oameni mai săraci. Ca părinții tăi, ca bunicii tăi.

Cam asta este, în linii mari, România contemporană: o țară săracă, sărăcită și izolată, condusă de mafioți și populată de oameni care acceptă situația asta. Oameni care se hrănesc cu iluzia unei istorii glorioase, de descoperirea căreia depinde renașterea întregului popor, care va dăinui peste veacuri și va deveni cel mai mare și mai puternic în acest leagăn al civilizației. O țară în care violul și incestul se practică destul de mult, iar... cel puțin cel dintâi nu este considerat o ofensă atât de mare. Pentru că „fata o merita”, „ce-i trebuia să umble despuiată?”, „stricata dreacu'” and shit like that. O țară în care dorim ca justiția să își facă treaba, dar nu împotriva noastră. Dorim pace și ordine, dar urâm poliția. În care Ortodoxia este la putere, iar Biserica este singura instituție cu conducători capabili să CONSTRUIASCĂ CEVA. O țară în care a început o adevărată isterie a doctoratelor plagiate, neluând în seamă faptul că regulile de redactare s-au schimbat de atâtea ori în ultimii ani, încât s-ar putea să mă trezesc peste vreo 10 ani că sunt și eu plagiator. O țară cu foarte multe legi neclare, care se aplică doar prostimii sau persoanelor care incomodează. O țară în care riști să ieși din spital mult mai bolnav decât ai intrat (mulțumesc mult doctorițelor de la Obregia, secția Neurologie Infantilă, pentru incompetența de care au dat dovadă în cazul meu). În care poți să mori ars de viu, dacă te duci în club, la un concert. În care dărâmi un guvern după acest dezastru, înlocuindu-l cu un dezastru de guvern.

Baba arde?

Nu-i nimic, țara se piaptănă

Iar unii încă mai consideră că suntem spaima Europei.

Baba se piaptănă

Privesc în jurul meu și observ că există o confuzie generalizată pretutindeni în lume. Cu siguranță că a fost la fel în toate epocile trecute, din varii motive - nesiguranța zilei de mâine, posibilitatea declanșării furiei zeilor, dezastre naturale frecvente, fenomene foarte obișnuite care erau considerate a fi „semne rele” etc. Dar acum, în epoca asta în care există atâtea mijloace de informare, iar știrile circulă cu o viteză amețitoare, au fost găsite noi și noi metode de a instaura panica și confuzia în mințile oamenilor de rând. Și asta nu este vreo teorie a conspirației, ci o realitate cât se poate de evidentă, dovadă stând informațiile contradictorii cu privire la anumite evenimente, personalități, regimuri politice ș.a.m.d. Internetul este plin de articole de tip „clickbait”, cu titluri pompoase, alarmiste, dar cu un conținut ce nu are nicio legătură cu acesta. Chiar și site-urile care se consideră a fi „quality” apelează la metoda asta mârșavă, doar de dragul de a mai atrage câțiva omuleți care să intre pe articolașele lor dubioase. 

Astfel că este normal ca această confuzie generală să existe în societatea contemporană. Mai mult, ea este dublată de spiritul critic extrem de primitiv al cetățeanului de rând, căruia i se poate explica adevărul cu argumente foarte veridice, că el nu le va crede. Va continua să creadă că ceea ce a citit pe site-ul obscur X despre subiectul respectiv este adevărul adevărat, iar toți cei care nu-l acceptă sunt fie proști, fie „vânduți” - aici există numeroase teorii ale conspirației, de care v-ați lovit cu toții la un moment dat în viață. Nu pretind că aș deține adevărul absolut (nimeni nu îl deține), dar încerc să mă informez cât mai bine cu putință în legătură cu un subiect, atunci când doresc să îl abordez. Iar în ceea ce privește Istoria, îmi este cu atât mai greu să accept aberațiile unor neavizați, doar de dragul „libertății de exprimare”. 

Și acum mă voi referi un pic la Istoria Contemporană a României, un domeniu extrem de controversat, unde adevărul este extrem de greu de aflat și... chiar și de acceptat, în unele cazuri. Pentru că am fost manipulați în fel și chip noi, ca popor, să credem că n-am vrut să cucerim niciodată pe nimeni și doar ne-am apărat sărăcia - există multe controverse și în ceea ce privește Evul Mediu, dar ele nu fac neapărat subiectul postării ăsteia. Mă refer strict la Istoria Contemporană, mai exact la secolul XX. Nu voi oferi „note de subsol”; cine dorește să verifice adevărul spuselor mele, este liber să caute pe Google informațiile necesare. Pentru că există.

Mai întâi, despre cum a fost în epoca de dinaintea venirii comuniștilor la putere. 1901-1944.

La începutul secolului XX, țara noastră era într-o situație destul de dificilă. Aderase anterior la alianța Puterilor Centrale - Germania, Austro-Ungaria, Italia - dar prea puțini oameni știau asta. Și oricum, exista un trend împotriva Puterilor Centrale, cauzat de situația românilor din Transilvania, controversa celor care au semnat Memorandumul (eliberați doar în urma intervenției lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen). Dar trendul ăsta era mai mult printre oamenii de la oraș; România încă avea o populație majoritar rurală, neștiutoare de carte și extrem de săracă, dovadă stând numeroasele răscoale din epoca asta - cea din 1907 este doar un exemplu înfiorător și o pată foarte urâtă pe domnia lui Carol, care a permis intervenția armată împotriva țăranilor răsculați (pentru a descoperi ce înseamnă cu adevărat horror, citiți „Ciulinii Bărăganului”, dacă n-ați făcut-o deja). Cât despre mai-marii din politică, erau la fel de ipocriți și mincinoși cum sunt și cei din zilele noastre, doar că ei promiteau în campaniile electorale că vor îmbunătăți starea țăranilor.

O să mă refer un pic și la politica externă a României în secolul XX, înainte de Primul Război Mondial. La est, eram vecini cu Rusia Țaristă, care a fost fie un aliat îndoielnic, fie un inamic de temut. Pe la nord și vest eram vecini cu Austro-Ungaria; teoretic, putere aliată, practic, la fel de nesigură și îndoielnică precum Rusia. La sud-vest, Serbia, o țară destul de mică, ce și-a câștigat independența odată cu noi; avea, de asemenea, doi vecini iluștri - Austro-Ungaria și Imperiul Otoman - deci era, de asemenea, ca într-o menghină. Și, la sud, aveam Bulgaria, de asemenea un stat tânăr, cu o armată puternică și periculoasă. Înainte de Primul Război Mondial au fost cele două războaie balcanice. În primul război balcanic, inamicul public numărul unu a fost Imperiul Otoman (înfrânt, în final), iar în cel de-al doilea, a fost Bulgaria. În cel de-al doilea război balcanic, România a „participat” cu numele, suferind pierderi foarte mari din cauza bolilor contractate de soldați, în timp ce transformau Cadrilaterul în pământ românesc, conform tratatului de pace deja semnat la București. Da, semn că România era un factor de stabilitate în zonă. 

Și a venit și anul 1914, când prințul austriac Franz Ferdinand și soția lui, Sophie, au fost asasinați în Sarajevo de către Gavrilo Princip, un personaj în jurul căruia s-au croit fel de fel de legende. Nu știu ce este adevărat și ce este ficțiune în ceea ce îl privește; cert este că asasinatul pe care l-a făcut a dus la cucerirea Serbiei în doi timpi și trei mișcări. Și, ulterior, la izbucnirea Primului Război Mondial, un factor important reprezentându-l și comunicarea defectuoasă dintre conducătorii marilor imperii ale vremii. Dar programa școlară va continua să spună că asasinarea lui Franz Ferdinand este un pretext, când, de fapt, se încadrează perfect în rândul cauzelor izbucnirii războiului.

În ceea ce privește România, confuzia era destul de mare. Adică da, cam toți erau de acord că Transilvania trebuia eliberată, dar erau conștienți că armata României n-ar fi avut nicio șansă, mai ales în condițiile în care, practic, marile puteri aveau toate armele la dispoziție. Singurii care au dorit intrarea în război au fost Petre P. Carp și Carol I, mult prea puțini pentru a face o diferență. România a intrat în război abia în 1916, de partea Antantei - alianța din care făceau parte Imperiul Britanic, Franța, Rusia Țaristă și, mai nou, Italia. Desfășurarea războiului este destul de clară și cunoscută, cel puțin în ceea ce privește România. 1916 a fost un coșmar, din vechiul stat rămânând doar Moldova (sau măcar o parte din ea). 1917 a fost un an al revirimentului, datorită intervenției tardive, dar binevenite, a misiunii franceze conduse de Generalul Berthelot. Asta a dus la victoriile strălucitoare de la Mărășești, Mărăști, Oituz. Dar n-am putut să profităm pe deplin de ele, pentru că în Rusia tocmai avea loc Revoluția Bolșevică. Generalii ruși au fost uciși de soldații semiretardați, care se considerau la fel de buni ca ei, și au început să facă prăpăd pe teritoriul României - teoretic, țară aliată. Apoi, rușii au ieșit din război.

Și a venit anul 1918. Rușii ieșiseră din război, dar încă nu voiau să părăsească țara. Pe de altă parte, germanii erau din ce în ce mai slăbiți pe frontul de vest și era doar o chestiune de timp până când ar fi capitulat. Dar au vrut să își joace și ultima carte și să își trimită trupele din România în vest, forțând guvernul român să semneze Pacea de la Buftea-București; cumva, Alexandru Marghiloman a câștigat timp pentru România prin semnarea acestei păci odioase, mai ales în contextul în care din est veneau vești foarte bune și aparent neașteptate - Basarabia votase unirea cu România. După mai multe luni de incertitudine pentru țară noastră, dar în care Puterile Centrale cădeau una câte una (aș putea să dau și niște detalii, dar aș devia de la subiect; cert este că politicienii germani erau conștienți de inevitabilitatea înfrânngerii, în Austro-Ungaria erau tot mai multe frământări etnice, mai ales după moartea lui Franz Josef în 1916), România a primit un „pont” și a reintrat în război cu o zi înainte ca Germania să capituleze. Au urmat declarațiile de unire ale Bucovinei și Transilvaniei cu țara și... Marea Unire a avut loc.

Oare?

Pentru că noi sărbătorim 1 decembrie 1918 ca Zi Națională. E foarte frumos, într-adevăr, dar mai sunt câteva lucruri pe care trebuie să le avem în vedere. În primul rând, ungurii nu prea terminaseră războiul. A avut loc și acolo o insurecție comunistă, înfrântă cu ajutorul armatei române. Între timp, începuse Conferința de Pace de la Paris, unde România trebuia să își facă cunoscută cauza, iar Marea Unire să fie recunoscută de către marile puteri. Dar asta s-a făcut cu multă muncă și ambiție din partea reprezentanților României. Problema Transilvaniei și a Bucovinei a fost tranșată, să zicem, în cadrul Conferinței, dar incertitudinea plana în continuare în privința Basarabiei. Rusia fusese considerată stat învins, dar n-a recunoscut niciodată pierderea teritorială în fața României. Au urmat mai mulți ani de tratate și alianțe semnate de România cu diferite state mai mult sau mai puțin puternice. Plus existența unei păci aparente și ipocrite, „garantate” de Societatea Națiunilor (un eșec lamentabil, după cum istoria o va dovedi).

În plan intern, România se afla într-o epocă foarte contradictorie. Pe de-o parte, avem o elită intelectuală ce nu va fi egalată prea curând, mai ales în contextul actual. Pe de altă parte, avem o populație rurală încă majoritară și săracă, deși primise, în sfârșit, pământ. Să zicem că lucrurile ar fi evoluat înspre bine, dacă în 1927 n-ar fi murit atât Regele Ferdinand, cât și Ion I.C. Brătianu. Criza ar fi putut, probabil, să fie gestionată mai bine și cu mai multă responsabilitate. Și, mai ales, fără Iuliu Maniu. 

Pentru că acum o să mă refer strict la clasa politică din perioada interbelică. Odată cu încheierea războiului și Marea Unire, se întrevedea o nouă epocă foarte bună și prosperă pentru România... dacă oamenii politici ar fi acționat în acest sens. Au apărut foarte multe partide și facțiuni mai mult sau mai puțin democratice. O personalitate destul de nedreptățită în plan politic este Alexandru Averescu, un om care și-a dorit să facă foarte multe pentru populația care îl vedea drept un salvator. Dar să fim serioși - era imposibil pentru oricine să aducă țara pe plus după un război de o asemenea anvergură. Poate guvernarea lui Averescu de la începutul perioadei interbelice ar fi trebuit să țină mai mult. Sau poate că nu...

După încheierea războiului, Partidul Conservator nu prea mai avea electorat. Fusese introdus votul universal, iar conservatorii erau văzuți a fi cumva de partea marilor moșieri. A rămas, în schimb, Partidul Național Liberal, condus de Ion I.C. Brătianu - probabil cel mai bun politician român. Acesta se pare că avea o influență foarte mare asupra Regelui Ferdinand; unii pot considera că era pozitivă, alții, că nu era. 

Au venit și partide din teritoriile câștigate în urma Războiului - Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache și Partidul Național Român al lui Iuliu Maniu. Marele merit este că au luptat pentru unire și drepturile țăranilor. Dar există și niște minusuri, venite în special după unirea celor două partide și formarea Partidului Național Țărănesc. Să clarific niște lucruri - respect tradiția țărănistă și că au existat oameni de valoare în interiorul său, precum Seniorul Corneliu Coposu, dar țărăniștii au făcut niște greșeli uriașe și, din punctul meu de vedere, decisive pentru viitorul României. Iuliu Maniu a devenit prim-ministru pentru prima oară în 1928, după o victorie zdrobitoare a țărăniștilor.. E drept, criza economică era ca o epidemie și nu a ocolit România. Era imposibil ca țara să nu fie afectată. Doar că situația internă era foarte instabilă - Regele Ferdinand era mort, Regele Mihai încă nu împlinise 10 ani, iar prințul Carol își făcea de cap prin țări străine, după ce renunțase la tron anterior Deci lui Maniu și țărăniștilor li s-a părut că salvarea stătea tocmai în persoana celui care renunțase la tron. Și l-au convins să se întoarcă în România și să devină „regele” Carol al II-lea. E de prisos să spun că „domnia” acestuia a fost extrem de toxică pentru România și că, dacă e să găsim un vinovat pentru ce s-a întâmplat în 1940, când doar cine n-a vrut, n-a luat o bucățică din țară, el este cel mai mare. Iuliu Maniu urmându-l la foarte scurtă distanță. Tot prin anii '30 a avut loc și infama Afacere Skoda, care a păgubit România atât din punct de vedere economic, cât și din punct de vedere militar. Guvernul care a „girat” această Afacere a fost cel al lui Iuliu Maniu. În opinia mea, guvernările țărăniste (inclusiv cea din anii '90) au fost extrem de toxice pentru România. Dar este doar opinia mea.

Vin apoi partidele extremiste. Cel puțin până în 1944, Partidul Comunist nu a contat în plan politic în România. Cu excepția unor mișcări de stradă de mai mică sau mai mare amploare, de remarcat fiind Greva de la Atelierele CFR Grivița, din 1933, unde au fost implicați, printre alții, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica și Ilie Pintilie, niște mari tovarăși ce vor obține puterea ceva mai târziu. Tot cam pe atunci și-a făcut simțită prezența și viitorul tovarăș Nicolae Ceaușescu, reușind performanța de a fi arestat, deși era și el un mic copil. Sărăcuțul de el...

Partidele de extremă-dreapta, în schimb, au avut un cuvând mai important de spus în perioada interbelică. Avem, mai întâi, Partidul Naționalist-Democrat, al lui Nicolae Iorga și A.C.Cuza, cel din urmă părăsind formațiunea și fondând ulterior altele. Nicolae Iorga a fost o voce importantă în plan politic, atât înainte, cât și după Marea Unire, devenind chiar prim-ministru în timpul „domniei” lui Carol al II-lea. Activitatea sa politică este... cum să zic, să nu fiu prea dur... În orice caz, are doar 0.01 % din activitatea sa științifică. Există multe controverse în ceea ce îl privește pe omul politic Nicolae Iorga - susținător al lui Carol al II-lea, apoi intrat în conflict cu Corneliu Zelea Codreanu și legionarii, considerat vinovat de aceștia pentru asasinarea celui pe care îl numeau „Căpitanul” și, ulterior, asasinat la rândul lui, în 1940.

Liga Apărării Național-Creștine este o altă formațiune de extremă-dreapta (de fapt, existau foarte multe în epocă; scriu doar despre cele mai importante). Și aici avem de-a face cu marele și dubiosul agitator antisemit A.C. Cuza, doar că acum l-a avut alături pe Corneliu Zelea Codreanu, care va beneficia de o secțiune separată. LANC va participa și la alegerile parlamentare și chiar va avea 10 deputați în 1926. N-o să discut despre frauda electorală din acel an, care l-a adus la putere din nou pe Alexandru Averescu, pentru că face mai mult sau mai puțin parte din subiect. Poate doar datorită faptului că a fost orchestrată, printre alții, de Octavian Goga, mare poet și om politic naționalist din perioada interbelică. În 1927, colaborarea dintre LANC și Codreanu a încetat, dar nu și cea cu Octavian Goga. Cuza și Goga vor forma Partidul Național Creștin în 1935, care va oferi o scurtă și de tristă-amintire guvernare, în 1938, făcându-i jocurile lui Carol al II-lea. 

Când vine vorba despre Corneliu Zelea Codreanu, nu poți să îl încadrezi într-un partid, ci merită un paragraf separat, datorită amplorii pe care a luat-o fenomenul. Legenda spune că la nunta sa au venit în jur de 100.000 de oameni (o sută de mii). Sigur, e vorba despre o cifră exagerată, dar oricum reprezintă un public mai mare decât au avut Steaua sau Dinamo vreodată. În 1927, Codreanu a format Legiunea Arhanghelului Mihail, o altă formațiune de extremă-dreapta, care, cu toate că nu a deținut niciodată puterea politică, a reprezentat un fenomen social înfiorător  A atras oameni din toate păturile sociale - profesori, scriitori, politicieni, academicieni, filosofi, preoți, studenți, elevi, oameni de rând, chiar și... țărani. Fenomenul era imposibil de controlat, iar Carol al II-lea a descoperit asta odată cu refuzul lui Codreanu de a colabora cu „majestatea sa”. Pe de altă parte, mișcarea a luat amploare odată cu transformarea sa în Garda de Fier. Au existat numeroase violențe în epocă, ale căror autori au fost legionari. Oameni ca I.G.Duca, Armand Călinescu (prim-miniștri în funcție) și Nicolae Iorga (fost prim-ministru) au fost asasinați de legionari. Poate cu ordin de la „centru”, poate că nu - acesta este un mister care va rămâne nedeslușit pentru încă vreo sută de ani, din punctul meu de vedere. O singură dată a participat Garda de Fier la alegerile parlamentare - în 1937, sub numele de Partidul Totul Pentru Țară, obținând un înfiorător 15 %. Carol al II-lea, nefiind obligat să ofere guvernarea vreunui partid (niciunul nu obținuse majoritatea „absolută” de 40 %), a decis să-l pună pe Octavian Goga prim-ministru (Partidul Național Creștin obținuse doar 9 % din voturi). Ulterior, Corneliu Zelea Codreanu și alți legionari au fost arestați și asasinați în închisoare. Garda de Fier însă a continuat sub conducerea lui Horia Sima - un alt personaj extrem de toxic - și i-a asasinat pe Armand Călinescu (intelectual rafinat, prim-ministru cu intenții bune - poate - dar slugarnic în fața lui Carol al II-lea) și Nicolae Iorga (arestarea lui Codreanu ar fi avut loc din cauza unui conflict între cei doi, în urma căruia Iorga l-a dat în judecată pe conducătorul legionar și, cu toate că plângerea ar fi fost retrasă, ancheta a continuat). Garda de Fier a obținut puterea în niște împrejurări foarte triste, în 1940, după Dictatul de la Viena. Numeroși opozanți ai legionarilor au fost arestați și asasinați în închisoare în această perioadă; unii mai mult sau mai puțiin vinovați. În orice caz, indiferent de „păcatele tinereții” lor, acești oameni asasinați în închisoare au fost „martirizați” de societatea anti-legionară. Problema este ceva mai complexă, iar o rezoluție mai realistă vom avea, de asemenea, peste vreo sută de ani.

Instituției numite Carol al II-lea îi voi dedica doar câteva rânduri, întrucât faptele sale sunt binecunoscute. Controversele care îl înconjoară sunt, de asemenea, binecunoscute. Elena Lupescu... de asemenea. Frontul Renașterii Naționale... este de tristă amintire, dar se vorbește doar în treacă despre el. Oricum, cât a fost PARTID UNIC în România? Doar doi ani? O nimica toată. Pe cine a deranjat că era partid unic? Și ce, a făcut lucruri atât de rele? E vinovat de niște fapte reprobabile? (izolarea României în plan extern, Pactul Ribbentrop-Molotov și urmările lui, Dictatul de la Viena, renunțarea la teritorii fără luptă) Nu, sub nicio formă nu este Frontul Renașterii Naționale de vină pentru ceva. Și nici „majestatea sa”, Carol al II-lea. (sarcasm, no?)

Postarea a căpătat amploare, așa că voi continua cu Al Doilea Război Mondial, 23 august 1944 și alte evenimente neimporante din Istoria Contemporană a României ceva mai târziu, într-o altă postare. Poți să fii de acord cu mine, poți să nu fii. E dreptul tău.