Și țara se piaptănă

Dar la fel de greu este să accepți că regimul trecut a avut și niște părți bune, de care ar fi trebuit să profiți și să le păstrezi. Din cauza asta am spus că o analiză realistă și echidistantă a regimului comunist în România s-ar putea face după vreo 4-5 decenii, să zicem. Nu pretind că ceea ce scriu aici este o analiză echidistantă, pentru că nu cunosc problema în întregime. Totuși, o cunosc îndeajuns de bine, cât să știu că nu tot ce s-a construit pe vremea lui Dej și Ceaușescu a fost rău. Cu toate astea, termenul „comunist” este folosit cu sens peiorativ de către cei mai mulți oameni, dar nu asta e problema, ci contextul. Unele lucruri care sunt considerate comuniste nu sunt chiar atât de rele. Dar, în fine, este greu să faci un om de 20 de ani, cu opt clase (eventual), care nu știe la ce folosește cratima, că au existat și părți bune în epoca aia, cum ar fi industrializarea.

În partea asta, care o să fie ultima, o să mai scriu despre niște puncte în care situarea la extremă a fost sau încă este dăunătoare. Niște percepții pe care oamenii și le vor schimba cu greu...

1.Desființarea C.A.P.-urilor

Eu nu am prins vremurile alea și sunt foarte fericit de asta. Totuși, să încercăm să privim problema în profunzime. Oamenii munceau pământurile și nu exista proprietate privată. Salariile la C.A.P. erau foarte mici, drept care și pensiile sunt pe măsură. Tineretul de la sate a plecat spre mediul urban, pentru a munci în... alte domenii (fabrici, uzine...), prin urmare, la sate rămânând oameni mai în vârstă, care la momentul 1989 aveau vârste destul de înaintate. Nu spun că asta este o regulă, dar în general cam asta a fost situația. Eh, oamenii ăștia și-au dorit pământ, doar că aici apare altă problemă: nu aveau cu ce să-l muncească, iar bani pentru a face rost de unelte nu aveau, pentru că pensia era foarte mică. Desigur, au existat și țărani înstăriți, care au avut relații pe vremea lui Ceaușescu (știu și eu câteva exemple de la mine de la țară) și au putut să facă rost nu doar de unelte, ci și de mașini mari, cu care să lucreze pământul. Pe parcurs, țăranii mai săraci și-au vândut pământurile fie unor asociații, fie unor astfel de mafioți cu relații.
Mai mult, să luăm în considerare și munca până la extenuare pe care țăranii o duceau pentru a cultiva aceste pământuri, după ce au fost retrocedate. Oamenii ăștia aveau în jur de 50 și ceva, 60 de ani, și au trebuit să facă față unui volum uriaș de efort. Un efort pe care îl făceau într-un mod de-a dreptul nebunesc, pentru că „trebuie să avem”. Mentalitatea asta încă stă în picioare, în ciuda faptului că oamenii respectivi sunt acum trecuți bine de 70 de ani.
Ce era de făcut însă... e un subiect complicat și delicat în același timp. Poate că n-ar fi trebuit desființate C.A.P.-urile, ci doar să se fi schimbat sistemul după care funcționau. Dar pentru asta era nevoie de oameni de bunăcredință, nu de mafioți dornici să parvină.

2.Desființarea fabricilor și uzinelor

Asta e ceva ce nu pot și nu vreau să înțeleg. De bine, de rău, încă mai există destule astfel de întreprinderi în România (chiar dacă prea puține mai sunt deținute de români), dar de ce să fii atât de ignorant, de neglijent, de PROST, încât să renunți la niște industrii care ți-ar fi putut aduce zeci, sute de milioane de dolari? Chiar miliarde, pentru numele lui Dumnezeu! Aici este vorba despre acei mafioți proști, dornici să parvină. Cu siguranță știți astfel de exemplare; multe dintre ele se află la conducerea țării.

3.Dar ce, mai suntem în comunism, să se ocupe statul de X?

X fiind un termen variabil. Puteți înlocui X cu industrie, spitale, școli, agricultură. Nu mai suntem comuniști acum; suntem capitaliști, așa că trebuie să intervină mediul privat, nu-i așa? Doar că mediul privat este privat de anumite libertăți și de foarte mulți bani, pentru că statul nostru mult-iubit crede că este de datoria lui să ceară o mulțime de bani, taxe, impozite etc. investitorilor. Și nu investitorilor străini mari; ăia sunt oarecum scutiți. Doar nu vrem să ne părăsească și ăștia, nu? Eventual să facem și plecăciuni în fața lor, că ne-au băgat în seamă și au venit și pe la noi. Nu, taxele și impozitele uriașe sunt pentru întreprinderile mici și mijlocii, care sunt lovite din toate părțile. Multe astfel de întreprinderi au dat faliment (am trecut și prin așa ceva). Multe dau faliment chiar și acum. Multe vor mai da și în lunile/anii ce vor urma. Și asta din cauza legislației păguboase. Astfel, de ce s-ar mai merita să investești în România, dacă statul face abuzuri peste abuzuri?
Și ne mai mirăm de ce nu merge țara... Păi, investitorii privați nu sunt motivați să bage bani aici, din cauza legislației. Astfel, terenuri destul de mari și multe clădiri sunt lăsate în paragină. Statul nu investește, pentru că, nah, suntem în capitalism, deși există destule exemple din țări civilizate, în care au loc și investiții din buget.

4.Mania privatizărilor

Încă mai există întreprinderi de stat? Ferească Dumnezeu! Vindeți-le unor privați, fraților, că nu mai suntem în comunism! Iar dacă există cineva care se opune privatizării, discreditați-l! Faceți-l cu ou și cu oțet! Întoarceți populația împotriva lui! Iar dacă nu vă iese asta, inventați ceva! Haideți, că vă pricepeți cel mai bine la capitolul Radio Șanț!

5.Țară de căcat!

Asta este o altă concepție care nu va fi scoasă niciodată din mentalul colectiv. Românii au fost dresați în așa fel, încât să creadă că nu mai merge absolut nimic bine în țară, că nu avem valori, că suntem ultima găină de la aprozar, că suntem cei mai proști, țară de lumea a treia etc. Știți cu siguranță toate clișeele astea idioate, pe care semianalfabeții le aruncă fără regrete, nedându-și seama că și ei fac parte din țară. Și că, eventual, lucrurile merg prost tocmai din cauza lor. Sunt de vină mafioții de la conducere, dar nu sunt singurii vinovați. Marea problemă o reprezintă cei care îi pun în astfel de funcții de conducere, iar atâta timp cât astfel de specimene, care nu produc nimic și trăiesc din ajutoare sociale, pe care le dau pe băutură, au astfel de concepții, șansele să ne ridicăm din mocirla în care ne aflăm sunt aproape zero. Postarea este apolitică, așa că nu mă iau de votanții partidului X sau Y., ci de mentalitate.

6.Tot ce e bun trebuie să dispară

Da, încă există multe lucruri bune și frumoase în România. Sunt afaceri și întreprinderi care merg destul de bine. Buzăul, spre exemplu, este un oraș unde funcționează multe astfel de întreprinderi, deci există locuri de muncă pentru oamenii cu studii medii sau eventuali angajați necalificați. Cum ar veni, clasa muncitoare. Pentru cei cu studii superioare e ceva mai greu să găsești un loc de muncă pe măsură, dar asta e altă poveste. O să spun, pentru început, că mai există orașe ca Buzăul, cu multe întreprinderi, care plătesc mulți bani la bugetul local.
Mai departe... unde se duc acești bani? Asta este marea problemă, că din banii veniți din taxele și impozitele plătite de astfel de întreprinderi nu se fac investiții la nivel local. Ba mai mult, se întâmplă să existe orașe aproape de faliment, ceea ce mi se pare inadmisibil. Acei bani au ajuns însă oriunde altundeva, numai nu în bugetul local. Și o știm toți foarte bine
Tot ce e bun trebuie să dispară, da? O să continui cu o problemă foarte gravă, cea a denigrării marilor valori de orice fel, de către oameni (de asemenea, semidocți) care consideră că le știu pe toate și își dau cu părerea despre oricine și orice, deși nu se pricep la nimic.
Avem creștere economică foarte mare, cea mai mare din UE, pe anul 2016, dar nu se simte în buzunarele oamenilor. De ce? Pentru că este bazată pe consum, ceea ce o face foarte fragilă la orice dezechilibru extern. De produs, nu producem aproape nimic, poate doar materie primă, pe care o exportăm pe te-miri-ce și mai-nimic, fructe, câteva chestii industriale, dar prea puți pentru o țară atât de mare și cu potențial. O altă parte a producției este strict pentru uzul celor care muncesc și produc, adică pentru subzistență. Da, e vorba de oameni mai săraci. Ca părinții tăi, ca bunicii tăi.

Cam asta este, în linii mari, România contemporană: o țară săracă, sărăcită și izolată, condusă de mafioți și populată de oameni care acceptă situația asta. Oameni care se hrănesc cu iluzia unei istorii glorioase, de descoperirea căreia depinde renașterea întregului popor, care va dăinui peste veacuri și va deveni cel mai mare și mai puternic în acest leagăn al civilizației. O țară în care violul și incestul se practică destul de mult, iar... cel puțin cel dintâi nu este considerat o ofensă atât de mare. Pentru că „fata o merita”, „ce-i trebuia să umble despuiată?”, „stricata dreacu'” and shit like that. O țară în care dorim ca justiția să își facă treaba, dar nu împotriva noastră. Dorim pace și ordine, dar urâm poliția. În care Ortodoxia este la putere, iar Biserica este singura instituție cu conducători capabili să CONSTRUIASCĂ CEVA. O țară în care a început o adevărată isterie a doctoratelor plagiate, neluând în seamă faptul că regulile de redactare s-au schimbat de atâtea ori în ultimii ani, încât s-ar putea să mă trezesc peste vreo 10 ani că sunt și eu plagiator. O țară cu foarte multe legi neclare, care se aplică doar prostimii sau persoanelor care incomodează. O țară în care riști să ieși din spital mult mai bolnav decât ai intrat (mulțumesc mult doctorițelor de la Obregia, secția Neurologie Infantilă, pentru incompetența de care au dat dovadă în cazul meu). În care poți să mori ars de viu, dacă te duci în club, la un concert. În care dărâmi un guvern după acest dezastru, înlocuindu-l cu un dezastru de guvern.

Baba arde?

Nu-i nimic, țara se piaptănă

Iar unii încă mai consideră că suntem spaima Europei.