Rămăsesem la momentul 1940. Lumea era în plin război. Polonia fusese împărțită frățește de către Al Treilea Reich și Uniunea Sovietică, evreii erau măcelăriți (la fel ca țiganii, homosexualii, negrii) - dacă erau prinși de naziști. Cât despre România, este o mare minune că a supraviețuit anului 1940. Uniunea Sovietică și-a arătat adevărata față și a ocupat Basarabia, a cărei pierdere n-a recunoscut-o niciodată. Bulgaria și-a luat înapoi Cadrilaterul, cu tot cu Balcicul pe care l-a iubit atât de mult Regina Maria. Ungaria a luat... jumătate din Ardeal, că Hitler n-a vrut să dea mai mult. Dar oricum, singurul motiv pentru care România a continuat să existe după 1940 este faptul că n-a vrut nimeni să o desființeze. Sunteți conștienți că puteam foarte ușor să ne aflăm în situația Poloniei, nu?
O să mă ocup de niște „instituții” semnificative din România celui de-al doilea război mondial. Prima dintre ele este Ion Antonescu. Militar de carieră, erou mai puțin cunoscut și apreciat din Primul Război Mondial (mai mult din cauza faptului că nu s-a insistat atât de mult pe ce a făcut atunci). A preluat puterea pe 4 septembrie 1940, după ce l-a forțat pe „regele” Carol al II-lea să abdice, considerându-l vinovat pentru situația în care se găsea România. În fine, „regele” abdică și îi urmează la tron Mihai I, care însă nu va deține aceeași putere pe care a deținut-o infamul său tată. La momentul 4 septembrie 1940, trebuie să avem în vedere că Mihai I încă nu împlinise 19 ani, nu avea experiență politică și încă era greu să facă vreo diferență. Ce cuvânt ar fi putut să aibă atunci? Erau niște vremuri în care partidele istorice, pline de „martiri”, au refuzat să își asume guvernarea. Dar au acceptat-o legionarii lui Horia Sima, dragii de ei...
Informațiile cu privire la ce a urmat în 1940 pentru România sunt destul de contradictorii, cel puțin din punctul meu de vedere, întrucât doresc să fiu cât mai echidistant cu putință. Pe de-o parte, avem abuzurile legionarilor, asasinarea lui Nicolae Iorga și a lui Virgil Madgearu, Masacrul de la Jilava. Multe comemorări ale legionarilor morți în timpul domniei „regelui” Carol al II-lea. Pe de altă parte, am întâlnit simpatizanți ai legiunii, care spun că ar fi fost niște înscenări, că n-ar fi făcut ei toate asasinatele. Plus că a fost o oarecare efervescență culturală cât timp legionarii au fost la putere. Sigur, eu apreciez oameni ca Radu Gyr, Mircea Vulcănescu sau Arsenie Papacioc. Însă nu aprecieze oameni ca Horia Sima. Deci avem de-a face cu niște extreme în cadrul mișcării extremiste. Mișcare extremistă care va fi înlăturată de la putere, în urma a ceea ce a rămas cunoscută ca Rebeliunea Legionară, 21-23 ianuarie 1941. Sigur, și această rebeliune este tratată în mod diferit de către surse. Eu iau faptele ca atare: a avut loc o mișcare prin care, cel puțin aparent, legionarii doreau să obțină întreaga putere, iar Ion Antonescu a înfrânt-o. Case closed! Asemenea multor legionari.
Ion Antonescu este o personalitate foarte controversată. Percepția pe care românul de rând o are asupra lui este, în general, una pozitivă; este văzut cumva ca un apărător, un justițiar, un mare patriot, adică tot ceea ce nu este clasa politică de acum. Este apreciat pentru eliberarea Basarabiei („vă ordon, treceți Prutul!”), dar și contestat pentru că a mers alături de armata nazistă pe teritoriul Uniunii Sovietice. Realist vorbind, dacă ești într-o alianță cu cineva, nu poți să spui „băi, eu mi-am atins obiectivul și mă opresc aici”, pentru că există riscul să se întoarcă împotriva ta. Unde mai pui că...
Situația României era foarte ciudată. Se afla într-o alianță cu două țări care au luat din teritoriul său. Se afla într-o alianță cu un psihopat care ar fi fost oricând în stare să o sacrifice pentru propriile sale interese. Aliații tradiționali erau departe, departe și... foarte ignoranți. Cât despre Uniunea Sovietică, să fim serioși... N-a reprezentat un aliat nici măcar dup 23 august 1944. Deci despre ce vorbim? Un război zadarnic, pierdut de Hitler din cauza orgoliilor sale; dacă nu și-ar fi făcut din Uniunea Sovietică un dușman și ar fi continuat cu toate forțele atacurile asupra Marii Britanii, istoria probabil că l-ar fi prezentat pe el drept câștigător. Astfel, războiul a fost pierdut odată cu începerea ofensivei împotriva Uniunii Sovietice. Dolphy, Dolphy...
Armata României a suferit pierderi uriașe în războiul din est. Nu știu dacă mai era cineva care credea cu adevărat în victorie. Dezastrul era inevitabil. În timp ce armata Puterilor Axei înainta în Uniunea Sovietică, venea iarna. Moscova a fost ocupată, din câte știu. Și apoi i s-a pus lui Dolphy pata pe Stalingrad. Și a început faimosul asediu asupra orașului ce-i purta numele mult-iubitului conducător sovietic. Nu știu dacă Uniunea Sovietică ar fi fost înfrântă în lipsa acestui asediu, care a durat aproape JUMĂTATE DE AN. Sincer, cred că Generalul Iarnă și-ar fi spus oricum cuvântul, iar armata Axei ar fi fost înfrântă, cu atât mai mult cu cât situația din Occident se complicase odată cu intrarea SUA în război.
Soldații mureau cu zecile de mii pe câmpul de luptă, însă Ion Antonescu a continuat să meargă alături de Puterile Axei, chiar și după începutul contraofensivei sovietice. S-a vorbit destul de mult despre un acord de întoarcere a armelor împotriva Axei, într-un mod mai convenabil. S-a vorbit destul de mult și despre anumite piedici puse în calea acestui acord între Ion Antonescu și Uniunea Sovietică. Nu știu exact care a fost situația sau dacă acest acord ar fi fost măcar în proiect. Cert este că Ion Antonescu NU a întors armele, iar la 23 august 1944 își va spune cuvântul cea de-a doua instituție din cadrul războiului: regele Mihail I.
De asemenea o personalitate controversată, regele Mihai I a reușit să schimbe, odată cu arestarea lui Ion Antonescu și întoarcerea armelor împotriva Axei, soarta României. Pentru că, privind în mod realist, la acel moment nu exista altă alternativă. Sigur, cei care îl contestă pe regele Mihai pot să îl considere un trădător. Pot să considere actul de la 23 august 1944 a fi o trădare. Și poate chiar așa este, dar nu față de interesele României. Trebuie să înțelegem faptul că trupele sovietice erau pe teritoriul țării. Trupele sovietice ar fi urmat să facă un prăpăd chiar mai mare decât cel pe care l-au făcut. Gândiți-vă doar cum s-ar fi comportat, dacă încă ar fi considerat România a fi dușman. Credeți că România ar mai fi fost stat pe harta Europei? Sau ar fi fost un stat pe harta Uniunii Sovietice? Eu tind să cred că ar fi fost doar un alt stat sovietic.
Bun, acum că mi-am dat arama pe față și sunt considerat de către unii drept un trădător de țară și de neam, să îmi continui expunerea. Adevărule este că regele Mihai nu a fost conștient de consecințele pe care urma să le aibă actul de 23 august. Nu știu dacă au fost momente când a regretat ce a făcut atunci, dar, având în vedere situația care a fost creeată în 1945, când „puterea vecină și prietenă de la Răsărit” a dat directivă ca tovarășul „doctor” Petru Groza să fie numit prim-ministru (după vreo două-trei guvernări militare), cred că și-a dat seama că viitorul nu era tocmai roz. De fapt, devenea din ce în ce mai cenușiu, întrucât puterea comuniștilor creștea, iar cea a partidelor istorice, pline de „martiri”, era în cădere liberă. Ce a contat că regele a intrat în Grevă? Ce a contat că partidele istorice au câștigat alegerile din 1946? A contat doar cine a numărat voturile, comuniștii și acoliții lor obținând un zdrobitor 84.70 %, ca număr de mandate în „parlament”. Liderii partidelor istorice au fost arestați, închiși. Li s-au înscenat diferite procese. Iar regele Mihai a fost obligat să abdice pe daata de 30 decembrie, Anul Domnului 1947. Sigur, cu vagoane de aur, o grămadă de bani și promisiunea unei vieți lipsite de griji în Străinezia. După cum ne-au învățat tovarășii...
Țara a devenit o republică sau ceva asemănător. O Republică Populară. Iar în 1948 a fost adoptată o constituție din care am citit câteva prevederi și nu puteam să mă abțin să râd în hohote. Conform acesteia, România ar fi fost un stat mai democratic decât SUA, Franța și Anglia la un loc. Realitatea din teren era însă alta. Și o știm cu toții, mai mult sau mai puțin. O să vorbesc destul de puțin despre liderii Partidului Comunist sau Muncitoresc din această perioadă, pentru că în teren aveau loc evenimente dramatice.
Imediat după război au venit doi ani de secetă groaznică, după cum mi-a povestit bunica mea (născută în 1940). Populația rurală (majoritară chiar și în zilele noastre) nu avea ce mânca. De fapt, mâncarea se obținea foarte greu. Nu știu cât de importantă era politica pentru acești oameni care efectiv mureau de foame. Poate doar își puneau speranța că va câștiga cineva care le va oferi de mâncare sau... măcar nu îi va lăsa de izbeliște. Bunica mea mergea de multe ori în Focșani împreună cu familia, încercând să găsească de mâncare. Cumva, au reușit să supraviețuiască. S-au numărat printre cei norocoși.
Norocoși... e un fel de-a spune. Pentru că după acei ani de foamete, au venit anii Colectivizării. Oamenii erau obligați să cedeze pământul pentru care luptaseră atâția ani. „Noi vrem pământ!” strigau țăranii pe vremea lui Carol I (și înainte de asta). L-au primit în vremea lui Ferdinand. Și acum erau obligați să îl cedeze. Bunica mi-a povestit că Nicolae Ceaușescu a fost cel care s-a ocupat de bunul mers al Colectivizării în zona aceea, a Vrancei. Tovarășul Ceaușescu, pe care mulți îl regretă, chiar a împușcat țărani în acei ani nenorociți. Țărani care nu voiau să își cedeze pământul. Li s-a oferit însă și alternativa să îl păstreze, fiind avertizați că „o să veniți să-l cedați de bunăvoie” (Ceaușescu). Cei care și-au păstrat pământul au fost supuși unui tratament discriminatoriu - taxe și impozite mult mai mare, furturi de pământurile lor etc. Și astfel s-a realizat Colectivizarea, dragi tovarăși.
De asemenea, în teritoriu existau infamele închisori comuniste, în care tortura fizică era la ordinea zilei. Din punctul meu de vedere, închisorile de la Pitești, Aiud, Jilava sau Râmnicu Sărat erau adevărate lagăre de exterminare, niște fenomene la fel de grave ca cele din timpul Holocaustului. Mari oameni politici ai perioadei interbelice au murit în aceste lagăre. Iuliu Maniu, Constantin Argetoianu sau Gheorghe Brătianu sunt doar câțiva dintre ei. Alții, ca Arsenie Papacioc sau Seniorul Corneliu Coposu, au suferit ani grei de temniță, tortură fizică și psihică. La fel și oameni de cultură, ca Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Vasile Voiculescu, Nicolae Steinhardt sau Richard Wurmbrand. Și oameni de rând, ca Petrache Lupu (indiferent de fenomenul pe care l-a reprezentat în perioada interbelică), Domnica Burdeț, Valeriu Gafencu sau Elizabeta Rizea. Mulți preoți au fost supuși la chinuri și presiuni uriașe. Multe biserici și mănăstiri au fost prigonite (acum înjurăm Biserica și credința, că e la modă și europenist).
Au existat și mișcări de luptă împotriva comunismului, dar prea mici și fără putere în fața aparatului de stat extrem de puternic. Sunt așa-zișii „luptători din munți”, niște eroi prea puțin apreciați și respectați. Care nu vor primi niciodată ceea ce li se cuvine, având în vedere legislația în vigoare. Acum câțiva ani a fost realizat un film despre lupta anticomunistă din munți a lui Ion Gavrilă Ogoranu. Film considerat antisemit, fascist etc., pentru că luptătorii anticomuniști aveau simpatii legionare. Ideea este că trebuie să învățăm să discernem și să nu ne lăsăm dominați de extreme. Oamenii ăia erau legionari, OK, dar nu ăsta era obiectul filmului. Fir-ar a dracu' de corectitudine politică.
Un pic despre Gheorghe Gheorghiu-Dej. Acest tovarăș s-a făcut remarcat prin lupta sa plină de entuziasm în timpul Grevei de la CFR Grivița, 1933, când, cu mare înflăcărare, a înfruntat regimul carlist opresiv. A reușit să vină la putere în cadrul Partidului Comunist Român în anul 1944, când a jurat să ducă țara pe culmile gloriei și să o transforme într-un paradis socialist. Tovarășul Dej a devenit secretar general al partidului-stat (deja) în 1948, conducând România cu mână de fier și dorind să vegheze la binele cetățenilor. Este văzut ca un soi de erou (?!) pentru că l-ar fi îmbătat pe Hrușciov în 1958 și l-ar fi „convins” să retragă trupele sovietice din România. Mâinile în aer pentru tovarășul DEJ! Și a murit ca un „erou”, pe data de 19 martie 1965, fiind urmat la tron de Nicolae Ceaușescu, singurul om care a fost încoronat președinte.
Huh, cu cât elan muncitoresc am scris despre tovarășul Dej. Dar tovarășul Ceaușescu merită o atenție ceva mai deosebită, pentru că este un fenomen foarte puternic și încă în desfășurare, chiar și acum la 26 de ani și ceva de la moartea lui. Lipsa lui de cultură este evidentă, însă situația României în timpul mandatului său a cunoscut o schimbare în bine. Orișicât, a fost o schimbare a direcției pe care țara a urmat-o. Și aici există destule controverse, însă voi apela doar la cunoștințele mele.
1.Nicolae Ceaușescu a dezvoltat niște relații foarte bune și constructive cu China, România fiind prima țară (sau printre primele) care a recunoscut statul comunist chinez. Locuitorii de acolo nu au uitat asta.
2.Momentul său de glorie l-a reprezentat discursul de pe 21 august 1968, când a condamnat invazia Cehoslovaciei de către Uniunea Sovietică și celelalte țări din blocul comunist (minus România). Se spune că, la acel moment, ar fi fost doar o chestiune de timp până la o invazie sovietică a României. Trupele și tancurile sovietice erau la granițe, însă ar fi fost ținute la distanță de către o armă cu laser. Nu știu cât la sută este legendă și cât adevăr este aici; am informația de la bunicul meu, membru al armatei, aflat în unitate la momentul respectiv.
3.A avut loc o liberalizare a societății, dacă poate fi numită așa. Au fost eliberați cei ce fuseseră reținuți în vremea lui Gheorghiu-Dej, a crescut nivelul de trai.
4.Lucrurile mergeau spre bine, însă o vizită în Coreea de Nord, la tovarășul Kim Ir-sen, a făcut ca lucrurile să ia o turnură ciudată. În primul rând, au început să fie organizate acele infame parade, în cadrul cărora, dacă nu erai entuziasmat, erai... împușcat. În al doilea rând, tovarășa Elena Ceaușescu a început să aibă un cuvânt tot mai important de zis în politica românească (deci era evident că avea să se aleagă praful). În al treilea rând... Ceaușescu s-a încoronat președinte pe 28 martie 1974. Încoronat, adică... avea și sceptru.
5.Româniia începuse să reprezinte un punct de interes pentru puterile occidentale. Sau nu... Măcar o destinație exotică, oarecum distractivă. Oare cum s-o fi simțit Regina Elizabeta a II-a în caleașcă cu Ceașcă?
6.Ceaușescu ar fi mediat pacea dintre Israel și Egipt, într-unul din războaiele în care au fost implicate aceste două țări. Bine că măcar n-a fost antisemit...
7.A luat împrumuturi de la FMI și Banca Mondială, pe care s-a încăpățânat să le plătească până la ultimul cent. Ceea ce a dus la înfometarea populației, raționalizarea alimentelor, cozile alea sinistre („nenea, ce se dă aici?”), curent electric cu țârâita și... multe altele, pe care cei care au trăit acele vremuri sigur le țin minte.
8.Printre multele abuzuri de care este acuzat Ceaușescu se numără cel al interzicerii avorturilor în vederea creșterii (artificiale) a populației. Ceea ce a dus la dezvoltarea unui fenomen criminal: avorturile clandestine. Pentru informații suplimentare, urmăriți filmul „Ilustrate cu flori de câmp”, un adevărat film horror.
9.În final, „agenturili” l-au dat jos pe tovarășul Nicolae Ceaușescu, într-o lovitură de stat pe care foarte mulți o consideră revoluție. Dar este un subiect major, așa că o să beneficieze de o rubrică separată. Ceaușescu a avut multe puncte bune și multe puncte dezastruoase, astfel încât nu pot să le cuprind pe toate.
Revoluția din decembrie 1989 este unul dintre cele mai discutate subiecte din zilele noastre. Este cu atât mai fascinant, cu cât nu știm exact ce s-a întâmplat acolo și cine este vinovat cu adevărat de crimele ce au avut loc. Revoluția a început odată cu intervenția autorităților române împotriva pastorului Tokes Laszlo (dovedit ulterior a fi agent străin). În jurul lui s-a strâns o bună parte a populației. Mișcarea a căpătat amploare, odată cu revolta din Timișoara. Și a ajuns la apogeu odată cu evenimentele din 21-22 decembrie 1989. Discursul lui Ceaușescu, reacția ostilă a populației, violențele ce au urmat, moartea lui Vasile Milea, fuga cuplului prezindențial, prinderea lor. Și execuția lor în sfânta zi de Crăciun.
Varianta mea, din surse apropiate și sigure. Ce s-a întâmplat în decembrie 1989 a fost o revoluție atâta vreme cât președintele a fost arestat, membrii guvernului înlăturați, iar țara a fost condusă de către șeful Marelui Stat Major. Dar șeful Marelui Stat Major a deținut puterea doar două sau trei zile, cedându-i-o lui Ion Iliescu. Și astfel, revoluția s-a transformat în lovitură de stat, iar puterea a fost preluată de către membri ai Partidului Comunist aflați în plan secund. Sunt lucruri ce nu cred că vor fi dovedite prea curând. Sau dacă vor fi dovedite vreodată. Oamenii aflați în fruntea revoluției/loviturii de stat, care au fost mai incomozi, au dispărut din peisaj fizic sau au fost decredibilizați. Și, la urma urmei, în cine să ai încredere?
Poate o să revin cu o postare despre ce s-a întâmplat în anii '90 și 2000, când evenimentele sunt proaspete și trăite. Dar ce s-a întâmplat, mai exact? Este greu de spus și interpretabil. De-asta, o eventuală parte a treia va fi mult mai subiectivă față de ce a fost până acum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu