Adevărul este că, după 45 de ani de comunism și îndobitocire strașnică, întreaga structură a unui popor are de suferit, mai ales dacă este vorba despre unul atât de slab educat, cum a fost (și este) cel român. În cazul poporului român, se poate spune că întreaga structură a fost modificată de către regimul comunist. Cu aspectele sale pozitive, cu cele negative și cu cele monstruoase. Nu sunt nostalgic după vremurile alea, pentru că nu le-am trăit. Le cunosc din spusele apropiaților mei, ale profesorilor și ale altor oameni. De asemenea, le cunosc și din cărți. Dar, cum ziceam și în postarea anterioară, trebuie să învățăm să discernem. Unele cărți merită să fie citite, pentru că ai ce învăța din ele. Altele sunt doar niște mizerii.
Continuăm strania poveste a României contemporane, cu lucruri care s-au petrecut după lovitura de stat din 1989. Aceia au fost niște ani foarte grei, pe care mă bucur sincer că nu i-am prins. Cred că cea mai grăitoare și chiar... emoționantă descriere a evenimentelor de atunci am găsit-o în melodia „1989” a trupei Cargo.
Argumentele pentru care cred că evenimentele din 1989 au fost o lovitură de stat constau și în evenimentele ce au urmat în primii doi-trei ani de la uciderea lui Ceaușescu și a odioasei sale soții. Acum ceva vreme am urmărit pe YouTube niște emisiuni la care a fost invitat Mircea Dogaru și în care acesta susținea că nenorocirile care s-au întâmplat în Iugoslavia, în anii '90, ar fi trebuit să aibă loc în România, dacă tensiunile etnice ar fi escaladat. Dar totul s-a „rezumat” la violențele din martie 1990. Pentru care nu s-a făcut dreptate, dar asta este altă poveste; în România justiția adevărată nu va exista niciodată.
Au urmat alte luni de instabilitate socială și politică în România. Câțiva români au fugit în străinătate și au cerut azil politic, fiindu-le frică de regimul Iliescu-Roman-FSN, despre care nu știau exact ce hram poartă. FSN, o organizație... politică, să-i zicem, formată din foști comuniști din rangurile 2, 3, 4, n-șpe, a dorit să aibă întreaga putere politică. Și să își pună adversarii politici la punct, fie discreditându-i (se zvonea că s-ar fi găsit droguri pe la PNȚ sau PNL), fie prin violență (vandalizarea sediilor acestor partide istorice). Și dulcea și frumoasa mineriadă din 13-15 iunie 1990, în urma căreia ar fi trebuit să facă închisoare pe viață destul de multe persoane și politruci, în frunte cu... știm-noi-cine. Astăzi, la 26 de ani distanță, persoane implicate în mod direct în evenimentele violente de atunci ne dau lecții de democrație. Suntem o țară sănătoasă la cap? Dar nici europenii nu-s mai breji; unii politruci implicați în Mineriada 1 sunt foarte apreciați la nivel european. Și ăsta e doar unul dintre motivele neimporante pentru care cred că în curând vine apocalipsa.
OK, să continuăm cu scârboșeniile de la începutul anilor '90. Este de apreciat faptul că, pe vremea aia, oamenii ieșeau în stradă atunci când voiau să își strige nemulțumirile. Și nu proteste din astea penibile, la care populația dansează „pinguinul”, ci din alea cu sute de mii de participanți. Lumea era extrem de confuză și avea așteptări foarte mari. Chiar credea că în decembrie 1989 a fost o revoluție a OAMENILOR și nu a politicienilor de rang secund. Dar dezamăgirile aveau să vină una după alta. Pentru că regimul Iliescu avea să țină până în 1996, mon cher.
Trebuie menționat faptul că în anii 1990-1991 (și chiar și mai târziu, dar în special atunci), presa prezenta un adevăr foarte, foarte distorsionat. Din cauza asta, s-a creeat impresia că protestatarii din iunie 1990 erau, de fapt, niște huligani și că meritau să fie bătuți de către mineri. Iar impresia asta a supraviețuit în mentalul colectiv, pentru că prima impresie contează foarte mult atunci când ai de-a face cu o populație cu o educație atât de scăzută. Oamenii care au avut parte de mai multă educație și-au schimbat punctul de vedere despre protestatari și și-au dat seama de gravitatea evenimentelor, dar... va plăti vreodată cineva pentru violențele de atunci? Nu, niciodată. Justiția adevărată nu există în România.
În anul 1991 a mai avut loc o mineriadă. Din simplul motiv că tovarășul președinte nu-l mai agreea pe tovarășul prim-ministru și a dorit să îl înlocuiască. Dar tovarășul prim-ministru nu a dorit să demisioneze, așa că tovarășul președinte a apelat la serviciile unui alt tovarăș, foarte de treabă. De fapt, a fost o adevărată echipă de tovarăși, în frunte cu cel din fruntea ministerului transporturilor - condus de CINEVA care a vândut flota pe te-miri-ce și mai-nimic, dar care nu a fost pedepsit niciodată. Și astfel s-a schimbat guvernarea. Au venit cumva partidele istorice la guvernare? Încă nu, e vorba tot de un fost tovarăș de rang secund...
În Anul Domnului 1992 au avut loc noi alegeri prezidențiale. Au participat niște personalități foarte simpatice. Câștigător a fost tovarășul, bineînțeles, că așa erau vremurile. Anii grei. Pe locul doi a fost un alt președinte, cel care avea să câștige în 1996. Pe locul trei a fost o persoană care îl consideră pe Mihai Eminescu a fi cel mai important om, după Iisus Hristos; ah, și a vopsit băncile din Cluj în roșu, galben și albastru, cât era primar acolo. Doamne, Doamne... Și au urmat alți patru ani de „democrație”, caterincă politică și inflație cât casa. Trebuie să vină la putere partidele istorice! Trebuie să facă dreptate!
Dreptate? Mais qu'est-ce que c'est ca? Să zicem că primul pas a fost făcut odată cu alegerea lui Emil Constantinescu în funcția de președinte, în cadrul alegerilor din 1996, la care au participat mulți tovarăși. Domnul președinte Constantinescu poate fi descris în propriile sale cuvinte: „m-a învins sistemul”. Dar oare a fost sistemul de vină? Sau alianța care l-a ajutat să ajungă la putere? Să vedem despre cine este vorba...
Alianța s-a numit Convenția Democrată Română, o idee foarte bună în contextul tendințelor dictatoriale ale tovarășului Iliescu și a riscului transformării FSN într-un partid-stat. De fapt, situația a fost un pic diferită. În primul rând, din CDR făceau parte PNL și PNȚCD, care aveau în frunte oameni ce cunoscuseră partea monstruoasă a comunismului - Radu Câmpeanu, Corneliu Coposu, Ion Rațiu. Acestora li s-au adăugat PSDR, care se considera continuator al Partidului Social-Democrat din anii '40, inclus cu „japca” în PCR, Partidul Ecologist Român (de umplutură, dar simpatică ideea), Partidul Alianța Civică (PAC-PAC) și UDMR (cum să lipsească din post, mon cher?). Și alte forțe politice mai mult sau mai puțin semnficative.
Bun, FSN s-a scindat și el, de asemenea. A rămas FSN-ul original, cu numele, dar mai puternic era FDSN-ul tovarășului Iliescu. FSN-ul și-a schimbat, în fine, denumirea, în PD, Partidul Democrat. Condus de tovarășul Petre Roman. Din cauza faptului că tovarășul Iliescu și-a făcut mulți dușmani - aici este o simplă problemă de împărțire a ciolanului, la care el nu a vrut să renunțe - și foști colaboratori ai săi s-au alăturat Convenției Democrate Române în 1996, pentru a forma unele dintre cele mai slabe guverne din istoria României.
Alegerile legislative din 1996 au fost câștigate de CDR, care însă a obținut doar 36-37 % din voturi, insuficient pentru a putea forma de una singură guvernul. Și astfel a avut nevoie de USD-ul lui Petre Roman (alianță între PD și PSDR). Și astfel, partidele istorice vor deveni partide isterice, ducând o politică revanșardă, care a cauzat probleme pe care le resimțim chiar și astăzi. Au fost trei guvernări între 1996 și 2000. Guvernarea Victor Ciorbea, un om ce părea competent și pe care bucureștenii îl aleseseră anterior ca primar general; CDR a dovedit, deci, că miile și zecile de mii de specialiști pe care îi aveau pregătiți să conducă țara nu au existat niciodată. Serios, Ciorbea era singura persoană capabilă să fie prim-ministru în 1996? Corupția a continuat să fie o problemă majoră pentru România, iar reformele întârziau. Era doar o chestiune de timp până când Ciorbea avea să fie demis. Unde mai pui că au existat foarte multe certuri în interiorul alianței, inevitabile atunci când sunt atât de multe partide și interese implicate. O realizare a guvernării să zicem că a fost invitarea României să adereze la NATO. Dar chestiunea asta este discutabilă; războiul din Iugoslavia încă nu se sfârșise, iar americanii aveau nevoie de niște cățeluși de treabă în zonă, gata să latre la comandă.
Iar pe 30 martie 1998, guvernul Ciorbea a fost demis, în locul lui fiind învestit guvernul Radu Vasile. În dreptul domnului Radu Vasile există atât reușite spectaculoase (având în vedere contextul politic și internațional), cât și eșecuri. Situația economică nu prea s-a ameliorat. Tata mi-a povestit despre o criză economică foarte urâtă în acei ani, care a dus la disponibilizarea mai multor bugetari. Iar când disponibilizările amenințau să-i afecteze și pe mineri, au mai pus-o de-o mineriadă. De data asta, cu ceva mai puține victime. Și cu o „pace” semnată de Radu Vasile. Mai departe, avem contribuția pe care România a avut-o la efortul de război, permițând americanilor să tranziteze țara pentru a ajunge în Iugoslavia. Pe de-o parte, chestia asta a fost o bilă destul de „albă” pentru ca noi să fim invitați să intrăm în Uniunea Europeană. Pe de altă parte, percepția publică a fost că i-am fi trădat pe sârbi, cu care am avut relații bune înainte. Tot în timpul guvernării CDR țin minte că a avut loc celebra afacere Țigareta II, legată de traficul cu țigări, bien sur. Nu știu exact care a fost deznodământul; văd că unii dintre capii acestei afaceri au mai fost liberi încă multă vreme, unul dintre ei fiind condamnat într-un cu totul alt dosar (Nețoiu - Dosarul Transferurilor). Justiție adevărată.
Ultimul prim-ministru susținut de această alianță a partidelor isterice este conducătorul mult-iubit al Băncii Naționale a României, Mugur Isărescu, acest Joao Havelange al economiei țării noastre. Doar că, spre deosebire de fostul președinte al FIFA, sunt sigur că Isărescu va ocupa această funcție până la sfârșitul vieții. Guvernul domniei sale a fost unul tehnocrat, asemenea celui pe care îl avem acum. Doar că Isărescu... să zicem că nu a fost atât de charismatic cum este domnul Cioloș. Ați văzut? Cel din urmă merge la clasa economică, mon cher, în timp ce guvernatorul BNR are salariul mai mare decât Adi Popa (scăzând, bineînțeles, primele pe care jucătorul Stelei le va primi).
În încheiere, propun un exercițiu de imaginație: oare ce s-ar fi întâmplat, dacă la alegerile prezidențiale din 2000, românii l-ar fi ales pe Corneliu Vadim Tudor?
Oare ar fi fost așa?
Sau așa?
Urmează o altă parte de anii '90, pentru că perioada este foarte interesantă. Cu Regele Mihai, primit cu brațele deschise și huiduit deopotrivă. Cu un presupus sex-gate al președintelui României, care ar fi avut loc cam în aceeași perioadă cu scandalul similar din SUA. Și așa mai departe...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu