Este ale optsprezecelea 1 decembrie al meu şi nu ştiu dacă am mai văzut vreodată lucrurile aşa cum le văd acum...
la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 a avut loc o Mare Adunare Naţională în cadrul căreia s-a proclamat Unirea Transilvaniei cu România, adică Marea Unire. Poze de la faţa locului am postat în urmă cu doi ani, iar mai multe date despre fotograful Samoilă Mârza pot fi găsite aici. Cum a fost sărbătorit 1 decembrie anul acesta? Nu vreau să discut despre acest aspect, pentru că este foarte trist şi denigrator în acelaşi timp. Pentru mine un lucru este clar: 1 decembrie are o semnificaţie aparte, dar în condiţiile în care ţara nu este întreagă, pare că nu are acelaşi farmec.
Timp de atâţia ani moldovenii, muntenii şi ardelenii au luptat pentru drepturile lor, pentru menţinerea fiinţei statale. Ceva era însă ciudat. Moldoveanul vorbea aceeaşi limbă ca munteanul şi ardeleanul. Simţeau că exista o legătură aparte între ei. Cum se putea ca ei să facă parte din popoare diferite atunci când vorbeau aceeaşi limbă, aveau aceeaşi religie, îi aveau ca strămoşi comuni pe daci şi pe romani? Era doar o chestiune de timp până când avea să se înfăptuiască Unirea. Cum era să se întâmple acest lucru în condiţiile în care existau atâţia vecini care ne doreau "binele"? Trebuia multă răbdare pentru acest lucru. Din păcate, prima Unire, cea a lui Mihai Viteazu, s-a desfăşurat într-un context foarte nefericit pe care cred că îl cunoaşte toată lumea. Au urmat mai bine de 250 de ani de suferinţă, timp în care am pierdut Bucovina (1775), Basarabia (1812), Banatul era sub stăpânire habsburgică, Dobrogea sub cea otomană. În 1859 a avut loc Mica Unire, cea a Moldovei cu Ţara Românească. Ardealul, Basarabia (1856-1878 - sudul ei a fost anexat Moldovei/României), Bucovina, Banatul, Dobrogea, toate rămăseseră însă sub stăpânire străină. Primul teritoriu care s-a întors la România a fost Dobrogea, în 1878, în urma unui schimb cu Imperiul Ţarist. România a cedat trei judeţe din Basarabia de Sud pentru a primi Dobrogea de nord. În 1913 România primeşte şi Dobrogea de sud, Cadrilaterul. În 1918 s-a întâmplat ceea ce românii de pretutindeni şi-au dorit dintotdeauna: MAREA UNIRE. Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul, toate se uneau cu România. Marea Unire avea să fie recunoscută abia în 1920, după încheierea Congresului de la Paris. Acesta a fost cel mai bun moment al României, însă tot ce este frumos nu ţine... În 1939 s-a semnat Pactul Ribentropp-Molotov, prin care Germania Nazistă a lui Hitler şi Uniunea Sovietică jucau la zaruri statele din estul Europei. Astfel, Polonia a fost împărţită frăţeşte între cele două state semnatare, iar Germania a declarat că nu va interveni dacă URSS va anexa Basarabia. În 1940, URSS a ocupat Basarabia, Ungaria a ocupat jumătate din Transilvania (în urma Dictatului de la Viena), iar Bulgaria a recuperat Cadrilaterul. Ciopârţită, România a intrat în Război de partea Puterilor Axei, sub conducerea mareşalului Ion Antonescu. Românii au trecut Prutul, au recuperat Basarabia şi au continuat alături de aliaţii lor (pentru că nu poţi fi aliat cu cineva care te-a ajutat numai până când îţi vezi sacii în căruţă), însă germanii au uitat ceva esenţial: în Rusia ai ca adversar nu doar rusul, ci şi iarna. Au urmat înfângeri ale Puterilor Axei, care au început să se retragă. Văzând că situaţia era extrem de gravă, oamenii politici români, printre care şi comuniştii, au decis să întoarcă armele împotriva germanilor, la 23 august 1944, şi să se alăture Uniunii Sovietice, acceptând din start statutul de "ţară învinsă". Şi astfel, deşi România era de partea învingătorilor, era o ţară învinsă. De ce era astfel? Pentru că România Mare nu mai exista, rămânând doar amintirea ei, singurul teritoriu recuperat fiind jumătatea vestică a Transilvaniei de la unguri. Nordul Bucovinei ajungea la URSS, actualmente fiind în componenţa Ucrainei. Basarabia ajungea la URSS, acum o parte din ea fiind stat independent, iar o altă parte fiind în componenţa Ucrainei. Cadrilaterul a fost recuperat în 1940 de către bulgari şi nu a mai fost cedat.
De ce am scris asta într-o postare de 1 decembrie? Motivul este simplu. Cu toate că este o zi de sărbătoare, trebuie să ne amintim de faptul că România Mare nu mai este. Am avut ocazia să ne unim cu fraţii noştri de peste Prut în 1992, dar nu s-a dorit asta. Cadrilaterul probabil că nu-l vom mai avea niciodată... Cât despre Bucovina, voi lăsa melodia următoare să spună totul:
Trebuie să nu ne uităm fraţii care se află pe pământ românesc, dar alipit altui stat. Să ne ajute Dumnezeu să fim din nou aşa cum eram în 1918: învingători, uniţi, demni!
La mulţi ani, România!
MariusZ.
P.S. Doar ceva mai am de adăugat. Am început postarea asta pe 1 decembrie, dar nu am avut timp să o termin decât acum, pe 16.
miercuri, 1 decembrie 2010
luni, 22 noiembrie 2010
Anggun - Saviour
Acum câteva luni am auzit o melodie superbă pe cel mai recent album al lui Schiller, "Atemlos", care se numeşte "Always you". Vocea ei m-a vrăjit de-a dreptul. Am căutat pe net date despre Anggun şi am aflat că este indoneziancă născută la Jakarta cu 36 de ani în urmă, că s-a mutat în Marea Britanie pentru a încerca să îşi construiască o carieră de succes, aşa cum făcuse în ţara ei natală. Nu a avut prea mult succes şi a decis să se mute. Destinaţia? Franţa. Aici a reuşit să îşi împlinească visul de a deveni o cântăreaţă foarte cunoscută în Occident, lansând albume în franceză şi engleză şi apărând pe coloana sonoră a Transporter 2, cu melodia "Saviour", pe care unii dintre cititori s-ar putea să o ştie. Eu n-am văzut filmul, pentru că nu mă uit la filme de obicei, dar melodia asta mi-a plăcut de prima dată când am ascultat-o... adică de ieri.
Bucuraţi-vă de muzică.
Pace, Lumină, Iubire şi Respect,
MariusZ.
Bucuraţi-vă de muzică.
Pace, Lumină, Iubire şi Respect,
MariusZ.
vineri, 19 noiembrie 2010
Mi-e dor de...
De mult timp urmăresc cu atenţie ce melodii româneşti sunt difuzate la radio şi la TV. Rezultatul este destul de trist din punctul meu de vedere: foarte puţine melodii în limba română şi extraordinar de multe în limba engleză. Nelson Mandela, un nume mare în istoria contemporană a omenirii, zicea "If you talk to a man in a language he understands, that goes to his head. If you talk to him in his language, that goes to his heart." ("Dacă îi vorbeşti unui om într-o limbă pe care o înţelege, acest lucru merge către mintea lui. Dacă îi vorbeşti în limba lui, acest lucru merge către inima lui."). Acesta este principalul meu argument pentru muzica în limba română. Nu vreau să aud cântăreţii români compunând piese şi cântând în limbi străine, ci vreau să îi aud compunând şi cântând în limba mea, în limba noastră, a tuturor românilor.
Cei care nu ţin neapărat să audă muzică în limba română vor spune că "parcă voiam ca muzica noastră să fie ascultată şi peste hotare, că muzica este un ambasador foarte bun (...)". De acord, muzica este un ambasador foarte bun, dar în primul rând nu mi-am dorit neapărat ca muzica noastră să rupă topurile, pentru că, până la urmă, topurile nu reprezintă altceva decât marketing şi nu valoare. Acest lucru ar trebui să îl înţelegem cu toţii. În al doilea rând, contează destul de mult şi cu ce te prezinţi. Noi ne prezentăm cu ceea ce eu am numit club-dance-house în romgleză cu mult zdringhi-zdringhi, pe scurt "zdrăngăneală" sau, şi mai pe scurt, "popcorn". Nu vreau să se creadă că sunt arogant sau că mă consider un individ foarte deştept, dar eu ştiu engleză mai bine decât 90 % dintre cei care compun şi cântă melodiile acestea. Sunt sigur că o bună parte dintre cititori ştiu mai multă engleză decât aceştia. Una din replicile care mi s-ar putea da ar fi "păi de ce nu compui tu muzică, bă deşteptule?". Eu sunt doar un ascultător. Cum ar fi ca eu să compun muzică doar ca să o ascult eu? Desigur, poate ar fi ascultată şi de altcineva, dar în principiu eu vreau muzică pe care să o ascult eu. O altă replică ar fi "nu-ţi place, nu asculţi; gusturile nu se discută". Am mai avut discuţii pe tema asta, cum că gusturile nu s-ar discuta. Eu nu am voie să spun nimic despre muzica asta care este populară azi, dar în schimb... gusturile mele sunt discutate. Îmi pare rău să spun asta, dar gusturile SE discută întotdeauna, s-au discutat dintotdeauna şi se vor discuta în continuare, necontând aici vorbele pline de înţelepciune moştenite din bătrâni.
Astfel, revin la topuri; în mentalitatea colectivă, topurile par să fie un fel de formator de opinie care nu dă niciodată greş. Atunci când o melodie este în top, cu toţii se grăbesc să o elogieze în cele mai dubioase feluri. Nu contează foarte mult dacă acea melodie ar vreun dram de originalitate, nu contează că melodii ca aceea sunt zeci, sute, mii. "Nu-ţi place, nu asculţi" nu prea se poate. Nu întotdeauna se întâmplă să ai la dispoziţie un calculator, laptop, ca să pui ce muzică vrei tu să asculţi, ci ai doar un radio sau un televizor. Vrei să asculţi muzică şi ai doar 3-6 posturi de muzică la TV şi 8 de radio. Toate dau acelaşi tip de muzică şi, dacă ai ghinion, se poate întâmpla să dea chiar aceeaşi melodie. Păi atunci cum vine asta cu "nu-ţi place, nu asculţi?". Fanilor unui gen de muzică foarte popular le convine să dea astfel de sfaturi. De fapt, oricui se află într-o postură favorabilă îi convine să dea sfaturi, negândindu-se că există cineva care nu îi împărtăşeşte opinia.
Soluţia este clară: trebuie să ne adaptăm, dar aici este vorba de limba noastră, limba poporului nostru, limba pe care mulţi o urâm atât de mult atunci când stăm în România şi îi auzim pe unii indivizi înjurând şi bălăcărindu-se, dar pe care o iubim atât de mult în momentul în care stăm în străinătate mult timp fără să o auzim vorbită de nimeni altcineva decât de noi sau de eventuali membri ai familiei care s-au mutat cu noi. Există destule melodii în limba română, dar întotdeauna apare acea dorinţă de nou. Din cauza asta aşteptăm să apară albume noi ale artiştilor noştri preferaţi, din cauza asta ne dorim (în mod normal) să apară ceva original.
Pace, Lumină, Iubire şi Respect,
MariusZ.
Cei care nu ţin neapărat să audă muzică în limba română vor spune că "parcă voiam ca muzica noastră să fie ascultată şi peste hotare, că muzica este un ambasador foarte bun (...)". De acord, muzica este un ambasador foarte bun, dar în primul rând nu mi-am dorit neapărat ca muzica noastră să rupă topurile, pentru că, până la urmă, topurile nu reprezintă altceva decât marketing şi nu valoare. Acest lucru ar trebui să îl înţelegem cu toţii. În al doilea rând, contează destul de mult şi cu ce te prezinţi. Noi ne prezentăm cu ceea ce eu am numit club-dance-house în romgleză cu mult zdringhi-zdringhi, pe scurt "zdrăngăneală" sau, şi mai pe scurt, "popcorn". Nu vreau să se creadă că sunt arogant sau că mă consider un individ foarte deştept, dar eu ştiu engleză mai bine decât 90 % dintre cei care compun şi cântă melodiile acestea. Sunt sigur că o bună parte dintre cititori ştiu mai multă engleză decât aceştia. Una din replicile care mi s-ar putea da ar fi "păi de ce nu compui tu muzică, bă deşteptule?". Eu sunt doar un ascultător. Cum ar fi ca eu să compun muzică doar ca să o ascult eu? Desigur, poate ar fi ascultată şi de altcineva, dar în principiu eu vreau muzică pe care să o ascult eu. O altă replică ar fi "nu-ţi place, nu asculţi; gusturile nu se discută". Am mai avut discuţii pe tema asta, cum că gusturile nu s-ar discuta. Eu nu am voie să spun nimic despre muzica asta care este populară azi, dar în schimb... gusturile mele sunt discutate. Îmi pare rău să spun asta, dar gusturile SE discută întotdeauna, s-au discutat dintotdeauna şi se vor discuta în continuare, necontând aici vorbele pline de înţelepciune moştenite din bătrâni.
Astfel, revin la topuri; în mentalitatea colectivă, topurile par să fie un fel de formator de opinie care nu dă niciodată greş. Atunci când o melodie este în top, cu toţii se grăbesc să o elogieze în cele mai dubioase feluri. Nu contează foarte mult dacă acea melodie ar vreun dram de originalitate, nu contează că melodii ca aceea sunt zeci, sute, mii. "Nu-ţi place, nu asculţi" nu prea se poate. Nu întotdeauna se întâmplă să ai la dispoziţie un calculator, laptop, ca să pui ce muzică vrei tu să asculţi, ci ai doar un radio sau un televizor. Vrei să asculţi muzică şi ai doar 3-6 posturi de muzică la TV şi 8 de radio. Toate dau acelaşi tip de muzică şi, dacă ai ghinion, se poate întâmpla să dea chiar aceeaşi melodie. Păi atunci cum vine asta cu "nu-ţi place, nu asculţi?". Fanilor unui gen de muzică foarte popular le convine să dea astfel de sfaturi. De fapt, oricui se află într-o postură favorabilă îi convine să dea sfaturi, negândindu-se că există cineva care nu îi împărtăşeşte opinia.
Soluţia este clară: trebuie să ne adaptăm, dar aici este vorba de limba noastră, limba poporului nostru, limba pe care mulţi o urâm atât de mult atunci când stăm în România şi îi auzim pe unii indivizi înjurând şi bălăcărindu-se, dar pe care o iubim atât de mult în momentul în care stăm în străinătate mult timp fără să o auzim vorbită de nimeni altcineva decât de noi sau de eventuali membri ai familiei care s-au mutat cu noi. Există destule melodii în limba română, dar întotdeauna apare acea dorinţă de nou. Din cauza asta aşteptăm să apară albume noi ale artiştilor noştri preferaţi, din cauza asta ne dorim (în mod normal) să apară ceva original.
Pace, Lumină, Iubire şi Respect,
MariusZ.
vineri, 5 noiembrie 2010
5 noiembrie 2010
În ceea ce am scris eu, 4 noiembrie era, în general, data la care se întâmplau cele mai multe tragedii, evenimente triste. Realitatea m-a învins... 5 noiembrie este într-adevăr una dintre cele mai triste zile ale culturii româneşti contemporane. Adrian Păunescu, Maestrul căruia îi este dedicată poezia "Maestre...", după cum probabil că v-aţi dat cu toţii seama, a murit.
Se poate spune despre mine că sunt comunist, că ofer atâta respect unui om care a cântat osanale unui dictator. Cine mă cunoaşte, ştie că eu nu îi am la inimă pe acei oameni care fac astfel de lucruri şi chiar sunt foarte acid la adresa lor, dacă NU ŞTIU SĂ FACĂ DECÂT ASTA. Nu sunt de acord cu osanalele la adresa lui Nicolae şi Elenei Ceauşescu, dar de ce să uităm ceea ce a făcut Adrian Păunescu bun pentru cultura românească? De ce să facem asta? Pentru că a fost comunist? Până la urmă fiecare artist a avut convingerile lui politice, pentru care a fost apreciat, dar mai ales hulit în timpul vieţii. Un lucru trebuie să fie clar: nimeni nu poate să fie pe placul tuturor. În această lume, nici măcar Dumnezeu nu a scăpat de hulă...
Revenind la ceea ce a făcut Maestrul Adrian Păunescu pentru cultura românească, este de ajuns să spun doar două cuvinte: Cenaclul Flacăra. Nu ştiu dacă mai există cineva în ţara asta care să poate să creeze o mişcare de o asemenea amploare, de o asemenea importanţă pentru România. Un adevărat festival de poezie şi muzică bună, de fiecare dată când Cenaclul Flacăra venea într-un oraş, stadioanele, sălile erau neîncăpătoare. De ce veneau oamenii? Pentru că aceasta era oaza lor de fericire, de libertate într-un regim care a nenorocit România. Am mai fi auzit noi de Vasile Şeicaru, una dintre cele mai bune voci din România, fără Cenaclul Flacăra creat de Adrian Păunescu? Dar de Ştefan Hruşcă, Tatiana Stepa, Nicu Alifantis? Versurile lui Adrian Păunescu reuşeau să sensibilizeze fiecare spectator, fiecare artist prezent la aceste adunări. Dacă ar mai avea acelaşi impact Cenaclul Flacăra în zilele noastre? Eu îmi doresc sincer să cred că da, dar foarte important este să existe oameni care să se ocupe de el, să îl promoveze. Cred că este imperativ necesară o astfel de mişcare, mai ales dacă avem în vedere prezentul pe care îl ducem atât de greu cei mai mulţi dintre noi.
La ora 7 şi 10 minute am avut o viziune cu medicii care încercau din răsputeri să îl resusciteze pe Maestru, pentru ca să aflu că avea să moară cinci minute mai târziu... Ceea ce îmi doresc eu cel mai mult în acest moment este ca Adrian Păunescu să primească respectul pe care îl merită pentru tot ceea ce a făcut pentru cultura românească. În manualele noastre de Limba şi Literatura Română se găsesc texte ale lui Mihail Sadoveanu, unul dintre FRUNTAŞII PARTIDULUI COMUNIST SUB REGIMUL GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ, deci păcatele trecutului au fost iertate. Acum există mii, zeci de mii de ignoranţi care nu ştiu să zică decât "bine că a murit porcul", dar trag nădejde că în 10-20 de ani valoarea Maestrului va fi recunoscută de toţi românii.
Ceea ce m-a durut şi m-a deranjat foarte mult a fost o pseudo-emisiune a unor pseudo-oameni, pseudo-jurnalişti sportivi, care nu ştiu să aibă decât nişte pseudo-păreri despre lumea înconjurătoare. Această pseudo-emisiune se difuzează, din păcate, pe una dintre pseudo-televiziunile de sport din România. Această pseudo-emisiune despre care vorbesc eu a fost difuzată ieri şi l-a avut ca subiect pe Adrian Păunescu. Cei doi pseudo-prezentatori au început să pună întrebări, că "de ce i se acordă atâta importanţă", că "uite, ăstora nu le acordă atenţia pe care o acordă lui Păunescu", etc. Nu neg valoarea celor enumeraţi, din moment ce eu sunt unul dintre cei care îşi doresc ca valorile să nu fie uitate şi să fie cu adevărat promovate, dar pseudo-prezentatorii uită, totuşi, cât de important a fost Maestrul pentru părinţii noştri, cei născuţi după '89. Mă gândesc că părinţii mei aveau aceeaşi vârstă pe care o am eu acum atunci când Cenaclul Flacăra strângea zeci de mii de oameni la fiecare adunare. Referitor la acea pseudo-emisiune, invitat era Radu Valahu, un om promovat de un pseudo-trust. Tocmai acest Radu Valahu, care nu părea să ştie decât skandenberg, era singurul care GÂNDEA dintre cei trei. Mi se pare de prost gust ca atunci când un om este pe moarte să faci o pseudo-emisiune în care să loveşti în el cât poţi de tare...
Maestre, îmi doresc ca spiritul Cenaclului Flacăra creat de dumneavoastră să revină cât se poate de repede. Eu nu TE voi uita! Dumnezeu să TE odihnească în pace.
Pace, Lumină, Iubire şi Respect,
MariusZ.
Se poate spune despre mine că sunt comunist, că ofer atâta respect unui om care a cântat osanale unui dictator. Cine mă cunoaşte, ştie că eu nu îi am la inimă pe acei oameni care fac astfel de lucruri şi chiar sunt foarte acid la adresa lor, dacă NU ŞTIU SĂ FACĂ DECÂT ASTA. Nu sunt de acord cu osanalele la adresa lui Nicolae şi Elenei Ceauşescu, dar de ce să uităm ceea ce a făcut Adrian Păunescu bun pentru cultura românească? De ce să facem asta? Pentru că a fost comunist? Până la urmă fiecare artist a avut convingerile lui politice, pentru care a fost apreciat, dar mai ales hulit în timpul vieţii. Un lucru trebuie să fie clar: nimeni nu poate să fie pe placul tuturor. În această lume, nici măcar Dumnezeu nu a scăpat de hulă...
Revenind la ceea ce a făcut Maestrul Adrian Păunescu pentru cultura românească, este de ajuns să spun doar două cuvinte: Cenaclul Flacăra. Nu ştiu dacă mai există cineva în ţara asta care să poate să creeze o mişcare de o asemenea amploare, de o asemenea importanţă pentru România. Un adevărat festival de poezie şi muzică bună, de fiecare dată când Cenaclul Flacăra venea într-un oraş, stadioanele, sălile erau neîncăpătoare. De ce veneau oamenii? Pentru că aceasta era oaza lor de fericire, de libertate într-un regim care a nenorocit România. Am mai fi auzit noi de Vasile Şeicaru, una dintre cele mai bune voci din România, fără Cenaclul Flacăra creat de Adrian Păunescu? Dar de Ştefan Hruşcă, Tatiana Stepa, Nicu Alifantis? Versurile lui Adrian Păunescu reuşeau să sensibilizeze fiecare spectator, fiecare artist prezent la aceste adunări. Dacă ar mai avea acelaşi impact Cenaclul Flacăra în zilele noastre? Eu îmi doresc sincer să cred că da, dar foarte important este să existe oameni care să se ocupe de el, să îl promoveze. Cred că este imperativ necesară o astfel de mişcare, mai ales dacă avem în vedere prezentul pe care îl ducem atât de greu cei mai mulţi dintre noi.
La ora 7 şi 10 minute am avut o viziune cu medicii care încercau din răsputeri să îl resusciteze pe Maestru, pentru ca să aflu că avea să moară cinci minute mai târziu... Ceea ce îmi doresc eu cel mai mult în acest moment este ca Adrian Păunescu să primească respectul pe care îl merită pentru tot ceea ce a făcut pentru cultura românească. În manualele noastre de Limba şi Literatura Română se găsesc texte ale lui Mihail Sadoveanu, unul dintre FRUNTAŞII PARTIDULUI COMUNIST SUB REGIMUL GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ, deci păcatele trecutului au fost iertate. Acum există mii, zeci de mii de ignoranţi care nu ştiu să zică decât "bine că a murit porcul", dar trag nădejde că în 10-20 de ani valoarea Maestrului va fi recunoscută de toţi românii.
Ceea ce m-a durut şi m-a deranjat foarte mult a fost o pseudo-emisiune a unor pseudo-oameni, pseudo-jurnalişti sportivi, care nu ştiu să aibă decât nişte pseudo-păreri despre lumea înconjurătoare. Această pseudo-emisiune se difuzează, din păcate, pe una dintre pseudo-televiziunile de sport din România. Această pseudo-emisiune despre care vorbesc eu a fost difuzată ieri şi l-a avut ca subiect pe Adrian Păunescu. Cei doi pseudo-prezentatori au început să pună întrebări, că "de ce i se acordă atâta importanţă", că "uite, ăstora nu le acordă atenţia pe care o acordă lui Păunescu", etc. Nu neg valoarea celor enumeraţi, din moment ce eu sunt unul dintre cei care îşi doresc ca valorile să nu fie uitate şi să fie cu adevărat promovate, dar pseudo-prezentatorii uită, totuşi, cât de important a fost Maestrul pentru părinţii noştri, cei născuţi după '89. Mă gândesc că părinţii mei aveau aceeaşi vârstă pe care o am eu acum atunci când Cenaclul Flacăra strângea zeci de mii de oameni la fiecare adunare. Referitor la acea pseudo-emisiune, invitat era Radu Valahu, un om promovat de un pseudo-trust. Tocmai acest Radu Valahu, care nu părea să ştie decât skandenberg, era singurul care GÂNDEA dintre cei trei. Mi se pare de prost gust ca atunci când un om este pe moarte să faci o pseudo-emisiune în care să loveşti în el cât poţi de tare...
Maestre, îmi doresc ca spiritul Cenaclului Flacăra creat de dumneavoastră să revină cât se poate de repede. Eu nu TE voi uita! Dumnezeu să TE odihnească în pace.
Pace, Lumină, Iubire şi Respect,
MariusZ.
miercuri, 3 noiembrie 2010
Maestre...
Doar câteva cuvinte aş vrea să-ţi
transmit, Maestre,
Vorbele mor; deşi bat insistent
în ferestre,
Şi noi ne temem să deschidem,
aşa, ca şi cum
La primul sunet am dispărea,
ne-am face scrum,
Dar arta nu moare, căci arta
a fost şi este,
Sufletul pus pe hartie... pânză...
şi trece peste
Mii de ani, vieţi, generaţii de aur,
Orice secundă-i va fi un tezaur;
Maestre,
nu uita aceste cuvinte,
vom şti ce a fost,
deşi privim înainte...
transmit, Maestre,
Vorbele mor; deşi bat insistent
în ferestre,
Şi noi ne temem să deschidem,
aşa, ca şi cum
La primul sunet am dispărea,
ne-am face scrum,
Dar arta nu moare, căci arta
a fost şi este,
Sufletul pus pe hartie... pânză...
şi trece peste
Mii de ani, vieţi, generaţii de aur,
Orice secundă-i va fi un tezaur;
Maestre,
nu uita aceste cuvinte,
vom şti ce a fost,
deşi privim înainte...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)