Diana Ene - Chapter V

Nu aveam de unde sa stiu ca acest Robert Bartha avea sa imi marcheze viata atat de mult. De fapt, el nu era decat pionul intr-un plan de razbunare pe termen lung. A cui razbunare? A tiganilor, desigur. Cristi avusese mare dreptate atunci cand a zis ca tiganii din grupul lui Robert erau cunostinte de-ale tatei. Doar ca nu recunoscusem pe nimeni... O buna perioada de timp, circa doi ani, nu a mai dat niciun semn de viata Robert, nu mai stiam nimic nici de cei din grupul lui. Credeam ca totul se terminase. Acesti doi ani nu au fost, insa, lipsiti de evenimente. S-au intamplat multe...
Cristi se indragostise de o fata din grup. O chema Lia, era inalta cat el, bruneta cu varfurile vopsite bleu, cu ochii la fel de bleu ca varfurile si cu un chip angelic. Avea cu adevarat un chip angelic. Ei au inceput relatia in 1997. Pe cand amandoi aveau 14 ani, Lia a avut un accident de masina in urma caruia a scapat nevatamata...oare? Nu isi mai amintea nimic, pe nimeni. Parintii ei erau disperati, incercau sa caute medici prin strainatate, insa peste tot li se spunea:
-Asteptati, pentru Dumnezeu. E o amnezie temporara.
Era o amnezie temporara, insa parca nu mai trecea. Ea, pe parcurs, s-a indragostit de altcineva, insa Cristi a acceptat situatia. O iubea mult prea mult pentru a nu fi fericit atunci cand ea era fericita. Memoria ei a inceput sa revina incetul cu incetul, insa abia in 2001 i-a revenit in totalitate. Si-a amintit tot ceea ce a fost intre ea si Cristi, insa nu stia cum sa iasa din acea situatie. Tinea foarte mult la amandoi si nu voia sa raneasca pe niciunul dintre ei. Chestia asta l-a durut foarte mult pe Cristi; se simtea iubit, insa nu putea sa fie cu fata pe care o iubea. Intr-un final, Lia s-a despartit de baiatul respectiv, cu destule lacrimi, insa de comun acord, pentru ca la cateva saptamani distanta sa reinceapa relatia cu Cristi. Ceea ce a fost si mai interesant a fost ca in vara 2002 Lia s-a mutat la Paris, in Franta, fara sa-i spuna nimic, lasandu-i doar un bilet in cutia postala, in care se explica astfel: „nu am vrut sa te fac sa suferi; ziua de ieri stiu ca a fost cu totul si cu totul speciala, pentru ca am petrecut-o impreuna si...pentru ca a fost ultima. Te iubesc si o sa iti scriu. Lia.”
Cristi a avut un soc dupa ce s-a despartit atat de brusc de Lia, nu-i venea sa creada. Se trezea din somn si o striga pe nume, apoi isi dadea seama ca nu mai este langa el, ca totul se sfarsise si incepea sa planga...pana in zori. El tot repeta acelasi lucru oricui:
-Am asteptat atatia ani pentru a fi din nou cu ea, pentru ca asa, dintr-o data, fara nici macar un avertisment, sa se aleaga praful de tot.
Toti incercam sa il consolam, sa il linistim si argumente de genul „Lasa, amice, ca esti tanar; fete mai sunt in lume, trebuie doar sa ai ochi pentru ele.”, dar stiu ca era o prostie. Cristi era un baiat sentimental, un baiat care stia sa iubeasca cu adevarat, un baiat cu suflet. A indurat atatea din cauza mea, din cauza Liei si din cauza atatora si atatora persoane, incat s-ar putea crede ca devenise imun, insa nu era asa. Era si el om, totusi, avea si el limitele sale, iar despartirea de Lia a fost, intr-adevar, ultimul strop pe care il mai putea suporta.
Foarte trist este ca plecarea Liei a fost punctul de plecare al destramarii micului nostru grup. Primul care a iesit din grup a fost chiar Cristi, care se izolase foarte mult, incepuse sa fumeze si sa scrie un jurnal sau...nu stiu daca se poate numi chiar un jurnal, pentru ca mi l-a lasat mereu la indemana, m-a lasat mereu sa il citesc, zicandu-mi asa:
-Prin vorbe nu pot sa exprim tot ceea ce simt, ci doar prin scris. Nu e mult, uneori sunt doar niste versuri, dar e exact ceea ce simt.
Si mai tragea cate un fum din tigara, si tot scria. Probabil pentru el ceea ce scria nu era mult, adica...ar mai fi avut atatea si atatea lucruri de transmis, de zis, insa nu putea sa le exprime prin cuvinte. Cele cinci caiete, cat cuprinde jurnalul sau, nu cred ca sunt chhiar atat de putine. El a fost mereu un om care se subestima, se considera mult prea diferit fata de ceilalti. Toti ceilalti din grup, in afara de mine si de el, erau din familii normale, care duceau un trai decent. El a fost un elev mediu, care nu excela decat la limba romana si limba engleza, datorita unui talent literar, care parea sa fie unic in familia lui. A reusit sa intre cu noroc la cel de-al doilea liceu ca valoare din Buzau, insa inca se simtea altfel. Avea multe complexe, insa a reusit sa treaca peste ele si a decis sa incerce sa faca ceva cu viata lui.
Dupa iesirea din grup a lui Cristi, a inceput dezbinarea. Toti ceilalti au luat-o pe drumuri diferite, intalnirile ulterioare dintre ei rezumandu-se doar la „salut, salut, ce faci, bine, mai esti cu aia/ala, da/nu., ma grabesc, pa”. Nu stiu cum se ajunsese chiar in situatia asta, era extrem de ciudat. Eu tineam la toti enorm si stiu ca si ei tineau la fel de mult la mine, insa nu imi inchipui ca un alt drum i-ar fi putut schimba chiar atat de mult pe toti, ca le-ar fi putut schimba sentimentele. Cred ca intamplarea asta i-a demonstrat lui Cristi ca el chiar insemna ceva si ca toate complexele pe care le-a avut atatia ani au fost doar niste prostii, niste exagerari. Ceea ce puteam eu sa fac era sa privesc neputincioasa cum grupul alaturi de care am crescut se dezbina, cum omul care mi-a intins o mana de ajutor se pierde in fum. Eu nu stiam pe ce drum sa o iau... Si pentru ca un necaz nu vine singur, la sfarsitul lui 2002 a murit bunica lui Cristi, inima ei mult prea incercata de vreme cedandu-i. A fost un adevarat soc pentru amandoi si a trebuit sa ne cautam un nou tutore legal. Din fericire, fratele tatalui lui Cristi ne-a dat o mana de ajutor, ne-a invitat sa locuim cu el, cu sotia lui si cu fiica lor, Laura. Intraseram, practic, sub custodia lor, insa...golul din sufletul lui Cristi nu putea fi umplut. S-a lasat de fumat, insa nu si de jurnale...