Amintiri pascale

Vremea se schimbă tot timpul. Se spune că problema asta a încălzirii globale este una care a atins apogeul în 2015, iar mulți aduc drept argument temperaturile mult peste medie care s-au înregistrat în ultimele săptămâni (ziua de azi, 29 decembrie 2015, se exclude; e doar prima dintr-o săptămână care se anunță geroasă). Privind puțin în istorie, s-au înregistrat fel de fel de fenomene extreme și pe vremea când nu exista industrie. Practic, industria a început să ia având de vreo 200 de ani încoace. Noi, oamenii, am distrus planeta Pământ în doar 200 de ani? Eh, pe dracu'. Să fim serioși, în trecut au existat ani întregi de secetă; oamenii mureau de foame, pentru că depindeau de ceea ce le oferea natura. Și, dacă nu ploua, nu se făcea recolta. Dacă nu se făcea recolta, n-aveau ce să mănânce. Pe de altă parte, ar fi putut să mănânce carne, dar... și animalele sufereau din cauza secetei. Deci era foarte rău. Țin minte că bunica mea, născută și crescută la țară, mi-a vorbit despre foametea din anii '40, cauzată de seceta care a ținut vreo doi ani; și asta venea și după războiul ăla nenorocit. Realist vorbind, omul nu dispunea la vremea aia nici măcar de jumătate din tehnologia de care dispune astăzi; și cine știe câte chestii mai sunt ținute ascunse de ochiul public?...
Unde voiam să ajung...
La una din cele mai timpurii amintiri ale mele. E vorba de ceva care m-a marcat foarte puternic, având în vedere că țin minte și acum, la aproape 19 ani distanță. E ceva ce nu o să găsiți scris pe undeva. Foarte puțini oameni ne-au crezut și la vremea respectivă. Adică, să fim serioși... era cam sfârșitul lui aprilie, începutul lui mai. Cum să te creadă cineva care a văzut peste tot doar soare și vreme bună, că la 40 km distanță viscolise atât de tare, încât erau o mulțime de mașini cu roțile în sus, în șanț, pe marginea străzii?
Nu, nu o să găsiți în presa vremii.
Situația stă cam așa... Era anul 1997, Paștele picase pe 27 aprilie. Paștele ține trei zile, deci luni și marți erau, de asemenea, zile libere. Joi avea să fie 1 mai. Oricum, părea că vine vacanța, vara, vreme frumoasă. Ce să mai... Nimeni nu se aștepta la viscolul ăla.
Primăvara 1997... Pe atunci încă aveam 4 ani. Țin minte că fuseseră niște temperaturi din astea foarte mari, 20 și ceva de grade. Stăteam la tricou și pantaloni scurți afară. Tataia scosese televizorul pe geam și ne uitam la... mă rog, la ce puteam să ne uităm pe vremea aia, că prindeam doar TVR 1, Pro TV, TVM și un post ucrainean (ceva de la Odessa, parcă) - ultimele trei, datorită antenei pe care a făcut-o tataia. Dar era frumos, un Paște de neuitat.
După ce s-a terminat cu sărbătoarea, am zis să ne întoarcem și noi acasă, spre Buzău. Notă - bunicii mei stăteau la Slobozia Ciorăști, județul Vrancea, în apropiere de Focșani; încă avem casa de acolo. Revenind, ne facem bagajele, punem tot ce ne trebuie în mașină (aveam un Oltcit crem, iar tata avea carnet de vreo doi ani) și plecăm (venise și mamaia cu noi).
Mergem ce mergem, iar vremea începe să se închidă. Niște nori foarte urâți, amenințători, se văd din față. Cred că ne aflăm undeva aproape de Mănăstirea Podul Bulgarului când începe să... plouă sau ceva de genul. OK, nimic ieșit din comun. E primăvară, vremea e capricioasă. Azi poate fi frumos, mâine plouă. Asta-i viața. Și ne continuăm drumul. Gluma se îngroașă pe măsură ce ne apropiem de Râmnicu Sărat. Nu prea plouă... E lapoviță, nu? Așa cred. Dar continuăm, cu toate că vizibilitatea e destul de redusă. Parbrizul e cam acoperit cu... zăpadă. Oh, da, zăpadă! Îmi place zăpada! Fac bulgări, arunc cu ei în copii, în ai mei, în cine vreau eu.
Dar parcă ieri era cald și bine. Ce se întâmplă? Unde suntem? Normal, suntem în Râmnicu Sărat. Dar ninge foarte tare. Și bate vântul! Se simte, mașina poate fi ținută greu pe șosea. Și, uitându-mă pe geam, văd că sunt multe mașini în jurul nostru. Ne mai mișcăm? Nu ne mai mișcăm. Îl întreb pe tata ce se întâmplă, când ajungem acasă. Și el e foarte șocat de ce se întâmplă. Vizibilitatea e foarte redusă. Viscolește puternic. Și poimâine e 1 mai.
Se face tot mai frig în mașină. Mamaia, care stă în spate, lângă mine, îmi pune o vestuță pe umeri. Când și când, mașina se mai mișcă, dar doar câțiva metri. Încă suntem în Râmnicu Sărat? Da, că n-am văzut să trecem podul. Îl întreb din nou pe tata ce se întâmplă, iar el îmi răspunde că este coloană din cauza viscolului. Și ajungem azi acasă? El spune că da.
Mda, așa spunea, dar, privind în trecut, cred că doar se mințea singur.
Revenind la 29 aprilie 1997... Mama trebuie să ajungă mâine la serviciu. Altfel, s-ar putea să aibă probleme. Observ că trecem peste pod. Ăsta sigur e un semn bun. Dar... ne oprim din nou. Îl întreb iar pe tata dacă ajungem acasă (am devenit și eu nerăbdător, vreau să mă uit la desene). El îmi spune din nou că da, dar nu mai e nici el atât de sigur.
E liniște în mașină. Nimeni nu mai spune nimic. Ne mai mișcăm câțiva metri, iar ne oprim. Acum e prima dată când mama și tata iau în calcul posibilitatea de a ne întoarce la țară, că nu știu cum e vremea în continuare. Dacă e așa până la Buzău? Ajungem la 12 noaptea. Dar tata încă nu renunță. Eu vreau acasă! Tata nu-mi mai răspunde la întrebare. Doar conduce.
Cum, necum, ieșim din Râmnicu Sărat, intrăm în Oreavu. Aceeași coloană infinită. Același viscol năpraznic. Eu mă joc cu mamaia, cu palmele. Mă uit pe geam - văd prima mașină în șanț, cu roțile în sus. Am doar patru ani, nu mi se pare ceva șocant. Adică... mașinile stau cu roțile în sus și în filmele de la televizor. Am văzut așa ceva în „Greu de ucis”, nu? Nu?...
Continuăm să mergem. Nimeni nu mai zice nimic. Mă uit la mama și tata. Amândoi sunt albi la față. Au decis încă de acum zece minute să ne întoarcem la țară, dar tata nu are unde să întoarcă mașina în toată harababura asta. Mai văd și alte mașini în șanț. Suntem ieșiți din Oreavu. Da, sunt multe mașini în șanț. Unele, cu roțile în sus, altele sunt doar înțepenite în zăpadă. E tot mai frig în mașină, iar radiatorul nu face față.
Înger, Îngerașul meu...
Într-un târziu, tata găsește un loc unde să întoarcă. Mama îi spune să conducă atent, să aibă grijă. Trecem iar pe lângă mașinile alea răsturnate. E înfiorător. Ieri era frumos și bine. Era cald, stăteam la tricou și pantaloni scurți. De ce se întâmplă asta? De ce? Vreau acasă!
Intrăm iar în Oreavu. Apoi în Râmnicu Sărat. E ceva mai bine, mă simt mai în siguranță. Nu mai văd mașini în șanț, deci pe aici nu e atât de rău. Nici coloana nu e atât de lungă. Dar trebuie să fim atenți, e multă zăpadă. Alunecă...
Reușim să ieșim din Râmnicu Sărat și, încetul cu încetul, ne apropiem de Podul Bulgarului. Ceva e foarte ciudat, pe aici nu ninge. Speranța mea că o să ajungem acasă azi se aprinde din nou și îl întreb iar pe tata dacă ajungem azi acasă. Dar nu... Nu ajungem azi. Mai bine mergem la țară și ne întoarcem... poimâine sau, cine știe când. Că doar începe luna mai, cât să dureze ninsoarea?
Mda, cam asta e povestea mea de primă-iarnă. Cum ziceam, nu o să găsiți articole despre viscolul ăsta. Televiziunea în România încă era la început. Erau TVR 1, TVR 2, Pro TV (vreo doi ani), Antena 1 (vreo 3 ani), Tele 7 ABC (cred că mai vechi decât astea două), Prima TV (poate - deși cred că încă nu apăruse). Nicio televiziune de știri (ce vremuri mișto...). Existau ziare, dar se ocupau de comuniștii lui Iliescu și țărăniștii fripturiști și revanșarzi. 1997, repet. Dar lucrurile s-au petrecut exact așa cum am scris mai sus.
Notă 2 - ninsoarea cred că se oprea undeva pe la Poșta Câlnău, dacă nu chiar înainte de acest leagăn al civilizației.
Notă 3 - deci, la Buzău n-a nins, iar pe mama, care a lipsit de la serviciu, n-a crezut-o nimeni că a fost un viscol nenorocit la Râmnicu Sărat și Oreavu
Notă 4 - plopii care erau pe marginea șoselei după ieșirea din Oreavu au fost tăiați după incidentul ăsta; destule mașini au derapat în ei.
Notă 5 - nu știu câți oameni au murit în urma fenomenului ăstuia cu adevărat extrem.
Aviz amatorilor de zăpadă și celor care o ard toată ziua cu încălzirea globală.
Și, fără nicio legătură cu postarea - în afară de zăpadă - do you wanna build a snowman?