Serbare de Crăciun

Am emoții, nu știu de ce. Am mai făcut asta de multe, multe ori, chiar în prezența unor oameni pe care nu-i cunoșteam. Chiar și ieri. Țin minte că am fost împreună cu copiii din vecini să colindăm și cartierele din împrejurimi. Am fost la părinții mei, la părinții lor, la oameni pe care îi știam doar din vedere, că suntem într-un oraș mic. Unii oameni ne-au deschis, alții n-au făcut-o. Noi ne-am distrat, eu m-am simțit foarte bine, deci de ce am emoții?

Sunt în mașină. Mă uit pe geam și văd multe luminițe care leagă stâlpii între ei. Chiar și copacii, care nu mai au frunze, acum sunt împodobiți. La radio se aude o melodie pe care o știu de când eram și mai mic. „Last Christmas I gave you my heart...” spune refrenul ei. Îmi place vocea cântărețului. Cred că o să țin minte melodia asta pentru totdeauna. Și o să-mi aduc aminte de copacii ăștia frumoși, de atmosfera asta așa frumoasă. Și de emoțiile pe care le simt acum. De ce am emoții?

Mașina se oprește. Ușa din stânga mea se deschide, iar mama mă invită să ies. Zâmbește cu gura până la urechi. Îmi ia gecuța de pe spătarul scaunului șoferului și mă ajută să mă îmbrac, după care îmi pune pe cap fesul de Moș Crăciun. E cam frig afară, dar e iarnă. E normal. Și ieri, când am fost la colindat, purtam o geacă groasă. Chiar mai groasă decât asta cu care m-a îmbrăcat mama. Din mașină a coborât și tata, care a condus. Vine lângă mine, zâmbește și mă ia de mână. La fel face și mama.

Și pornim. Intrăm în curtea școlii, pe care n-am văzut-o niciodată atât de frumoasă. E frumos împodobită, cu luminițe. Arțarul de la intrare are și el niște spiriduși, oameni de zăpadă și reni în el. Îmi place. În curtea școlii mai sunt copii cu părinți. Unii sunt mai mari decât mine, alții sunt mai mici. Văd și câțiva colegi. Ne apropiem de ei și îi văd că sunt machiați și îmbrăcați în personaje de Crăciun. Un băiat care e mai șmecher a ales să se costumeze în Grinch. Râde, face glume cu ceilalți colegi. Adică doi spiriduși, un mic Rudolf, alte două fete cu cornițe de ren și un mic om de zăpadă. Eu mă desprind de mami și tati și mă duc la ei. Îi salut, Grinch îmi spune că o să fure Crăciunul, iar eu îi spun că sania mea e prea rapidă și n-o să poată să mă prindă. El râde și spune „mai vedem noi”. Emoțiile sunt mai puține. Dar tot sunt.

Intrăm în școală. E hărmălaie mare. Părinți, colegi mai mari și mai mici, toți se plimbă de colo-colo. Lumea e atât de multă. Parcă erau mai puțini anul trecut. Au venit toți pentru noi? Mă simt iar foarte emoționat. N-am colindat niciodată de față cu atâta lume. Pe pereții holurilor sunt lipite imagini cu reni, Moș Crăciun și spiriduși. Oameni de zăpadă, îngerași, Fecioara Maria cu Pruncul în iesle. Mă uit la colegii mei. Grinch zâmbește ca un șmecher. Ceilalți par că se simt ca mine. Dar de ce au emoții?

Trecem pe lângă toți oamenii și intrăm în sala de clasă. Bradul nostru e mai frumos ca niciodată, în colțul din stânga tablei. Toată săptămâna am împodobit clasa cu globulețe, instalație, beteală, steluțe, îngerași. Clasa noastră e cea mai frumoasă din lume, mai frumoasă decât în desenele pe care le văd la televizor zilele astea.

Lumea începe să se strângă în clasă. Toți colegii mei sunt aici. Bogdan, Mia, Maria, Laur, Alex... Toți. În băncile în care stăm noi tot anul, acum stau părinții noștri. Mami și tati stau în banca a doua de la geam. Mă uit la ei și îmi fac cu mâna. Eu le zâmbesc. Mă uit la cine e lângă mine. Silviu, care e ren, și Andra, care e un îngeraș. Vreau să începem odată! De ce nu începem odată?

Doamna învățătoare intră în clasă. Dar nu e singură. A venit împreună cu Moș Crăciun. Cât de mare e! Un bătrân atât de mare și puternic. Altfel cum să ducă sacul ăla așa mare? Doamna învățătoare nu zice nimic. Doar Moșul, lăsând sacul cu cadouri jos, se întoarce spre noi și ne spune:

-Ho ho ho! Ce copii frumoși avem aici! Spiriduși, reni. Grinch, să nu-mi faci probleme!

Mă întorc spre Grinch. Își lasă capul în jos și zâmbește. Dar nu e zâmbetul lui. Acum, parcă toate emoțiile mi-au trecut. Mă întorc spre Moș Crăciun. Vorbește cu doamna învățătoare, care îi spune că i-am pregătit o serbare specială. Moșul se întoarce spre noi și ne zice:

-Am auzit că aveți o veste minunată să ne dați.

Noi răspundem „daaaaa!” în cor.

-Abia aștept să o aud. Eu o să stau aici, în prima bancă, lângă doamna învățătoare.

Și începem să cântăm la semnul doamnei învățătoare. Începem cu „O, ce veste minunată!”, apoi „Domn, Domn, să-nălțăm”, „Iată, vin colindători”, „Astăzi s-a născut Hristos”, „Steaua sus răsare” și, la sfârșit, „Moș Crăciun cu plete dalbe”. Toți ne aplaudă. Moș Crăciun e încântat. Râde ca de obicei și ne aplaudă. 

Da, de ce am avut atâtea emoții? Aplauzele părinților, a doamnei învățătoare și ale lui Moș Crăciun mă fac să simt că zbor. Eu nu am vocea așa frumoasă, dar îmi place să cânt colinde. Și azi a fost așa frumos aici. Eu și încă trei colegi care simt la fel ca mine ieșim în față. Le spun în șoaptă să cântăm „Florile dalbe”. Ridic mâna și le fac semn tuturor să facă liniște. După ce toți au tăcut, noi am început să cântăm. Toți sunt uimiți de ceea ce facem. Colegii din spate sunt și ei uimiți, dar nu cântă cu noi. Suntem doar noi și totul e magie. Cântăm cam cinci minute, iar toată lumea ne aplaudă. Chiar și colegii din spate. Moșul se ridică de pe scaun și vine la noi. Ne ia în brațe pe fiecare. Eu îl rog să se aplece la mine și îi spun:
-Moșule, știu că nu ești adevărat.
-Ho, ho, ho. Ba sunt adevărat. Nu vezi? Am barbă, geacă roșie, fes.
-La fel ca toți ceilalți Moș Crăciuni. Am văzut vreo trei doar în centru, alaltăieri, Dar eu te iubesc, Moșule, chiar dacă nu ești Moș Crăciun. Dar știu că el se bucură de acolo, de unde este, și îți mulțumește că aduci aminte de el. Știu că el trebuie să meargă peste tot și n-are timp să vină la serbarea noastră.
Moșul mă privește. Simt că e emoționat și văd că are lacrimi în ochi. Mă ia în brațe și mă pupă pe cap. Se apleacă iar la mine și îmi zice:
-Sunt doar un mesager al lui și mi-a lăsat multe, multe cadouri pentru voi. M-a rugat să-i țin locul aici și fii sigur că o să-i povestesc despre tine... Cum te cheamă?
-Dănuț.
-Fii sigur că o să-i povestesc despre tine!
Moșul se ridică și se duce și la ceilalți colegi care au cântat „Florile dalbe” cu mine. Moșul se așază după aia pe un scaun și ne invită pe toți să venim la el, A venit vremea cadourilor. Colegii mei se duc unul câte unul la Moșul și se întorc de acolo cu câte un cadou. Jucării, dulciuri. Toți sunt foarte încântați și se duc după aia la părinții lor. Vine și rândul meu. Mă urc la Moșul în poală, iar el mă întreabă cu voce tare dacă am fost cuminte anul ăsta. Îmi vin în minte mai multe prostii pe care le-am făcut și îi răspund că am fost cam obraznic de câteva ori. Moșul îmi zâmbește, scoate din sac un cadou frumos împodobit și îmi zice:
-Să-l deschizi când ajungi acasă. Să fii cuminte și sănătos, Dănuț!
Mă dau jos din poala lui. Țin în mâini cutia pe care mi-a dat-o Moșul. Sunt curios să văd ce mi-a dat, dar am răbdare. Acasă o să îmi văd cadoul. Nu e greu. Ar putea fi orice. Mă duc la mami și tati. Ei se uită la cadoul meu și mă întreabă ce am acolo. Eu le spun că o să aflăm acasă, că Moșul mi-a spus să nu-l deschid acum. Ei mă felicită și mă pupă pe obraji. În același timp, Moșul termină de dat cadouri, se ridică de pe scaun și ne spune că a fost cea mai frumoasă serbare pe care a văzut-o vreodată. Ne urează tuturor să avem un Crăciun fericit și un an nou plin de bucurii. Iese din clasă făcându-ne cu mâna. Doamna învățătoare ne felicită pe toți pentru serbare, pentru spectacol. La fel ca Moșul, ea ne urează toate cele bune.
Acum plecăm cu toții. Mami și tati stau lângă mine și mă întreabă ce am vorbit cu Moșul, de unde mi-a venit ideea să ies împreună cu ceilalți colegi și să cântăm „Florile dalbe”. Eu nu știu ce să le răspund, decât că așa am simțit și la fel au simțit și ei.
Ajungem la mașină. Dau jos gecuța și fesul. Mă așez pe bancheta din spate. Mami și tati se urcă și ei în mașină. Cum pornește, cum se dă drumul și la radio. Acum e un alt cântec frumos. „I'm dreaming of a white Christmas.” Îmi place și îmi închipui un Crăciun cu zăpadă. Apoi îmi aduc aminte imediat de cum mă simțeam când am ajuns la școală. Aveam emoții. Dar de ce? Pentru ce? Mă uit în dreapta și văd cadoul pe care mi l-a dat Moșul. Poate că e normal să ai emoții. Mami și tati așa mi-au spus și cred că au dreptate.
Mă mai uit și pe geam. Trecem tot pe lângă stâlpii uniți de luminițe. Și pe lângă copacii împodobiți. Magia Crăciunului e peste tot și o simt. Ajungem acasă. Cobor din mașină și țin cadoul strâns în brațe. Mami îmi pune gecuța pe umeri și mergem spre blocul nostru toți trei. Intrăm în bloc, urcăm scările. Tati descuie ușa de la apartamentul nostru. Intru și eu, mă dezbrac mă descalț. Sunt încă impresionat de ce frumoasă a fost ziua de azi. Cadoul pe care Moșul mi l-a dat îmi face cu ochiul. Dar eu știu exact ce se fac cu el. După ce m-am descălțat și am dat jos gecuța, am luat cadoul. Mă îndrept cu el spre bradul nostru de Crăciun. E mai înalt decât mine, dar știu că o să cresc și o să fiu eu mai înalt decât el. Îmi place. Are globulețe, bombane, beteală, îngerași, Moș Crăciuni, steluțe, coșulețe. Zâmbind, pun cadoul sub brad, apoi mă uit la cum arată.
Ce frumos... Mă simt ca într-o poveste.
Dar nu e o poveste.
E Magia Crăciunului.