Totul se intampla mai repede decat omul poate sa inteleaga. Realul pare sa fie mai indepartat de mine decat esti tu. Eu par sa fiu o simpla fantasma intre doua sau mai multe lumi, prin care trec pierdut, salutand totusi entitatile care ma intampina cu bratele deschise. Toate acestea imi zambesc, imi ofera dragoste, insa ceva nu este bine. Ideea este ca eu nu stiu carei lumi apartin, ca nu stiu exact ce caut in aceste lumi. Incerc sa imi inteleg sensul in aceste lumi, neputand sa neg faptul ca am unul, care mi-a fost dat de Undeva de sus. Ciudat este ca eu nu am ajuns in acel Undeva niciodata si totusi am o viziune asupra modului in care arata. Toti avem, nu?
Cati dintre voi aveti o lume a voastra? Eu cred ca sunt singurul om din lume care are o lume a sa pe care nu o considera si nu o vrea perfecta. De ce nu o vreau perfecta? Pentru ca altfel nu ar mai fi palpitant, pentru ca altfel totul ar fi si mai monoton decat este acum.
Ce incerc sa transmit acum? Pur si simplu nu stiu. Ideea este ca simt nevoia sa scriu astfel de lucruri, pentru ca stiu ca, undeva, in lumea asta in care traiti, mai exista cineva care gandeste ca mine.
Until I find you, I'm...living it blue.
sâmbătă, 28 februarie 2009
joi, 26 februarie 2009
In sickness or in health
People react negatively when they see me. Why is that? I don't know, it's a mistery for me too. Some of them tell me how I should live my life, how I should look like and things like that, but I would really appreciate it if they would stop criticising and start minding their own business. Some say I must change and I tell them to get out of my way. I don't know what part of "mind your own business" they don't understand, but I keep living my way.
My name is Djordje Rakitic and I live in Smederevo, Serbia. At age 17 I may still seem to be a teen, but I'm more mature in thinking than the others believe. I'm quite tall, standing at 1.95 m and having 90 kilograms. My parents tell me I should lose a couple of kilograms to be just fit and I really think they're right. Some of the teachers at high school tell me I should cut my hair, because it's too long. They may be right, but I really don't care. I love my long, black hair, because it's one of the things that represent me and my musical preferences. I love rock music and every rocker loves to have long hair.
Some people that told me "I will always be your friend" tell everybody I'm weird. I hate when this happens. Being a rocker in Eastern Europe, especially in the Balkans, is tough. The mentality here is that rockers are satanists and rock bands like Linkin Park or Metallica are nothing but a bunch of musical wannabes, not knowing that rock ballads are the best ballads in the entire music. The ignorance is flourishing. The reality is that I don't drink, I don't smoke and I don't do drugs. That's why it's really disturbing for me to be told by the others things like "you should stop doing drugs". Sure, a lot of rockers do these things, but not me. I'm not like that.
My girlfriend, Jelena, learns in the same high school as I do. She is also 17, we have been together for three years and she started to tell me that we might even end up getting married. I told her I don't want to get married too soon, but if that's her wish, than so shall it be. She is quite tall for a girl, standing at 1.80 m and having 60 kilograms. She is one of the coolest girls I have ever met. When I first laid my eyes on her, I said to myself: "yes, she will be my girlfriend". And so it was. "You, Jelena Damjanovic, take me, Djordje Rakitic, as your boyfriend, in sickness or in health, until death do us part?" i told her. She laughed and she told me: "Yes, I do!" It was just like a ritual. She told me I was a bit weird, but she said that she loved me that way. She told me that any boy should be a bit weird, because a normal one would be boring. I knew I made the right choice.
I can't say I'm the most religious guy, but I believe that there is a Divinity up there, watching over us. Some call It Allah, some call it Buddha, some believe in their ancestors; I believe in God and I don't need further explanations about His origins or anything like that. I don't cross myself whenever I pass a church, because I don't think that this is a way to show my faith. I know Atheists who cross themselves when they pass a church. They are not as faithful as they may seem. I say that I can show my faith praying, doing good deeds and going to the church. That's the least I can do and I'm doing it.
My name is Djordje Rakitic and I live in Smederevo, Serbia. At age 17 I may still seem to be a teen, but I'm more mature in thinking than the others believe. I'm quite tall, standing at 1.95 m and having 90 kilograms. My parents tell me I should lose a couple of kilograms to be just fit and I really think they're right. Some of the teachers at high school tell me I should cut my hair, because it's too long. They may be right, but I really don't care. I love my long, black hair, because it's one of the things that represent me and my musical preferences. I love rock music and every rocker loves to have long hair.
Some people that told me "I will always be your friend" tell everybody I'm weird. I hate when this happens. Being a rocker in Eastern Europe, especially in the Balkans, is tough. The mentality here is that rockers are satanists and rock bands like Linkin Park or Metallica are nothing but a bunch of musical wannabes, not knowing that rock ballads are the best ballads in the entire music. The ignorance is flourishing. The reality is that I don't drink, I don't smoke and I don't do drugs. That's why it's really disturbing for me to be told by the others things like "you should stop doing drugs". Sure, a lot of rockers do these things, but not me. I'm not like that.
My girlfriend, Jelena, learns in the same high school as I do. She is also 17, we have been together for three years and she started to tell me that we might even end up getting married. I told her I don't want to get married too soon, but if that's her wish, than so shall it be. She is quite tall for a girl, standing at 1.80 m and having 60 kilograms. She is one of the coolest girls I have ever met. When I first laid my eyes on her, I said to myself: "yes, she will be my girlfriend". And so it was. "You, Jelena Damjanovic, take me, Djordje Rakitic, as your boyfriend, in sickness or in health, until death do us part?" i told her. She laughed and she told me: "Yes, I do!" It was just like a ritual. She told me I was a bit weird, but she said that she loved me that way. She told me that any boy should be a bit weird, because a normal one would be boring. I knew I made the right choice.
I can't say I'm the most religious guy, but I believe that there is a Divinity up there, watching over us. Some call It Allah, some call it Buddha, some believe in their ancestors; I believe in God and I don't need further explanations about His origins or anything like that. I don't cross myself whenever I pass a church, because I don't think that this is a way to show my faith. I know Atheists who cross themselves when they pass a church. They are not as faithful as they may seem. I say that I can show my faith praying, doing good deeds and going to the church. That's the least I can do and I'm doing it.
Mor ve Otesi - Sirket
La editia de anul trecut a Eurovision pot spune ca mi-au placut majoritatea melodiilor. Le ascult cu placere si acum. Am descoperit artisti ca Boaz Mauda, Paolo Meneguzzi, Jelena Tomasevic, Deep Zone & DJ Balthazar sau Kalomira. De data asta remarc o trupa pe care nu prea am agreat-o la momentul respectiv, insa mi-am schimbat enorm parerea. Ei sunt cei de la Mor ve Otesi, o trupa de rock din TURCIA. Desi Turcia este o tara in care muzica orientala, pe care se da din buric, este la putere, iata ca a avut curajul sa trimita o trupa rock la Eurovision. Si Mor ve Otesi nu s-au descurcat rau, terminand pe locul 7. Piesa lor s-a numit "Deli", insa azi prezint o alta melodie: "Sirket".
Enjoy.
Enjoy.
marți, 24 februarie 2009
Dialoage...
Este ora 21:30. Intr-o cafenea din Poznan, Frantisek Robak (18 ani), un baiat maruntel, brunet, slabut, cu ochii negri si cu sprincene rare care ii tradeaza o oarecare tristete priveste in gol si bate usor dar des cu mana dreapta in masa, asteptand ca tanara ospatarita sa vina cu cafeaua pe care o comandase cu zece minute in urma. I se pare ciudat ca ea nu mai apare, insa este calm. De ce s-ar enerva? Pana la urma cafeneaua este plina ochi, iar singurul loc liber este cel de vis-a-vis de el, la aceeasi masa. Pentru multi trece neobservata intrarea in cafenea a unui batran inalt, cu inceput de chelie si cu o expresie a fetei asemanatoare cu a lui Frantisek. Batranul priveste in jur si nu vede liber decat locul de la masa lui Frantisek. Batranul se apropie de Frantisek si ii zice:
-Buna seara, tinere.
-Locul e liber, zise Frantisek pierdut.
-He, he, scurt si la obiect ca toti tinerii. Cu siguranta ai fi preferat o prezenta feminina ori ma insel?
-Daca raspund "da", atunci voi avea parte de asa ceva?
-Uhm...nu stiu ce sa zic, tinere. Ospatarita aia care te priveste cu atata insistenta poate ar fi un partener de discutii mult mai bun decat mine.
Frantisek se trezeste parca dintr-o transa si batranul vede in ochii lui, in sfarsit, ceva viu. Batranul incepe sa zambeasca pe sub mustatile cenusii nerase si scoase din buzunar un pachet de carti. Incepe sa le amestece si i le intinde lui Frantisek sa aleaga una. Tanarul privea nedumerit cand la batran, cand la carti. Privirea sa parca il intreba pe batran "dar tu de unde ai mai aparut?". In final, alege o carte, o priveste si o pune pe masa. Este un cinci de inima neagra.
-Un cinci de neagra pentru un baiat de cinci stele, zise batranul. Ma numesc Pawol Potocki, nu se poate sa nu ma cunosti. Lucrez la anticariatul de pe strada ta.
-Frantisek Robak, incantat. Imi pare rau dar nu...frecventez.
-Nici cafenele nu prea frecventezi si, totusi, iata-te aici, stand la masa cu mine. As putea sa stiu la ce te gandeai mai devreme?
-Ma credeti ca nici eu nu mai stiu? Ma simteam oarecum pierdut... Aveti idee cat este ceasul?
-Douazeci si cinci de minute pana la zece.
-Am comandat o cafea de un sfert de ora!
-Cui i-ai zis de cafea? Ospataritei care te soarbe din ochi la tejghea?
-Da, chiar ea, zise Frantisek uimit. Cum v-ati dat seama?
-Vedeam in ochii amandurora o anumita doza de pierdere. La inceput credeam ca la ea te tot gandesti, iar ea la tine... Ati face un cuplu excelent.
Lui Frantisek nu-i displace fata. Este maruntica, bruneta, ca el. Ea are ochi pentru el din ce se vede. Frantisek isi aduce aminte, insa, imediat ca ea inca mai are sa-i aduca o cafea, pe care a comandat-o de destul timp. Vrea sa se duca sa ii reproseze acest lucru, insa batranul ii face semn sa se opreasca.
-Ramai aici, tinere, ii zise el. Pe ea nu o vei scoate din starea de visare prea curand.
-Dar eu am venit aici doar sa beau o cafea, pentru numele lui Dumnezeu!
-Nu-ti pierde cumpatul; nu vei rezolva nimic cu violenta. Stai linistit aici si poate vei invata lucruri noi in asta seara.
-Da, dar...
-Stai linistit, o sa bei si cafea.
-Si de unde stiti asta? Sunteti vreun fel de clarvazator sau medium sau...
-Draga copile, asa ceva vezi la televizor numai ca sa te induca in eroare. Daca imi vei vizita anticariatul, iti voi putea da niste carti interesante in domeniu. Poate nu sunt atat de vechi incat sa poata fi vandute la anticariat, insa ti le imprumut din colectia mea proprie si personala. Si stiu ca tu mereu returnezi ce ai imprumutat.
Frantisek zambeste ironic, ofteaza si, ridicandu-se de la masa, zice:
-N-are rost, plec acasa.
Abia face doi pasi si il aude in urma lui pe batran zicand:
-Poate consideri ca intre mine si mama ta nu este vreo diferenta...
Frantisek se intoarce inspaimantat si furios si se repede la batran. Pawol pastreaza, insa, aceeasi figura trista si acelasi zambet pe sub mustatile cenusii. Nu pare sa fie deranjat de actiunile tanarului, ba dimpotriva. Parca chiar asta si-a dorit. Calm, molcom, il invita pe Frantisek sa isi ocupe locul pe care il parasise in urma cu doar cateva secunde. In sufletul tanarului este o dezordine de nedescris. Pawol e doar un strain pentru el, insa pare sa il cunoasca mai bine decat se cunoaste el insusi. Orgoliul ii zice sa il loveasca pe batran si sa isi vada de drumul catre casa, insa mintea ii zice sa ramana. Incepe sa se intrebe daca batranul e cumva vreun psiholog sau vreun psihiatru; daca se va aseza la loc, i se va spune clasica replica "povesteste-mi despre copilaria ta". Nu i-ar surade ideea. A mai auzit-o de atatea ori... Prefera, totusi, sa ramana.
-Sau...poate ca intre noi doi nu este nicio diferenta, continua batranul.
-Sa nu indrazniti sa ziceti ceva de mama...
-...care a murit in urma cu cativa ani. Tinere, cunosc strada pe care stai tu mai bine decat iti inchipui.
-Deci, nu esti un clarvazator sau...
-Nu sunt si chiar daca as fi, de ce mi-as etala puterile in fata unui tanar care privea pierdut la un perete intr-o cafenea la ora 9 si jumatate?
-N-am nici cea mai mica idee...
-Vezi? Deja ai invatat ceva nou. Mereu cand ai intalnit un strain ai incercat sa faci o impresie buna si sa ii arati omului ca esti cult. Aveai un raspuns pentru orice si, totusi...
-Fiti serios, doar nu detin adevarul absolut, desi...aveti dreptate. Dar nimeni nu detine adevarul absolut.
-Te inseli...
-Nimic din ceea ce fac si ce zic nu este bun, in afara de "n-am nicio idee"?
-Pana acum nu...
-Domnule Potocki, cu tot respectul, sunteti ciudat...
-He, he...iata inca un lucru pe care l-ai invatat: respectul.
-Respect? Am zis eu...am zis asa ceva. Domnule, ma cunoasteti mai bine decat ma cunosc eu. Poate imi cunoasteti si viitorul, zise Frantisek pe un ton ironic.
-Si l-ai lasat deoparte atat de repede...
-Puteti sa nu mai vorbiti in pilde si sa imi spuneti CE urmariti, de fapt?
-Ce urmaresc eu acum? Draga Frantisek, eu nu sunt decat un batran anticar care nu urmareste decat sa bea o cafea la o cafenea, nimic mai mult.
-Dumneata iti bati joc de mine. Nici nu stiu de ce am mai ramas aici. Macar nu m-ati pus sa va povestesc despre copilaria mea...
-Tinere, nu as fi avut nevoie sa aflu asta de la tine, daca eu stiu deja.
-Dar cine esti dumneata, domnule? Dumnezeu?
-Dumnezeu? Dar parca nu credeai in nimic...
-Ba da, cred...eam.
-Credeai. Mai tii minte acum trei ani, cand mama ta a murit si ai stat in genunchi in biserica si te-ai rugat la Dumnezeu si I-ai zis ca nu-L vezi si ca nu iti vorbeste niciodata si ca nu ii pasa de tine?
-Nu...sau...da...sau...de unde sa mai stiu...pfff, aveti dreptate. De unde stiti asta?
-Stii, Frantisek, este ciudat cum de nu m-ai vazut niciodata, desi am anticariatul chiar pe strada ta...
Frantisek il priveste lung si zambeste din nou ironic. Isi pleaca fata si pleaca de la masa. Se astepta ca batranul sa opuna vreo rezistenta, insa nu. Pawol Potocki l-a lasat sa plece. Frantisek iese din cafenea, gandindu-se ca si-a pierdut timpul asteptand cafeaua si ca batranul sa spuna ceva inteligibil. El ia un taxi si asteapta nervos sa ajunga acasa. Odata ajuns acasa, isi lasa deoparte jacheta de piele si se arunca intr-o canapea aproape rupta. Bunica lui, Luna, se apropie de el si ii zice:
-Ai avut o zi grea?
-O zi grea...o zi cretina. Nu mi s-a intamplat niciodata sa nu primesc ce am comandat la o cafenea. Si a venit la mine la masa un mos care tot imi tinea predici si vorbea in pilde. Cum ii zicea...Potocki parca. Imi zicea ca e anticar...are anticariatul de pe strada noastra.
-Pawol Potocki, anticar? Frantisek, domnul Potocki a murit acum trei ani.
-Buna seara, tinere.
-Locul e liber, zise Frantisek pierdut.
-He, he, scurt si la obiect ca toti tinerii. Cu siguranta ai fi preferat o prezenta feminina ori ma insel?
-Daca raspund "da", atunci voi avea parte de asa ceva?
-Uhm...nu stiu ce sa zic, tinere. Ospatarita aia care te priveste cu atata insistenta poate ar fi un partener de discutii mult mai bun decat mine.
Frantisek se trezeste parca dintr-o transa si batranul vede in ochii lui, in sfarsit, ceva viu. Batranul incepe sa zambeasca pe sub mustatile cenusii nerase si scoase din buzunar un pachet de carti. Incepe sa le amestece si i le intinde lui Frantisek sa aleaga una. Tanarul privea nedumerit cand la batran, cand la carti. Privirea sa parca il intreba pe batran "dar tu de unde ai mai aparut?". In final, alege o carte, o priveste si o pune pe masa. Este un cinci de inima neagra.
-Un cinci de neagra pentru un baiat de cinci stele, zise batranul. Ma numesc Pawol Potocki, nu se poate sa nu ma cunosti. Lucrez la anticariatul de pe strada ta.
-Frantisek Robak, incantat. Imi pare rau dar nu...frecventez.
-Nici cafenele nu prea frecventezi si, totusi, iata-te aici, stand la masa cu mine. As putea sa stiu la ce te gandeai mai devreme?
-Ma credeti ca nici eu nu mai stiu? Ma simteam oarecum pierdut... Aveti idee cat este ceasul?
-Douazeci si cinci de minute pana la zece.
-Am comandat o cafea de un sfert de ora!
-Cui i-ai zis de cafea? Ospataritei care te soarbe din ochi la tejghea?
-Da, chiar ea, zise Frantisek uimit. Cum v-ati dat seama?
-Vedeam in ochii amandurora o anumita doza de pierdere. La inceput credeam ca la ea te tot gandesti, iar ea la tine... Ati face un cuplu excelent.
Lui Frantisek nu-i displace fata. Este maruntica, bruneta, ca el. Ea are ochi pentru el din ce se vede. Frantisek isi aduce aminte, insa, imediat ca ea inca mai are sa-i aduca o cafea, pe care a comandat-o de destul timp. Vrea sa se duca sa ii reproseze acest lucru, insa batranul ii face semn sa se opreasca.
-Ramai aici, tinere, ii zise el. Pe ea nu o vei scoate din starea de visare prea curand.
-Dar eu am venit aici doar sa beau o cafea, pentru numele lui Dumnezeu!
-Nu-ti pierde cumpatul; nu vei rezolva nimic cu violenta. Stai linistit aici si poate vei invata lucruri noi in asta seara.
-Da, dar...
-Stai linistit, o sa bei si cafea.
-Si de unde stiti asta? Sunteti vreun fel de clarvazator sau medium sau...
-Draga copile, asa ceva vezi la televizor numai ca sa te induca in eroare. Daca imi vei vizita anticariatul, iti voi putea da niste carti interesante in domeniu. Poate nu sunt atat de vechi incat sa poata fi vandute la anticariat, insa ti le imprumut din colectia mea proprie si personala. Si stiu ca tu mereu returnezi ce ai imprumutat.
Frantisek zambeste ironic, ofteaza si, ridicandu-se de la masa, zice:
-N-are rost, plec acasa.
Abia face doi pasi si il aude in urma lui pe batran zicand:
-Poate consideri ca intre mine si mama ta nu este vreo diferenta...
Frantisek se intoarce inspaimantat si furios si se repede la batran. Pawol pastreaza, insa, aceeasi figura trista si acelasi zambet pe sub mustatile cenusii. Nu pare sa fie deranjat de actiunile tanarului, ba dimpotriva. Parca chiar asta si-a dorit. Calm, molcom, il invita pe Frantisek sa isi ocupe locul pe care il parasise in urma cu doar cateva secunde. In sufletul tanarului este o dezordine de nedescris. Pawol e doar un strain pentru el, insa pare sa il cunoasca mai bine decat se cunoaste el insusi. Orgoliul ii zice sa il loveasca pe batran si sa isi vada de drumul catre casa, insa mintea ii zice sa ramana. Incepe sa se intrebe daca batranul e cumva vreun psiholog sau vreun psihiatru; daca se va aseza la loc, i se va spune clasica replica "povesteste-mi despre copilaria ta". Nu i-ar surade ideea. A mai auzit-o de atatea ori... Prefera, totusi, sa ramana.
-Sau...poate ca intre noi doi nu este nicio diferenta, continua batranul.
-Sa nu indrazniti sa ziceti ceva de mama...
-...care a murit in urma cu cativa ani. Tinere, cunosc strada pe care stai tu mai bine decat iti inchipui.
-Deci, nu esti un clarvazator sau...
-Nu sunt si chiar daca as fi, de ce mi-as etala puterile in fata unui tanar care privea pierdut la un perete intr-o cafenea la ora 9 si jumatate?
-N-am nici cea mai mica idee...
-Vezi? Deja ai invatat ceva nou. Mereu cand ai intalnit un strain ai incercat sa faci o impresie buna si sa ii arati omului ca esti cult. Aveai un raspuns pentru orice si, totusi...
-Fiti serios, doar nu detin adevarul absolut, desi...aveti dreptate. Dar nimeni nu detine adevarul absolut.
-Te inseli...
-Nimic din ceea ce fac si ce zic nu este bun, in afara de "n-am nicio idee"?
-Pana acum nu...
-Domnule Potocki, cu tot respectul, sunteti ciudat...
-He, he...iata inca un lucru pe care l-ai invatat: respectul.
-Respect? Am zis eu...am zis asa ceva. Domnule, ma cunoasteti mai bine decat ma cunosc eu. Poate imi cunoasteti si viitorul, zise Frantisek pe un ton ironic.
-Si l-ai lasat deoparte atat de repede...
-Puteti sa nu mai vorbiti in pilde si sa imi spuneti CE urmariti, de fapt?
-Ce urmaresc eu acum? Draga Frantisek, eu nu sunt decat un batran anticar care nu urmareste decat sa bea o cafea la o cafenea, nimic mai mult.
-Dumneata iti bati joc de mine. Nici nu stiu de ce am mai ramas aici. Macar nu m-ati pus sa va povestesc despre copilaria mea...
-Tinere, nu as fi avut nevoie sa aflu asta de la tine, daca eu stiu deja.
-Dar cine esti dumneata, domnule? Dumnezeu?
-Dumnezeu? Dar parca nu credeai in nimic...
-Ba da, cred...eam.
-Credeai. Mai tii minte acum trei ani, cand mama ta a murit si ai stat in genunchi in biserica si te-ai rugat la Dumnezeu si I-ai zis ca nu-L vezi si ca nu iti vorbeste niciodata si ca nu ii pasa de tine?
-Nu...sau...da...sau...de unde sa mai stiu...pfff, aveti dreptate. De unde stiti asta?
-Stii, Frantisek, este ciudat cum de nu m-ai vazut niciodata, desi am anticariatul chiar pe strada ta...
Frantisek il priveste lung si zambeste din nou ironic. Isi pleaca fata si pleaca de la masa. Se astepta ca batranul sa opuna vreo rezistenta, insa nu. Pawol Potocki l-a lasat sa plece. Frantisek iese din cafenea, gandindu-se ca si-a pierdut timpul asteptand cafeaua si ca batranul sa spuna ceva inteligibil. El ia un taxi si asteapta nervos sa ajunga acasa. Odata ajuns acasa, isi lasa deoparte jacheta de piele si se arunca intr-o canapea aproape rupta. Bunica lui, Luna, se apropie de el si ii zice:
-Ai avut o zi grea?
-O zi grea...o zi cretina. Nu mi s-a intamplat niciodata sa nu primesc ce am comandat la o cafenea. Si a venit la mine la masa un mos care tot imi tinea predici si vorbea in pilde. Cum ii zicea...Potocki parca. Imi zicea ca e anticar...are anticariatul de pe strada noastra.
-Pawol Potocki, anticar? Frantisek, domnul Potocki a murit acum trei ani.
luni, 23 februarie 2009
Atragatorul neinteles
De la o vreme tot incerc sa ma desprind de stirile care tot apar pe la telejurnale sau pe la diferite sinteze ale zilei sau mai stiu eu ce alte surse extraordinare. Vazandu-le pe toate acestea, parca mi se face dor de o noapte pierduta in fata televizorului, uitandu-ma la o Magda Ciumac care insulta pe toata lumea. Si se mai intreaba lumea cum face Dan Diaconescu rating...ceilalti ii fac munca atat de usoara...
Zi dupa zi se aud stiri noi: jafuri, morti, crime, violuri, accidente, morti prin spitale, infractori romani (dar de alte etnii) prin Italia, provocari la skandenberg (pun pariu ca mai bine de 90 % din cei care au facut macar o data skandenberg nu stiu de unde vine acest nume). Intotdeauna mai apare si ceva nou, iar omul ramane uimit in fata ciudateniei care a aparut in fata sa: iata, o casa bantuita (rating); o fantoma filmata (fake dar tot face rating); silicoane (nu e paranormal dar tot fac rating); fantoma siliconata (nu mai continui ca s-ar putea sa dau idei). In fine, ideea este ca omul cauta ceva nou, ceva diferit...ceva ce nu poate sa inteleaga. Omul s-a saturat de lumea monotona, de ciclul zilnic al vietii, de drumul pe care il face zi de zi, de la casa la servici si invers (poate cu o oprire pe la vreun hypermarket, ca doar avem, nu?). Omul incepe sa uite cine e, incepe sa devina un simplu robot care nu stie decat: mancare, somn, munca, somn la servici, da bani, ia bani, casca gura. Se recunoaste cineva? Nu vreti sa recunoasteti, insa asta e realitatea. Si chiar inteleg lumea asta trista.
Prea multe nu prea s-ar putea spune. Atunci cand apare ceva (fals) paranormal la televizor, omul prefera acel ceva pentru a putea scapa de monotonie si sa zica "ia uite, frate, ca exista si ciudatenii." Prietene, ciudatenii exista de cand lumea si pamantul, trebuie doar sa stii sa le gasesti. Televizorul este cel mai mare dusman pe care il poti avea in astfel de cazuri. Pana nu traiesti pe pielea ta un astfel de fenomen, nu te arunca cu capul inainte. Traiesti, totusi, intr-o lume in care ceilalti sunt obisnuiti cu falsul si numai tu, naivule, tristule, te-ai gasit sa crezi. Pana la urma, in ce sa mai crezi? Fantomele exista doar in legende, insa tot legenda ar putea fi considerata si Biblia, nu? Astfel ca de ce ai mai crede si in Dumnezeu? Nu, trebuie sa stii sa alegi ceea ce este bun. Si cand spun "BUN" nu ma refer la sensul subiectiv al cuvantului. Just think about it.
Oricum, tot din categoria neintelesului face parte si vechiul "doua persoane se uita la un lucru si vad cu totul altceva". Eu si cu un amic de-al meu ne uitam la o pictura abstracta marca Picasso. Eu vad o mare porcarie, o tampenie, o scarbosenie, el vede o adevarata opera de arta care face cateva milioane de dolari sau euro (banii chiar nu au nicio valoare). Eu si creatorul unei poezii citim poezia respectivului. Eu vad ceva, el vede cu totul altceva. Ciudat, nu? Imi spune "frate, eu asta am vrut sa transmit". Ii raspund: "pai, prietene, asta inteleg eu din tot amalgamul asta de cuvinte". Am realizat ca o poezie nu trebuie scrisa cu mintea, ci cu inima, cu sufletul. Cum vine asta? Trebuie sa scrii exact ceea ce simti, necautand ulterior sa iti analizezi propria opera sau sa oferi citate din...tine. Ciudat, parca aud o astfel de persoana zicand: "asa cum ziceam eu in cutare poveste/poezie/opera/aberatie: etc, nu stiu cum, si asa mai departe". Si continua: "apartine nu stiu carui gen, nu aluia care zici tu, pentru ca asa zisei eu."
Ideea este ca eu nu vad in scris decat o simpla recreere, un mod prin care eu imi pot exprima sentimentele intr-un mod liber, pe hartie reala sau virtuala, intr-o carte sau intr-un blog, mergand drept inainte, simtindu-ma mandru ca mi-am facut datoria. Unii scriu doar pentru a fi inclusi in manualele de limba si literatura romana si sa fie studiati/injurati de elevi si studenti. Eu prefer sa scriu exact ceea ce simt, pentru ca vreau ca tot ceea ce scriu sa fie o oglinda a mea, sa fie ca un jurnal pe termen lung in care nu voi scrie neaparat ceea ce se intampla in lumea in care traim cu totii, ci in lumea mea. De aceea dragostea mea pentru scris va ramane vie, indiferent ce se va intampla pe viitor. Daca viitorul suna bine au ba, asta numai bunul Dumnezeu o sti. Eu stiu ca lucrul cel mai important in viata este sa faci ceea ce iti place, fara a-i deranja pe ceilalti, iar daca totusi deranjezi pe cineva, impaca-te cu ideea; nu poti fi pe placul tuturor.
Zi dupa zi se aud stiri noi: jafuri, morti, crime, violuri, accidente, morti prin spitale, infractori romani (dar de alte etnii) prin Italia, provocari la skandenberg (pun pariu ca mai bine de 90 % din cei care au facut macar o data skandenberg nu stiu de unde vine acest nume). Intotdeauna mai apare si ceva nou, iar omul ramane uimit in fata ciudateniei care a aparut in fata sa: iata, o casa bantuita (rating); o fantoma filmata (fake dar tot face rating); silicoane (nu e paranormal dar tot fac rating); fantoma siliconata (nu mai continui ca s-ar putea sa dau idei). In fine, ideea este ca omul cauta ceva nou, ceva diferit...ceva ce nu poate sa inteleaga. Omul s-a saturat de lumea monotona, de ciclul zilnic al vietii, de drumul pe care il face zi de zi, de la casa la servici si invers (poate cu o oprire pe la vreun hypermarket, ca doar avem, nu?). Omul incepe sa uite cine e, incepe sa devina un simplu robot care nu stie decat: mancare, somn, munca, somn la servici, da bani, ia bani, casca gura. Se recunoaste cineva? Nu vreti sa recunoasteti, insa asta e realitatea. Si chiar inteleg lumea asta trista.
Prea multe nu prea s-ar putea spune. Atunci cand apare ceva (fals) paranormal la televizor, omul prefera acel ceva pentru a putea scapa de monotonie si sa zica "ia uite, frate, ca exista si ciudatenii." Prietene, ciudatenii exista de cand lumea si pamantul, trebuie doar sa stii sa le gasesti. Televizorul este cel mai mare dusman pe care il poti avea in astfel de cazuri. Pana nu traiesti pe pielea ta un astfel de fenomen, nu te arunca cu capul inainte. Traiesti, totusi, intr-o lume in care ceilalti sunt obisnuiti cu falsul si numai tu, naivule, tristule, te-ai gasit sa crezi. Pana la urma, in ce sa mai crezi? Fantomele exista doar in legende, insa tot legenda ar putea fi considerata si Biblia, nu? Astfel ca de ce ai mai crede si in Dumnezeu? Nu, trebuie sa stii sa alegi ceea ce este bun. Si cand spun "BUN" nu ma refer la sensul subiectiv al cuvantului. Just think about it.
Oricum, tot din categoria neintelesului face parte si vechiul "doua persoane se uita la un lucru si vad cu totul altceva". Eu si cu un amic de-al meu ne uitam la o pictura abstracta marca Picasso. Eu vad o mare porcarie, o tampenie, o scarbosenie, el vede o adevarata opera de arta care face cateva milioane de dolari sau euro (banii chiar nu au nicio valoare). Eu si creatorul unei poezii citim poezia respectivului. Eu vad ceva, el vede cu totul altceva. Ciudat, nu? Imi spune "frate, eu asta am vrut sa transmit". Ii raspund: "pai, prietene, asta inteleg eu din tot amalgamul asta de cuvinte". Am realizat ca o poezie nu trebuie scrisa cu mintea, ci cu inima, cu sufletul. Cum vine asta? Trebuie sa scrii exact ceea ce simti, necautand ulterior sa iti analizezi propria opera sau sa oferi citate din...tine. Ciudat, parca aud o astfel de persoana zicand: "asa cum ziceam eu in cutare poveste/poezie/opera/aberatie: etc, nu stiu cum, si asa mai departe". Si continua: "apartine nu stiu carui gen, nu aluia care zici tu, pentru ca asa zisei eu."
Ideea este ca eu nu vad in scris decat o simpla recreere, un mod prin care eu imi pot exprima sentimentele intr-un mod liber, pe hartie reala sau virtuala, intr-o carte sau intr-un blog, mergand drept inainte, simtindu-ma mandru ca mi-am facut datoria. Unii scriu doar pentru a fi inclusi in manualele de limba si literatura romana si sa fie studiati/injurati de elevi si studenti. Eu prefer sa scriu exact ceea ce simt, pentru ca vreau ca tot ceea ce scriu sa fie o oglinda a mea, sa fie ca un jurnal pe termen lung in care nu voi scrie neaparat ceea ce se intampla in lumea in care traim cu totii, ci in lumea mea. De aceea dragostea mea pentru scris va ramane vie, indiferent ce se va intampla pe viitor. Daca viitorul suna bine au ba, asta numai bunul Dumnezeu o sti. Eu stiu ca lucrul cel mai important in viata este sa faci ceea ce iti place, fara a-i deranja pe ceilalti, iar daca totusi deranjezi pe cineva, impaca-te cu ideea; nu poti fi pe placul tuturor.
duminică, 8 februarie 2009
Omagiu
Cum ziceam in posturile mele anterioare, nimic nu poate exista daca nu exista si opusul sau. Dragostea nu exista fara ura, zgomotul nu exista fara liniste, viata nu exista fara moarte. Toate acestea sunt niste lucruri pamantesti, insa toate ne afecteaza mai mult sau mai putin. Moartea este una din etapele prin care sufletele noastre (si aici ma refer la toate vietatile, nu doar la oameni) trebuie sa treaca. Dupa ea nu se stie ce va urma; unii zic ca urmeaza inca o viata, altii neaga aceasta posibilitate cu vehementa, eu nu vreau sa ma gandesc ce va urma; nu acum. Ma gandesc in special la suferinta pe care o lasa in sufletele fiintelor moartea. Pe de-o parte, sufletele celor care inca se mai afla pe acest pamant si au tinut la raposat sufera din cauza pierderii lui, pe de alta parte sufletul raposatului sufera ca a parasit o lume pe care o cunostea destul de bine si cu care se obisnuise si ajunge intr-o lume despre care nu cunoaste...nimic.
Trecand direct la subiect, cel mai trist este atunci cand oamenii mor tineri. Moartea nu tine cont daca esti tanar sau batran, daca esti bun sau rau, daca esti conducator sau cersetor. Inainte de toate esti om. Tineretea este o perioada in care omul este activ, in care omul doreste sa isi cladeasca un nume intr-un fel sau in altul. In functie de ceea ce faci, in functie de modul in care traiesti, in care iti faci imaginea, vei fi iubit si apreciat, atat in timpul vietii, cat si dupa moarte.
Daca esti un om saritor, care doreste sa faca bine celorlalti, indiferent daca ii cunoaste sau nu ii cunoaste, lumea te va tine minte pentru aceasta, insa...risti. Risti sa pieri ca acel barbat din Brasov, care a incercat sa prinda hotii sau ca...Marian Cozma.
Nu conteaza cat de inalt esti, nu conteaza cat de linistit esti...lumea este cum este, din pacate. Viata e nedreapta, iar cei buni mereu mor inainte. Ce mai ramane de spus? Multe stele-au aparut, multe stele au apus / Pentru toate-acestea vreau sa vad doua degete sus.
Dumnezeu sa-i odihneasca pe toti cei care mor tineri, pe toti cei buni. Nu veti fi uitati niciodata. :)
Trecand direct la subiect, cel mai trist este atunci cand oamenii mor tineri. Moartea nu tine cont daca esti tanar sau batran, daca esti bun sau rau, daca esti conducator sau cersetor. Inainte de toate esti om. Tineretea este o perioada in care omul este activ, in care omul doreste sa isi cladeasca un nume intr-un fel sau in altul. In functie de ceea ce faci, in functie de modul in care traiesti, in care iti faci imaginea, vei fi iubit si apreciat, atat in timpul vietii, cat si dupa moarte.
Daca esti un om saritor, care doreste sa faca bine celorlalti, indiferent daca ii cunoaste sau nu ii cunoaste, lumea te va tine minte pentru aceasta, insa...risti. Risti sa pieri ca acel barbat din Brasov, care a incercat sa prinda hotii sau ca...Marian Cozma.
Nu conteaza cat de inalt esti, nu conteaza cat de linistit esti...lumea este cum este, din pacate. Viata e nedreapta, iar cei buni mereu mor inainte. Ce mai ramane de spus? Multe stele-au aparut, multe stele au apus / Pentru toate-acestea vreau sa vad doua degete sus.
Dumnezeu sa-i odihneasca pe toti cei care mor tineri, pe toti cei buni. Nu veti fi uitati niciodata. :)
joi, 5 februarie 2009
Specie superioara?
In lume exista multi ignoranti care considera ca omul este superior pentru ca are gandire si cuvant. Da, cuvantul este cel care ne deosebeste de animale, insa animalele au si ele limbajul lor, cuvintele lor. Pana la urma, poate exista niste specii de animale care ne considera pe noi niste necuvantatoare. Cum s-ar simti un ignorant lovit in orgoliu de un animal care il considera o necuvantatoare?
In fine, ceea ce va voi prezenta nu contine cuvinte, insa este un lucru mai graitor decat orice vorba de-a noastra. Elefantii picteaza, va vine sa credeti? Poate chiar mai bine decat unii oameni (de pilda eu).
Ceea ce face acest clip si mai interesant este faptul ca, iata, elefantii sunt constienti de cum arata, sunt constienti de semenii lor, deosebesc culorile si chiar au un simt al esteticului. Ignorantii ar putea sa riposteze si sa zica "este fake". Nu este fake, acesta nu este singurul astfel de elefant. Iata un elefant care picteaza natura moarta.
Ciudat, nu? Iata ca fiecare vietate de pe aceasta planeta are un mesaj de transmis; trebuie sa ai urechi sa il auzi, ochi sa-l vezi si minte sa procesezi.
In fine, ceea ce va voi prezenta nu contine cuvinte, insa este un lucru mai graitor decat orice vorba de-a noastra. Elefantii picteaza, va vine sa credeti? Poate chiar mai bine decat unii oameni (de pilda eu).
Ceea ce face acest clip si mai interesant este faptul ca, iata, elefantii sunt constienti de cum arata, sunt constienti de semenii lor, deosebesc culorile si chiar au un simt al esteticului. Ignorantii ar putea sa riposteze si sa zica "este fake". Nu este fake, acesta nu este singurul astfel de elefant. Iata un elefant care picteaza natura moarta.
Ciudat, nu? Iata ca fiecare vietate de pe aceasta planeta are un mesaj de transmis; trebuie sa ai urechi sa il auzi, ochi sa-l vezi si minte sa procesezi.
duminică, 1 februarie 2009
Nu-i future
V-am mai obisnuit cu cate o melodie interesanta din cand in cand. Acum e randul meulodiei trupei Hara, "Nu-i future". E clar, e o melodie pe care te poti simti bine, iar Hara este una din trupele bune ale Romaniei. Cine stie, poate pe viitor ii vom vedea si la Eurovision. Melodia este live, deci puteti trage concluzii legate de interpretarea lor, care, din punctul meu de vedere, este impecabila.
Hara - Nu-i future (SUPER)
Asculta mai multe audio Muzica »
Enjoy :)
Hara - Nu-i future (SUPER)
Asculta mai multe audio Muzica »
Enjoy :)
Imi lipseste...
A sosit momentul adevarului. Deja nu mai pot da inapoi, ar fi un semn de lasitate, ar fi un semn al lipsei de realism. Stau bine si ma gandesc ce am si ce imi lipseste, dar mai ales ce mi-a trebui. Si acea trebuinta este subiectiva, totusi. Unii cred ca imi trebuie ceva, altii considera acel ceva inutil, mie nu-mi pasa.
Ce imi lipseste...hmm...o intrebare la care pot sa dau o mie de raspunsuri, insa nu imi vin in cap decat cateva. De ce atunci cand vrei sa evidentiezi ceva nu iti vin argumentele necesare? Iata primul lucru care imi lipseste: o memorie buna pentru a tine minte aceste argumente. Imi lipseste optimismul, fiind cuprins de un realismul mult prea mare, lucru care de multe ori poate sa coste scump. Uneori e mai bine sa fii visator, sa zambesti, sa creezi o lume a ta, decat sa stai cu fruntea incretita gandindu-te "de ce aia?" sau "de ce ailalta?". Imi lipseste puterea de a zambi, de a ma distra cu adevarat, imi lipseste modestia, imi lipseste smerenia, imi lipsessc dragostea si respectul de sine. De ce imi lipsesc toate astea? Pot eu sa fac ceva pentru a le dobandi sau pentru a le redobandi? Pot face asta? Este una din cele mai grele lupte pe care trebuie sa le duc: lupta cu mine. Totul tinde sa devina sangeros ca o batalie de pe Frontul de Est in timpul iernii rusesti. Frigul e necrutator in interiorul meu, ma omoara incetul cu incetul. Lupta cu mine pare sa nu aiba niciun sfarsit. Orice as face, totul va ramane indecis.
Imi lipseste luciditatea in unele momente, imi lipseste curajul in alte momente...uneori sunt prea impulsiv, alteori nu pot sa iau nicio masura. Pana la urma, ma invart intr-un cerc, execut in fiecare zi acelasi ciclu, acelasi drum, pe care il aseman unui lant trofic. Viata este, uneori, cel mai plictisitor loc in care te poti afla. Viata este, de multe ori, cel mai trist loc in care te poti afla. Poate viata sa fie cel mai fericit loc? Doar daca nu iti lipseste nimic...
Cel mai mult si cel mai mult imi lipseste reciprocitatea sentimentelor. Nu ma feresc de cuvinte, nu imi pasa daca voi soca vreun copil care face blog surfing, insa ura este buna si necesara. Ura fara iubire nu poate fi. Problema este ca ura este lucrul care devine cel mai usor reciproc, in timp ce dragostea...dragostea ramane pe planul doi. Nu poti sa nu iubesti, insa dragostea unde nu exista reciprocitate este dureroasa, este trista. Aici lupta este foarte grea, insa e mult mai usoara decat cea cu propria persoana. De ce? Pentru ca poate sa aiba o finalitate. :)
Ce imi lipseste...hmm...o intrebare la care pot sa dau o mie de raspunsuri, insa nu imi vin in cap decat cateva. De ce atunci cand vrei sa evidentiezi ceva nu iti vin argumentele necesare? Iata primul lucru care imi lipseste: o memorie buna pentru a tine minte aceste argumente. Imi lipseste optimismul, fiind cuprins de un realismul mult prea mare, lucru care de multe ori poate sa coste scump. Uneori e mai bine sa fii visator, sa zambesti, sa creezi o lume a ta, decat sa stai cu fruntea incretita gandindu-te "de ce aia?" sau "de ce ailalta?". Imi lipseste puterea de a zambi, de a ma distra cu adevarat, imi lipseste modestia, imi lipseste smerenia, imi lipsessc dragostea si respectul de sine. De ce imi lipsesc toate astea? Pot eu sa fac ceva pentru a le dobandi sau pentru a le redobandi? Pot face asta? Este una din cele mai grele lupte pe care trebuie sa le duc: lupta cu mine. Totul tinde sa devina sangeros ca o batalie de pe Frontul de Est in timpul iernii rusesti. Frigul e necrutator in interiorul meu, ma omoara incetul cu incetul. Lupta cu mine pare sa nu aiba niciun sfarsit. Orice as face, totul va ramane indecis.
Imi lipseste luciditatea in unele momente, imi lipseste curajul in alte momente...uneori sunt prea impulsiv, alteori nu pot sa iau nicio masura. Pana la urma, ma invart intr-un cerc, execut in fiecare zi acelasi ciclu, acelasi drum, pe care il aseman unui lant trofic. Viata este, uneori, cel mai plictisitor loc in care te poti afla. Viata este, de multe ori, cel mai trist loc in care te poti afla. Poate viata sa fie cel mai fericit loc? Doar daca nu iti lipseste nimic...
Cel mai mult si cel mai mult imi lipseste reciprocitatea sentimentelor. Nu ma feresc de cuvinte, nu imi pasa daca voi soca vreun copil care face blog surfing, insa ura este buna si necesara. Ura fara iubire nu poate fi. Problema este ca ura este lucrul care devine cel mai usor reciproc, in timp ce dragostea...dragostea ramane pe planul doi. Nu poti sa nu iubesti, insa dragostea unde nu exista reciprocitate este dureroasa, este trista. Aici lupta este foarte grea, insa e mult mai usoara decat cea cu propria persoana. De ce? Pentru ca poate sa aiba o finalitate. :)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)