vineri, 26 august 2016

Baba se piaptănă

Privesc în jurul meu și observ că există o confuzie generalizată pretutindeni în lume. Cu siguranță că a fost la fel în toate epocile trecute, din varii motive - nesiguranța zilei de mâine, posibilitatea declanșării furiei zeilor, dezastre naturale frecvente, fenomene foarte obișnuite care erau considerate a fi „semne rele” etc. Dar acum, în epoca asta în care există atâtea mijloace de informare, iar știrile circulă cu o viteză amețitoare, au fost găsite noi și noi metode de a instaura panica și confuzia în mințile oamenilor de rând. Și asta nu este vreo teorie a conspirației, ci o realitate cât se poate de evidentă, dovadă stând informațiile contradictorii cu privire la anumite evenimente, personalități, regimuri politice ș.a.m.d. Internetul este plin de articole de tip „clickbait”, cu titluri pompoase, alarmiste, dar cu un conținut ce nu are nicio legătură cu acesta. Chiar și site-urile care se consideră a fi „quality” apelează la metoda asta mârșavă, doar de dragul de a mai atrage câțiva omuleți care să intre pe articolașele lor dubioase. 

Astfel că este normal ca această confuzie generală să existe în societatea contemporană. Mai mult, ea este dublată de spiritul critic extrem de primitiv al cetățeanului de rând, căruia i se poate explica adevărul cu argumente foarte veridice, că el nu le va crede. Va continua să creadă că ceea ce a citit pe site-ul obscur X despre subiectul respectiv este adevărul adevărat, iar toți cei care nu-l acceptă sunt fie proști, fie „vânduți” - aici există numeroase teorii ale conspirației, de care v-ați lovit cu toții la un moment dat în viață. Nu pretind că aș deține adevărul absolut (nimeni nu îl deține), dar încerc să mă informez cât mai bine cu putință în legătură cu un subiect, atunci când doresc să îl abordez. Iar în ceea ce privește Istoria, îmi este cu atât mai greu să accept aberațiile unor neavizați, doar de dragul „libertății de exprimare”. 

Și acum mă voi referi un pic la Istoria Contemporană a României, un domeniu extrem de controversat, unde adevărul este extrem de greu de aflat și... chiar și de acceptat, în unele cazuri. Pentru că am fost manipulați în fel și chip noi, ca popor, să credem că n-am vrut să cucerim niciodată pe nimeni și doar ne-am apărat sărăcia - există multe controverse și în ceea ce privește Evul Mediu, dar ele nu fac neapărat subiectul postării ăsteia. Mă refer strict la Istoria Contemporană, mai exact la secolul XX. Nu voi oferi „note de subsol”; cine dorește să verifice adevărul spuselor mele, este liber să caute pe Google informațiile necesare. Pentru că există.

Mai întâi, despre cum a fost în epoca de dinaintea venirii comuniștilor la putere. 1901-1944.

La începutul secolului XX, țara noastră era într-o situație destul de dificilă. Aderase anterior la alianța Puterilor Centrale - Germania, Austro-Ungaria, Italia - dar prea puțini oameni știau asta. Și oricum, exista un trend împotriva Puterilor Centrale, cauzat de situația românilor din Transilvania, controversa celor care au semnat Memorandumul (eliberați doar în urma intervenției lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen). Dar trendul ăsta era mai mult printre oamenii de la oraș; România încă avea o populație majoritar rurală, neștiutoare de carte și extrem de săracă, dovadă stând numeroasele răscoale din epoca asta - cea din 1907 este doar un exemplu înfiorător și o pată foarte urâtă pe domnia lui Carol, care a permis intervenția armată împotriva țăranilor răsculați (pentru a descoperi ce înseamnă cu adevărat horror, citiți „Ciulinii Bărăganului”, dacă n-ați făcut-o deja). Cât despre mai-marii din politică, erau la fel de ipocriți și mincinoși cum sunt și cei din zilele noastre, doar că ei promiteau în campaniile electorale că vor îmbunătăți starea țăranilor.

O să mă refer un pic și la politica externă a României în secolul XX, înainte de Primul Război Mondial. La est, eram vecini cu Rusia Țaristă, care a fost fie un aliat îndoielnic, fie un inamic de temut. Pe la nord și vest eram vecini cu Austro-Ungaria; teoretic, putere aliată, practic, la fel de nesigură și îndoielnică precum Rusia. La sud-vest, Serbia, o țară destul de mică, ce și-a câștigat independența odată cu noi; avea, de asemenea, doi vecini iluștri - Austro-Ungaria și Imperiul Otoman - deci era, de asemenea, ca într-o menghină. Și, la sud, aveam Bulgaria, de asemenea un stat tânăr, cu o armată puternică și periculoasă. Înainte de Primul Război Mondial au fost cele două războaie balcanice. În primul război balcanic, inamicul public numărul unu a fost Imperiul Otoman (înfrânt, în final), iar în cel de-al doilea, a fost Bulgaria. În cel de-al doilea război balcanic, România a „participat” cu numele, suferind pierderi foarte mari din cauza bolilor contractate de soldați, în timp ce transformau Cadrilaterul în pământ românesc, conform tratatului de pace deja semnat la București. Da, semn că România era un factor de stabilitate în zonă. 

Și a venit și anul 1914, când prințul austriac Franz Ferdinand și soția lui, Sophie, au fost asasinați în Sarajevo de către Gavrilo Princip, un personaj în jurul căruia s-au croit fel de fel de legende. Nu știu ce este adevărat și ce este ficțiune în ceea ce îl privește; cert este că asasinatul pe care l-a făcut a dus la cucerirea Serbiei în doi timpi și trei mișcări. Și, ulterior, la izbucnirea Primului Război Mondial, un factor important reprezentându-l și comunicarea defectuoasă dintre conducătorii marilor imperii ale vremii. Dar programa școlară va continua să spună că asasinarea lui Franz Ferdinand este un pretext, când, de fapt, se încadrează perfect în rândul cauzelor izbucnirii războiului.

În ceea ce privește România, confuzia era destul de mare. Adică da, cam toți erau de acord că Transilvania trebuia eliberată, dar erau conștienți că armata României n-ar fi avut nicio șansă, mai ales în condițiile în care, practic, marile puteri aveau toate armele la dispoziție. Singurii care au dorit intrarea în război au fost Petre P. Carp și Carol I, mult prea puțini pentru a face o diferență. România a intrat în război abia în 1916, de partea Antantei - alianța din care făceau parte Imperiul Britanic, Franța, Rusia Țaristă și, mai nou, Italia. Desfășurarea războiului este destul de clară și cunoscută, cel puțin în ceea ce privește România. 1916 a fost un coșmar, din vechiul stat rămânând doar Moldova (sau măcar o parte din ea). 1917 a fost un an al revirimentului, datorită intervenției tardive, dar binevenite, a misiunii franceze conduse de Generalul Berthelot. Asta a dus la victoriile strălucitoare de la Mărășești, Mărăști, Oituz. Dar n-am putut să profităm pe deplin de ele, pentru că în Rusia tocmai avea loc Revoluția Bolșevică. Generalii ruși au fost uciși de soldații semiretardați, care se considerau la fel de buni ca ei, și au început să facă prăpăd pe teritoriul României - teoretic, țară aliată. Apoi, rușii au ieșit din război.

Și a venit anul 1918. Rușii ieșiseră din război, dar încă nu voiau să părăsească țara. Pe de altă parte, germanii erau din ce în ce mai slăbiți pe frontul de vest și era doar o chestiune de timp până când ar fi capitulat. Dar au vrut să își joace și ultima carte și să își trimită trupele din România în vest, forțând guvernul român să semneze Pacea de la Buftea-București; cumva, Alexandru Marghiloman a câștigat timp pentru România prin semnarea acestei păci odioase, mai ales în contextul în care din est veneau vești foarte bune și aparent neașteptate - Basarabia votase unirea cu România. După mai multe luni de incertitudine pentru țară noastră, dar în care Puterile Centrale cădeau una câte una (aș putea să dau și niște detalii, dar aș devia de la subiect; cert este că politicienii germani erau conștienți de inevitabilitatea înfrânngerii, în Austro-Ungaria erau tot mai multe frământări etnice, mai ales după moartea lui Franz Josef în 1916), România a primit un „pont” și a reintrat în război cu o zi înainte ca Germania să capituleze. Au urmat declarațiile de unire ale Bucovinei și Transilvaniei cu țara și... Marea Unire a avut loc.

Oare?

Pentru că noi sărbătorim 1 decembrie 1918 ca Zi Națională. E foarte frumos, într-adevăr, dar mai sunt câteva lucruri pe care trebuie să le avem în vedere. În primul rând, ungurii nu prea terminaseră războiul. A avut loc și acolo o insurecție comunistă, înfrântă cu ajutorul armatei române. Între timp, începuse Conferința de Pace de la Paris, unde România trebuia să își facă cunoscută cauza, iar Marea Unire să fie recunoscută de către marile puteri. Dar asta s-a făcut cu multă muncă și ambiție din partea reprezentanților României. Problema Transilvaniei și a Bucovinei a fost tranșată, să zicem, în cadrul Conferinței, dar incertitudinea plana în continuare în privința Basarabiei. Rusia fusese considerată stat învins, dar n-a recunoscut niciodată pierderea teritorială în fața României. Au urmat mai mulți ani de tratate și alianțe semnate de România cu diferite state mai mult sau mai puțin puternice. Plus existența unei păci aparente și ipocrite, „garantate” de Societatea Națiunilor (un eșec lamentabil, după cum istoria o va dovedi).

În plan intern, România se afla într-o epocă foarte contradictorie. Pe de-o parte, avem o elită intelectuală ce nu va fi egalată prea curând, mai ales în contextul actual. Pe de altă parte, avem o populație rurală încă majoritară și săracă, deși primise, în sfârșit, pământ. Să zicem că lucrurile ar fi evoluat înspre bine, dacă în 1927 n-ar fi murit atât Regele Ferdinand, cât și Ion I.C. Brătianu. Criza ar fi putut, probabil, să fie gestionată mai bine și cu mai multă responsabilitate. Și, mai ales, fără Iuliu Maniu. 

Pentru că acum o să mă refer strict la clasa politică din perioada interbelică. Odată cu încheierea războiului și Marea Unire, se întrevedea o nouă epocă foarte bună și prosperă pentru România... dacă oamenii politici ar fi acționat în acest sens. Au apărut foarte multe partide și facțiuni mai mult sau mai puțin democratice. O personalitate destul de nedreptățită în plan politic este Alexandru Averescu, un om care și-a dorit să facă foarte multe pentru populația care îl vedea drept un salvator. Dar să fim serioși - era imposibil pentru oricine să aducă țara pe plus după un război de o asemenea anvergură. Poate guvernarea lui Averescu de la începutul perioadei interbelice ar fi trebuit să țină mai mult. Sau poate că nu...

După încheierea războiului, Partidul Conservator nu prea mai avea electorat. Fusese introdus votul universal, iar conservatorii erau văzuți a fi cumva de partea marilor moșieri. A rămas, în schimb, Partidul Național Liberal, condus de Ion I.C. Brătianu - probabil cel mai bun politician român. Acesta se pare că avea o influență foarte mare asupra Regelui Ferdinand; unii pot considera că era pozitivă, alții, că nu era. 

Au venit și partide din teritoriile câștigate în urma Războiului - Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache și Partidul Național Român al lui Iuliu Maniu. Marele merit este că au luptat pentru unire și drepturile țăranilor. Dar există și niște minusuri, venite în special după unirea celor două partide și formarea Partidului Național Țărănesc. Să clarific niște lucruri - respect tradiția țărănistă și că au existat oameni de valoare în interiorul său, precum Seniorul Corneliu Coposu, dar țărăniștii au făcut niște greșeli uriașe și, din punctul meu de vedere, decisive pentru viitorul României. Iuliu Maniu a devenit prim-ministru pentru prima oară în 1928, după o victorie zdrobitoare a țărăniștilor.. E drept, criza economică era ca o epidemie și nu a ocolit România. Era imposibil ca țara să nu fie afectată. Doar că situația internă era foarte instabilă - Regele Ferdinand era mort, Regele Mihai încă nu împlinise 10 ani, iar prințul Carol își făcea de cap prin țări străine, după ce renunțase la tron anterior Deci lui Maniu și țărăniștilor li s-a părut că salvarea stătea tocmai în persoana celui care renunțase la tron. Și l-au convins să se întoarcă în România și să devină „regele” Carol al II-lea. E de prisos să spun că „domnia” acestuia a fost extrem de toxică pentru România și că, dacă e să găsim un vinovat pentru ce s-a întâmplat în 1940, când doar cine n-a vrut, n-a luat o bucățică din țară, el este cel mai mare. Iuliu Maniu urmându-l la foarte scurtă distanță. Tot prin anii '30 a avut loc și infama Afacere Skoda, care a păgubit România atât din punct de vedere economic, cât și din punct de vedere militar. Guvernul care a „girat” această Afacere a fost cel al lui Iuliu Maniu. În opinia mea, guvernările țărăniste (inclusiv cea din anii '90) au fost extrem de toxice pentru România. Dar este doar opinia mea.

Vin apoi partidele extremiste. Cel puțin până în 1944, Partidul Comunist nu a contat în plan politic în România. Cu excepția unor mișcări de stradă de mai mică sau mai mare amploare, de remarcat fiind Greva de la Atelierele CFR Grivița, din 1933, unde au fost implicați, printre alții, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica și Ilie Pintilie, niște mari tovarăși ce vor obține puterea ceva mai târziu. Tot cam pe atunci și-a făcut simțită prezența și viitorul tovarăș Nicolae Ceaușescu, reușind performanța de a fi arestat, deși era și el un mic copil. Sărăcuțul de el...
Partidele de extremă-dreapta, în schimb, au avut un cuvând mai important de spus în perioada interbelică. Avem, mai întâi, Partidul Naționalist-Democrat, al lui Nicolae Iorga și A.C.Cuza, cel din urmă părăsind formațiunea și fondând ulterior altele. Nicolae Iorga a fost o voce importantă în plan politic, atât înainte, cât și după Marea Unire, devenind chiar prim-ministru în timpul „domniei” lui Carol al II-lea. Activitatea sa politică este... cum să zic, să nu fiu prea dur... În orice caz, are doar 0.01 % din activitatea sa științifică. Există multe controverse în ceea ce îl privește pe omul politic Nicolae Iorga - susținător al lui Carol al II-lea, apoi intrat în conflict cu Corneliu Zelea Codreanu și legionarii, considerat vinovat de aceștia pentru asasinarea celui pe care îl numeau „Căpitanul” și, ulterior, asasinat la rândul lui, în 1940.
Liga Apărării Național-Creștine este o altă formațiune de extremă-dreapta (de fapt, existau foarte multe în epocă; scriu doar despre cele mai importante). Și aici avem de-a face cu marele și dubiosul agitator antisemit A.C. Cuza, doar că acum l-a avut alături pe Corneliu Zelea Codreanu, care va beneficia de o secțiune separată. LANC va participa și la alegerile parlamentare și chiar va avea 10 deputați în 1926. N-o să discut despre frauda electorală din acel an, care l-a adus la putere din nou pe Alexandru Averescu, pentru că face mai mult sau mai puțin parte din subiect. Poate doar datorită faptului că a fost orchestrată, printre alții, de Octavian Goga, mare poet și om politic naționalist din perioada interbelică. În 1927, colaborarea dintre LANC și Codreanu a încetat, dar nu și cea cu Octavian Goga. Cuza și Goga vor forma Partidul Național Creștin în 1935, care va oferi o scurtă și de tristă-amintire guvernare, în 1938, făcându-i jocurile lui Carol al II-lea. 

Când vine vorba despre Corneliu Zelea Codreanu, nu poți să îl încadrezi într-un partid, ci merită un paragraf separat, datorită amplorii pe care a luat-o fenomenul. Legenda spune că la nunta sa au venit în jur de 100.000 de oameni (o sută de mii). Sigur, e vorba despre o cifră exagerată, dar oricum reprezintă un public mai mare decât au avut Steaua sau Dinamo vreodată. În 1927, Codreanu a format Legiunea Arhanghelului Mihail, o altă formațiune de extremă-dreapta, care, cu toate că nu a deținut niciodată puterea politică, a reprezentat un fenomen social înfiorător  A atras oameni din toate păturile sociale - profesori, scriitori, politicieni, academicieni, filosofi, preoți, studenți, elevi, oameni de rând, chiar și... țărani. Fenomenul era imposibil de controlat, iar Carol al II-lea a descoperit asta odată cu refuzul lui Codreanu de a colabora cu „majestatea sa”. Pe de altă parte, mișcarea a luat amploare odată cu transformarea sa în Garda de Fier. Au existat numeroase violențe în epocă, ale căror autori au fost legionari. Oameni ca I.G.Duca, Armand Călinescu (prim-miniștri în funcție) și Nicolae Iorga (fost prim-ministru) au fost asasinați de legionari. Poate cu ordin de la „centru”, poate că nu - acesta este un mister care va rămâne nedeslușit pentru încă vreo sută de ani, din punctul meu de vedere. O singură dată a participat Garda de Fier la alegerile parlamentare - în 1937, sub numele de Partidul Totul Pentru Țară, obținând un înfiorător 15 %. Carol al II-lea, nefiind obligat să ofere guvernarea vreunui partid (niciunul nu obținuse majoritatea „absolută” de 40 %), a decis să-l pună pe Octavian Goga prim-ministru (Partidul Național Creștin obținuse doar 9 % din voturi). Ulterior, Corneliu Zelea Codreanu și alți legionari au fost arestați și asasinați în închisoare. Garda de Fier însă a continuat sub conducerea lui Horia Sima - un alt personaj extrem de toxic - și i-a asasinat pe Armand Călinescu (intelectual rafinat, prim-ministru cu intenții bune - poate - dar slugarnic în fața lui Carol al II-lea) și Nicolae Iorga (arestarea lui Codreanu ar fi avut loc din cauza unui conflict între cei doi, în urma căruia Iorga l-a dat în judecată pe conducătorul legionar și, cu toate că plângerea ar fi fost retrasă, ancheta a continuat). Garda de Fier a obținut puterea în niște împrejurări foarte triste, în 1940, după Dictatul de la Viena. Numeroși opozanți ai legionarilor au fost arestați și asasinați în închisoare în această perioadă; unii mai mult sau mai puțiin vinovați. În orice caz, indiferent de „păcatele tinereții” lor, acești oameni asasinați în închisoare au fost „martirizați” de societatea anti-legionară. Problema este ceva mai complexă, iar o rezoluție mai realistă vom avea, de asemenea, peste vreo sută de ani.

Instituției numite Carol al II-lea îi voi dedica doar câteva rânduri, întrucât faptele sale sunt binecunoscute. Controversele care îl înconjoară sunt, de asemenea, binecunoscute. Elena Lupescu... de asemenea. Frontul Renașterii Naționale... este de tristă amintire, dar se vorbește doar în treacă despre el. Oricum, cât a fost PARTID UNIC în România? Doar doi ani? O nimica toată. Pe cine a deranjat că era partid unic? Și ce, a făcut lucruri atât de rele? E vinovat de niște fapte reprobabile? (izolarea României în plan extern, Pactul Ribbentrop-Molotov și urmările lui, Dictatul de la Viena, renunțarea la teritorii fără luptă) Nu, sub nicio formă nu este Frontul Renașterii Naționale de vină pentru ceva. Și nici „majestatea sa”, Carol al II-lea. (sarcasm, no?)

Postarea a căpătat amploare, așa că voi continua cu Al Doilea Război Mondial, 23 august 1944 și alte evenimente neimporante din Istoria Contemporană a României ceva mai târziu, într-o altă postare. Poți să fii de acord cu mine, poți să nu fii. E dreptul tău. 

sâmbătă, 13 august 2016

Respectul

Suntem în anul 2016, unul dintre mulții și mizerabilii ani electorali, în care ăia mari de la butoane încearcă să prostească publicul să-i voteze și să le mai ofere încă un mandat. Inevitabil, se fac o mulțime de sondaje de opinie, cărora li se dă o și mai mare importanță, lumea crezând în rezultatele pe care diferitele case de sondare le oferă, neluând în seamă faptul că ele îi vor avantaja întotdeauna partidele care le comandă.

Dar nu neapărat despre politică vreau să vorbesc aici. Sunt lucruri mult mai importante pe care aș vrea să le discut și să le scot în evidență. Sondajele sunt foarte bune, deoarece arată foarte clar caracteristicile unui popor, plusurile și minusurile. Cele mai multe, într-adevăr, servesc unor interese politice, însă eu aș fi foarte curios să aflu care este peronalitatea publică pe care românii o apreciază cel mai mult. Mai întâi, cea mai respectată personalitate din toate timpurile și apoi, cea mai respectată personalitate încă în viață (dacă n-au ales deja). Iar aceste personalități să fie măcar de origine română. 

Dacă la prima întrebare răspunsurile ar fi, probabil, de genul Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Mihai Eminescu, Ion Antonesc sau... Zelea Codreanu, Ceaușescu (Goddammit!), la cea de-a  doua oare ce ar răspunde? Ar putea românii să se distanțeze de factorul politic sau i-ar nominaliza pe cei pe care i-ar vota la alegerile parlamentare de anul ăsta? Tare mi-e că, într-un ipotetic top al respectului, talibanul-șef Becali George ar fi fruntaș.

Pentru că mie mi se pare că românul a uitat ce înseamnă respectul. Toată lumea spune că lucrurile merg prost, că țara se îndreaptă într-o direcție greșită. Toți blamează proștii, ipocriții, cocalarii și târfele. Toți îi înjură pe politicieni de mame, morți și răniți. Își doresc iar conducători gen Țepeș sau Antonescu. O ard patrioți, cu toate că nu știu mare brânză despre istorie. Îi blamează pe cei care au o altă părere decât ei, cu toate că aceasta este, poate, mult mai avizată. Și așa mai departe.

Dar până la urmă, ce face românul pentru a-i fi mai bine? În principiu, nimic. Sau aproape nimic. Mulți aleg doar să se lamenteze, să își plângă de milă și să înjure. În rest, bârfesc despre una, despre alta. Se uită la seriale turcești, emisiuni colorate, manele sau posturi de (ne)știri. Se mai ceartă cu câte cineva pe Facebook - pentru că de-asta a făcut Zuckerberg cea mai importantă rețea socială din lume: să se înjure românașii unii pe alții. 

Știu că poate partea asta n-o să fie citită, că este în încheiere și... nah, și așa mulți se rezumă la a citi doar titlul, dar... Sunt conștient că problemele astea există și în străinătate. Am mai spus și într-o postare anterioară că trăim vremurile alea de care îi era teamă lui Einstein - cele în care tehnologia este mai inteligentă decât oamenii. Dar la noi, lucrurile sunt foarte grave, pentru că suntem o țară mică, săracă și dezbinată. Cu respect, bunăcredință, seriozitate și multă muncă, se pot realiza foarte multe. Dar cu lamentări, înjurături, „Mireasă petru fiul meu” și „Bahar: viață furată”, nu!

luni, 18 iulie 2016

Midsummer

Bă, e 18 iulie, deci e mijlocul verii. Afară e cald; nu-i tocmai caniculă, dar e cald și bine. Canicula o să vină un pic mai încolo, că mai sunt vreo două luni de vară - septembrie face parte din vară, cel puțin pe jumătate. Și aș vrea să îmi continui maratonul ăla dubios, însă îi ofer o altă notă. Atmosfera în lumea asta dubioasă este foarte fierbinte, dar vreau să evidențiez un alt tip de fierbințeală, care se găsește foarte des în videoclipurile românești.

Și începem cu acest clip al lui Dan Bălan, în care pepenele este folosit pe post de jucărie sexuală de către o tipă foarte sexy. Melodia e ceva mai veche, fiind lansată prin 2013 sau ceva de genul, dar spaniola moldovenească a lui Dan Bălan este mai tare decât romgleza artiștilor de la începutul epocii muzicii de club cu mult zdringhi-zdringhi.



Și, că tot veni vorba de romgleză, iată aici o mostră excelentă. Alexandra Stan nu cred că împlinise încă 20 de ani când a lansat acest clip care arată că are mai mult veleități de videochatistă, decât de cântăreață. Între timp, a scos și niște melodii mai bune. A devenit un nume foarte important al muzicii din zilele noastre și e un superstar în Japonia, țara de origine a fenomenului Pokemon.



Că veni vorba de clipuri fierbinți, nu se putea ca Inna să lipsească. Aș fi putut să aleg aproape orice clip al ei, dar l-am ales pe ăsta, pentru că e de undeva de la mijlocul perioadei 2008-2016. Adică e din 2012. Multe femei sexy, puține haine, câteva mașini rapide, multă romgleză, și mai multe efecte pe voce, bumți-bumți. Nu e tocmai cel mai de succes hit al ei; dacă ar fi fost să-l postez, aș fi ales fie „Hot”, fie „Sun is up”



De asemenea din A.D. 2012, această manea ne-a reprezentat la Eurovision. Sunt convins că pe la nunți, botezuri sau bairamuri oarecare, mari artiști romani, ca Adi Minune, Florin Salam sau Sorin Copilul de Aur au manelizat această operă de artă made by Costi Ioniță. Bine, adevărul e că melodia e dansabilă, solista e frumoasă, clipul e destul de sexy. „Zaleilah” a reușit performanța să se claseze pe 12, deci în prima jumătate a clasamentului, imediat sub reprezentantul Moldovei, Pasha Parfeni.



Melodia asta e din 2011. Cred că pe vremea aia „rupsese tăcerea” Tom Boxer despre Antonia, cu care încetase colaborarea, pentru că... bani, cred. Ah, da, dezvăluise că ea fusese expulzată din SUA; nu mai țin minte motivele, dar a fost un mic scandal. Între timp, Antonia a rămas în lumina reflectoarelor, iar noi tot așteptăm ca Tom Boxer să mai lanseze vreun mare hit. „Deep in love” a avut un succes destul de mare. Clipul era difuzat în draci pe la „posturile” de muzică, fiind în heavy rotation, alături de alte 30 de clipuri.



Și iar o chestie cu romgleză. Doamne, sună atât de rău „I wanna give it to you as long you give it to me”...  Blonda asta din rolul principal a lucrat o vreme în cadrul Ministerului Fondurilor Europene. Bă, nu judec pe nimeni; poate tipa chiar e pricepută. Poate băiatul ăla care fusese propus astă-toamnă să fie Ministrul Sănătății chiar era competent - oricum, nu se putea să fie mai rău decât Achimaș. Eh, cert e că blonda era bună și în alte chestii, înainte de a intra în politică. Sunt sigur că, dacă ea ar fi scris versurile, n-ar fi făcut greșeala aia nasoală în limba engleză.



Se poate ceva mai sexy decât „Mamasita” (chiero mamasita faci favor)? Da, se poate. I se spune „Danca Bonito” (dansa bunicu, bum-bum, dansa bunicu, bum-bum). Într-un clip cu o doză foarte mare de T&A, producătorii s-au gândit că este o idee foarte bună să arate niște tipe foarte sexy tăind banane. Și mai mișto este că vocea feminină este a unei artiste care obișnuia să-și spună Mamasita. Ah, și la finalul clipului, băieții s-au gândit la o modalitate să le facă pe fete să renunțe de tot la haine. Și joacă poker pe dezbrăcate.



Direct din epoca de aur a zdringhi-zdringhi în romgleză, avem o piesă cu un titlu foarte sugestiv - „Hot Girls”. Având în vedere piesele care tot apar în zilele noastre, tot ce am postat până acum aici pare parfum, cu toate efectele de pe voce și versurile foarte proaste. Pe nicio piesă nu cred că vocea Elenei Gheorghe n-a sunat mai artificial decât pe asta. Dar clipul e cel care contează...



Și urmează un nou clip lansat de „Zâna Zânelor”; melodia de pe fundal îmi pare că are un sample din „Zâna Zânelor”. În clip, fetele sunt destul de îmbrăcate, dar iese în evidență frumusețea și senzualitatea lor. Deci... „Mr. Saxobeat”, Goddammit!



Și închei cu un clip care mi-aș fi dorit să aibă o continuare. Târfulițele povesteau acolo cum își înșelaseră iubiții, se lăudau cu asta, dar nu aveau idee că un psihopat misterios asculta pe la uși tot ce vorbeau ele. Iar psihopatul ăsta supranatural le-a eliminat una după alta, până când cea din urmă i-a venit de hac. Oare? Păi așteptam să văd asta într-o continuare a acestui clip aproape pornografic. Între timp, el a lansat „Lendo Calendo”, un clip porno cu pepeni, iar continuarea la „Justify Sex” încă se lasă așteptată.



Poate o să mai fie vreo parte a maratonului dubios de muzică de club în romgleză, cu mult zdringhi-zdringhi, dar o să văd eu când o să-l fac. Deocamdată, bucurați-vă de vară, pentru că... „Winter is coming!”

joi, 14 iulie 2016

Pokemons

Sunt născut în 1992, deci am fost martor al câtorva dintre marile isterii ce cuprinseseră copiii. Am crescut urmărind niște desene animate foarte frumoase, multe dintre ele în limba engleză - da, pe vremea aia desenele nu erau toate dublate. Am crescut cu „Tom & Jerry”, „Scooby Doo”, „The Flintstones”, „Life with Louie”, „Copiii de la 402” și alte desene foarte frumoase. Chestia după care am numit această postare nu se regăsește printre ele.

Bun, am fost prins în isteria albumului cu Pokemoni. L-am completat cu greu - motiv pentru care am urât-o pe Blastoise - și chiar am câștigat... niște jucării dubioase, pe care le-am dat ulterior cuiva căruia chiar îi plăceau. La anime-ul ăla nu m-am uitat, pentru că n-am avut răbdare. Fie, asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut să joc jocuri cu referire la Pokemon, dar asta s-a întâmplat pentru scurt timp. Adică doar într-o vacanță de vară. Și aveam vreo 9 ani, cred. După aia, am lăsat deoparte tot ce-a însemnat Pokemon.

Prin 2005-2006, apăruse o altă modă stranie. Aia cu emo-kids, având în centru trupa de adolescenți efeminați Tokio Hotel. Nu am înțeles niciodată de unde până unde mania asta cu emo-kids care doreau să își facă singuri rău. Tokio Hotel n-au avut piese care să instige la așa ceva; dimpotrivă, îmi amintesc una care avea titlul „Don't jump”. Dar chestiile astea sunt doar de detaliu. În cadrul „comunităților” ăstora erau și unii considerați a fi pokemoni sau ceva de genul. Sau așa erau considerați acești emo-kids... Nu mai țin minte exact. Chestia asta putea fi folosită și cu sens peiorativ.



Damn...

Multă vreme n-am mai auzit nimic despre Pokemon și nici nu m-a mai interesat. Când venea vorba despre anime-uri, mă raportam la DragonBall - care a fost readus în atenția publică printr-un film foarte prost - și Inuyasha.



Damn v 2.0...

Dar moda de a readuce în atenția publică niște chestii care au fost la modă acum mai bine de 10 ani era doar la început. Au mai făcut un „Terminator” cu Arnold în rol de robot, una bucată „Jurassic World”, una bucată film „Warcraft” ș.a.m.d.

Dar era ceva ce nu mai făcuseră de multă vreme.

Jigglypuff începuse să plângă...

Pikachu jura să se sinucidă...

Coada lui Charmander se stinsese...

Iar Misty se apucase să cânte Kawaii Metal, după cum se poate observa în clipul de mai jos (notă: Misty e fetița cu barbă).



Pentru a salva aceste personaje simpatice, niște oameni au avut geniala idee să readucă la viață franciza lui pește prăjit.

Și astfel a apărut joculețul Pokemon GO.

Și toată lumea a luat-o razna...

Știu, moda e trecătoare, dar până se duce și asta, copilașii îl vor alege pe Bulbasaur președintele Americii.

miercuri, 13 iulie 2016

Libertate!

29 iunie 2016 reprezintă un moment în care am dobândit o oarecare libertate, în sensul că am susținut lucrarea de licență și am luat nota 10. Știu că libertatea asta este extrem de relativă, mai ales având în vedere că am 24 de ani, deci sunt adult și nu un adolescent. Dar îmi place să mă bucur de ce va veni, pentru că urmează o vacanță binemeritată, după un an foarte greu - nu atât din cauza licenței, cât a fost din cauza problemelor de sănătate, care au venit unele după altele. În fine, lucrurile urâte au trecut; acum sunt acasă și vreau să îmi țin o promisiune pe care am făcut-o acum câteva luni.

Și anume... maratonul de muzică club-dance-house, cu mult zdringhi-zdringhi și versuri în romgleză.

Sigur, trendul ăsta e ceva mai vechi; au fost niște hituri și hitulețe de genul și când eram în școala generală, dar fenomenul a prins amploare odată cu apariția serioasă în scenă a lui DJ Sava. Albumul de pe care face parte melodia „Sunshine” este bestial și are ceva diversitatea în ceea ce privește sound-ul; ceea ce nu va mai fi cazul în anii următori.
Deci... „Sunshine”, 2007:



Într-un mod destul de surprinzător, și următorul hit ca amploare sună cumva diferit de zdringhi-zdringhi-ul ăla dubios de la sfârșitul anilor 2000. Poate și pentru că Sylvia vorbește bine engleza. Sau pentru că DJ Rynno are ceva mai multă inspirație. Who knows? „Feel” e de prin 2007 - prima versiune a înregistrării nu cred că mai e pe YouTube. Deci tre' să ne mulțumim doar cu...



Și, în sfârșit, apare ACEL hit! ACEL hit, care are clipul cu fata cu frizură desprinsă din „Star Trek” și cu o grămadă de vedenii. La momentul ăla, adică în 2008, nu mi-am dat seama că „Sexy thing” va schimba din temelii muzica românească, aproape toate melodiile sunând în felul ăsta în următorii 4-5 ani:



Nu, nebunia n-a fost începută de următorul hit, care are niște versuri într-o engleză vorbită relativ corect. Problema e că n-are niciun sens. Cică „fly like you do it like you're hot like you do it like you try like you do it like a woman”; se vede că producătorii de la Play & Win sunt „școliți” de 3 Sud Est. Deci, din A.D. 2008, avem...



Că tot ziceam de Play & Win. Au avut o melodie care a inspirat foarte multe videoclipuri din anii 2008-2012 - „Slow motion”. Toate alea au făcut abuz de slow-motion, ca și cum n-ar fi fost alte efecte pe care le-ar fi putut folosi. Dar, una peste alta, melodia e frumoasă. Și, oricum, tot ce am nominalizat până acum - minus „Hot” - este peste ce se cântă azi. Deci...



Urmează genul ăla de hit nebun, care nu a beneficiat de videoclip. Fără îndoială, hitul verii 2009, o piesă superbă, care poartă titlul postării mele, doar că în limba engleză. DJ Andi, un om cu ștate vechi în muzica românească, și Stella, o prezență și o artistă foarte frumoasă. Ladies and gentlemen, „Freedom”...



Atunci când văd clipul ăsta, parcă am un deja-vu. Adică tot cu fete sexy dansând în club, în slow-motion. Cu adevărat deja-vu. Dar în felul ăsta și-a spus ultimul cuvânt în muzică marele Fizz, individul ăla de care râdeam cu toții acum vreo 10 ani din cauza dozei foarte mari de penibil pe care o emana. Acum măcar a reușit să facă un hit uriaș, colaborând cu viitoarea vedetă intergalactică, Inna:



A fost o perioadă în care David Deejay și Dony făceau o echipă bestială și scoteau hit după hit. Pe parcurs, cei doi au pornit pe drumuri separate și s-au bucurat de succes ca producători. Bine, nu a fost nimic la nivelul nebuniei pe care a reprezentat-o „So Bizarre”, dar au fost piese faine.



Melodia care m-a „inspirat” să scriu postarea asta a fost una care nu a avut un succes chiar atât de mare. Avem, deci, una bucată LLP, despre care nu am niciun detaliu, una bucată John Puzzle, care obișnuia să fie pe vremuri solistul vocal al trupei Praf în Ochi, și Chriss-T (Cristiiiii!). O melodie foarte frumoasă, pe care am tot fredonat-o ani de-a rândul. Și au trecut 7 ani de când a fost lansată.



Un pic pe fast-forward, ajungem în 2010. Mai sunt niște piese mișto pentru anul 2009, dar vor apărea cu altă ocazie... poate. De „Morena” m-am luat la vremea ei. Și... tot îmi vine să mă iau, pentru că îmi trezește niște amintiri foarte urâte. Deci, ce reprezintă „Morena”:
1.Piesa care a făcut din Antonia un superstar
2.La câteva săptămâni distanță de la lansare, ea a spus în direct că are un copil în stomac
3.Cel mai probabil, clipul ăsta este ultimul în care a jucat genialul Gheorghe Dinică
Destul de ciudat, n-am mai găsit versiunea originală a clipului, care ar fi trebuit să aibă câteva zeci de milioane de vizualizări, pentru că Antonia și pentru că Morena.
Ah, și anterior lansării clipului ăstuia, Antonia a cântat piesa „Roses on fire”, alături de „trupa” P!nk Room sau ceva de genul.



După higher, fire and desire, Morris a lansat piesa asta, care a fost un hit dubios prin 2010. Morris cântă în spaniolă, având multe efecte pe voce, iar Sonny Flame o arde mai Sean Paul decât Sean Paul. Și mai bine rămânea cu accentul ăsta jamaican, că a lansat niște chestii foarte ciudate în ultima vreme.



Acum, urmează o altă trupă despre ai cărei membri nu știu nimic, în afară de faptul că a lansat melodia asta, care este, în aceeași măsură, bestială și extrem de enervantă. Nu lipsesc efectele de pe voce, versurile în romgleză, încercarea eșuată de accent jamaican și refrenul care te spală pe creier mai ceva ca posturile de știri. What the fuck is „Lick shot”?!



Și hitul anului 2010, din punctul meu de vedere, îi aparține lui DJ Sava. Care făcea o echipă genială cu Raluka. Prin 2003, Fără Zahăr aveau ceva cu „trompețîca”. 7 ani mai târziu, Raluka cânta ceva gen „blow la trompeta”. Engleza este este românească, latină sau ceva... Habar n-am. Oricum, e ceva ce n-am mai auzit la alți artiști ai generației ăsteia. Și după aia, apare portoricanul de serviciu, adică Connect-R, care are o engleză mai bună chiar decât vedeta intergalactică Inna, și încearcă să imite engleza Ralukăi; și eșuează... :'(



Un alt hit dubios din 2010 a fost „Chica Bomb”, al cărui clip a făcut furori. Nu a fost un hit internațional de mare amploare, ceea ce e foarte ciudat. Fetele dezbrăcate din clipul ăsta sunt mult mai sexy decât cele din clipurile lui Pitbull. Iar Pitbull avea un succes nebun pe vremea aia...



Ani la rând am blamat trupa DJ Project că toate melodiile sunau la fel. Da, anii au trecut și... adevărul e că îmi mențin părerea, dar cu mențiunea că le-am reevaluat și acum chiar îmi plac. Prin 2009, colaborarea dintre DJ Project și Ellie White a încetat, în locul ei venind Giulia, o cântăreață care mie îmi place foarte mult. Iar „Nu” a fost un hit foarte mare și frumos la vremea lui. Și nu e tocmai genul ăla de zdringhi-zdringhi.



De asemenea, am reevaluat trupa Deepcentral, dar asta de mult timp. Adică de prin 2011-2012, când rana „In love” se cicatrizase cât de cât. „Music makes me free” a fost o piesă care m-a cam enervat la vremea ei, pentru că era pe refren vocea aia feminină artificială, care cânta ceva în care nu credeam cu adevărat. Și mă oftica în draci. Dar, cum am zis, am reevaluat trupa și piesele lansate. Și mi-aș dori să mai scoată ceva frumos, că e foarte trist momentul când hitul verii e o altă melodie de „dragoste” făcută în colaborare de un „rapper” și o solistă.



Am fost un foarte mare fan Akcent. Am în colecție vreo trei albume ale lor în format fizic. Între timp, Akcent nu mai e o trupă, ci un proiect muzical dubios, care lansează manele pe bandă rulantă (câh!). Și, cât de mare fan Akcent am fost, atât de mult urăsc melodia asta. Un hit uriaș, dar care nu-mi place deloc. Dar asta-i viața; nu poți să mulțumești pe toată lumea.



Și maratonul ăsta se oprește aici deocamdată. O să scriu, poate, și despre zdringhi-zdringhi-urile din 2011 and so on, dar într-un alt episod. :D