miercuri, 18 iunie 2014

You know, I think it's odd... ("Diana's worlds", Part 1, Chapter 3.1)

Oh my God! I haven’t written anything in my diary for so freaking long! I think it’s been… seven months. What a quiet and beautiful year this has been. If anything out of the ordinary had occurred, I would have come to share my happiness or sadness. But I’ve had… Peace, quiet, calm, love, harmony… It’s like I’m a character in one of those movies in which a student has learned the secrets of a wonderful life from his master.
I’ll start writing the most important stuff. I see that at the beginning of year I felt that I was gonna get better grades. How sweet… I was right. I have had the best grades in my class, something that I never thought it would happen. I’m a mediocre student. It seems that I was lucky, otherwise I can’t explain how I knew all the answers. I even started to miss the old days when I didn’t know the answer and said something very funny that made the whole class laugh.
Let’s get over this. School isn’t that important to me. The one that really matters to me is Lia. Even if our relationship has begun in the Small Park, which was the place where we’re had our first kiss, we have always loved to walk in Parcul Crâng. It’s the most famous park in our town and also some sort of a symbol. Too bad it’s just a small part of what Codrii Vlăsiei (Vlăsia’s Woods) were.
We don’t like to stay in the public eye for too long and so we start walking through the forest and we get lost in it. Sometimes we spend hours and hours under an oak that’s been there for hundreds of years. There we feel like we’re next to a grandfather who tells us about the funniest things he’s done in his life. And we laugh. And we have so much fun… I wonder what most people see when they look at an oak like this. Maybe they see a big tree that could keep the peasants warm in the winter.
After a while we get up and start running in the woods. I was tempted to say that we were doing this „like two kids,” but that’s exactly what we are. Sometimes we happen to run into dogs that are said to have bitten a lot of kids, but in our presence, the animals are very friendly and playful. Maybe the fact that we are not afraid of them has been very important. They feel that we’re friends, not foes. Who knows? Anyway, we play with those poor animals for a few minutes and can’t help to feel sorry for them. They look as if they haven’t been pet before.
This kind of life has to be so sad. Dogs have come into this world to be man’s best friends, but the only things they got in return were curses, pain and suffering. How can an animal not be violent if he’s been treated like that? Doesn’t man act the same when the pain and suffering become unbearable? It’s the exact same situation…
I have always thought that our LOVE is so strong, that nothing in this world can ignore it. The dogs usually follow us until we get out of the park. We feed them every time and they are so happy, that I can’t not think that there are people in this world that would act the same way… I myself could have been on of those people. Diana could have been too… All these thoughts make me be thankful for everything that we have. Even if both my natural parents are dead, there are people who love me very much and whom I adore. La vita e bella!
And here comes 13 again… A new chapter of my diary has begun, because I have turned 13 on May 13 and… surprise! I and Lia have celebrated the first year of our relationship on June 13, but I couldn’t help the feeling that there was something strange going on. One day earlier, she wasn’t at home, but in Bucharest, to do another medical control. I don’t know why she’s doing this and… it seems that she doesn’t want to tell me. Every single time I have asked her about it, she started talking about something different. She never wanted to give me an answer and that’s why I haven’t pushed her to do so.
OK… How did we celebrate our first year together? It was nothing out of the ordinary. We just took longer walks than usualy, but still we didn’t feel tired. Our love is so strong, that it can overcome any problem that comes in our way. Do we dream too much? Maybe, but I don’t give a damn! I’m never gonna change and I’m sure that she’ll do the same. Life is beautiful and it’s worth living. When you have your loved one next to you, enjoy every second!
And that’s exactly what we do! We enjoy each and every second spent together, we’re forgetting all our trouble and we’ll come to be the most beautiful couple EVER!

I don’t know if I’m gonna write too often this year, as things have been very quiet lately. I know it’s only halfway gone, but nothing bad can happen to me! I’m 13 years old!

joi, 8 mai 2014

Vulpi

În ultimii ani Marea Britanie a dat nişte proiecte muzicale foarte faine. La prima strigare aş zice Emeli Sande, Tinie Tempah, Naughty Boy, Pixie Lott şi Adele. Şi lista ar putea continua, doar că aş vrea să mă opresc la o fată care mi-a plăcut de prima dată când am ascultat-o. Nu că ar fi fost altfel şi în cazul lui Emeli Sande, doar că tipa asta cred că este "the next big thing." E vorba despre Louisa Rose Allen, cea care şi-a ales numele de scenă după cea mai mare teamă din copilărie: Foxes.


Unii spun despre ea că este ciudăţică, dar eu nu văd nimic ciudat la ea. Sincer. E una dintre cele mai normale cântăreţe din lume, ca imagine. Ca muzică promite foarte mult. Cariera ei este abia la început şi a reuşit deja să câştige anul ăsta un Premiu Grammy. Hope this is the first of many. :)


Acesta este cel mai răsunător hit al ei, pe care nu mă pot abţine să îl ascult măcar de zece ori pe zi. :)

Peace & Love Good Music,
MariusZ.

miercuri, 7 mai 2014

Unul din multele "Vise tomnatice"

Avea doar şaisprezece ani şi toată viaţa înainte. Nu ştia să aibă vreun mare talent care s-o ajute pe viitor şi totuşi se simţea deosebită. Ştia că era specială, însă nu pentru că ar fi făcut ea ceva ieşit din comun. Nu... Până acum n-a făcut altceva decât nişte prostii dintr-un teribilism adolescentin de care s-a lecuit. Sau cel puţin asta îi plăcea ei să creadă despre acţiunile sale din trecut. Câte porcării făcuse ea, câte tentative de sinucidere neduse la bun sfârşit din cauza diferitelor fobii. Cum de se întâmplase asta? Nu avea nicio logică... Îi era teamă de durere, deci n-a putut să se taie, mutileze sau arde. Îi era teamă de apă, deci n-a putut să se înece. Îi era teamă de înălţime, deci n-a mai încercat să se arunce de la etaj de vreo şase ani. Văzând toate astea, şi ajutată de minunile muzicii fratelui ei, a renunţat la gândurile autodistructive. Cât de frumoasă putea să fie viaţa, cu toate greutăţile ei...
Acum era într-un avion şi nu părea să fie foarte deranjată din pricina asta. Cu tot răul ei de înălţime, putea să zboare la câţiva kilometri deasupra pământului. De jos, avionul se vedea ca un punctuleţ luminos îngroşat pe cerul foarte închis la culoare. De sus, oraşele erau mai mici decât nişte muşuroaie de furnici. Păcat că de data asta erau mulţi nori, care făceau vizibilitatea foarte slabă. Chiar ar fi vrut să urmărească lumea în miniatură, să o vadă cum arată cu adevărat.
Scoase ceasul din poşetă şi văzu că plecarea fusese în urmă cu două ore. Abia aştepta să se termine acest zbor şi să se întâlnească din nou cu fratele ei, să îl ia în braţe şi să îl felicite. Măcar el ştia pentru ce trăieşte şi îşi dedica întreaga viaţă acestei activităţi. Atâtea melodii minunate şi înălţătoare nu puteau să vină decât de la Cedric Nikolas, cel mai mare violonist din toate timpurile. Păcat că nu exista un avion care să aterizeze exact în Oraşul lui Gunther. Trebuia să mai facă încă 120 de kilometri cu autobuzul pentru a ajunge acolo. Banii nu erau o problemă pentru ea, dar îşi dorea să îl vadă cât mai repede cu putinţă. „Până la aterizare mai e aproape o oră, iar cei 120 de kilometri s-ar putea să îi fac cam în acelaşi timp, dacă estimez bine.” îşi zise ea şi se lăsă pe spate pe scaun.
Pentru a nu se plictisi, scotoci prin geantă şi găsi o revistă cu ştiri despre vedete, în limba engleză. Nu o interesa deloc ce mai făcuseră ciudaţii ăia, dar aşa mai exersa şi ea o limbă străină. Nu cunoştea numele niciunuia, din moment ce nu asculta muzica idioată pe care o prefera majoritatea adolescenţilor. „Duncan has a new girlfriend...” era titlul scris pe prima pagină, iar articolul dedicat acestui important anunţ pentru omenire se întindea pe... şapte pagini! Bufni în râs când văzu asta şi aruncă revista pe jos. Avea lucruri mult mai bune de făcut decât să citească asemenea inepţii, oricât de benefic ar fi fost exerciţiul de limba engleză. Că starea ei se schimba foarte repede nu mai era o noutate. Acum îi plăcea ceva, peste un minut i se părea o porcărie, deci reacţia ei era normală.
Totuşi, era nerăbdătoare. Simţea că nu mai avea stare pe scaunul ei de lângă fereastră şi voia să se ridice şi să danseze pe culoar; poate aşa timpul ar fi trecut mai repede. Se întoarse spre pasageri şi păru că îi studiază, rând pe rând, pe toţi. Nu cunoştea pe nimeni, însă asta n-o deranja deloc. Fiecare pasager părea să aibă cel puţin un însoţitor; al ei unde era? Ah, da... Bineînţeles că avea şi ea unul. Era undeva mai în spate Xavier, un bun prieten de-al lui Anders Larsson care a acceptat să se urce în acelaşi avion cu ea, pentru că ea încă nu împlinise vârsta majoratului şi deci avea nevoie de cineva mai în vârstă alături. Nu a fost niciun deranj pentru el. Oricum trebuia să îşi întâlnească prietenul şi colegul de trupă, că avea să îi spună ceva foarte important. Nu îi spusese şi lui Ariel care era marea veste. Aveau s-o afle cu toţii la faţa locului.
Ajunse după câteva minute cu „inspecţia” şi la cel lângă care stătea. Nu îl cunoştea; nu îl mai văzuse niciodată în viaţa ei pe acest bărbat de până în 30 de ani şi de care nu îşi putea dezlipi ochii. Era frumos, mai frumos decât toţi cei cu care fusese ea împreună la un loc. Ce naţionalitate avea nu putea să îşi dea seama. Avea câte ceva de la toate naţiile, deci era posibil să fie originar dintr-o ţară din centrul continentului. Acolo se găsea cea mai mare intersecţie a culturilor. Era şi puţin grec, şi român, şi slav, şi neamţ. Chiar, de unde naiba o fi fost? Dădu să îl întrebe, însă se abţinu. Omul scoase o carte din geantă şi începu să citească liniştit.
Îşi mută apoi privirea pe geam. Erau atâţia nori şi nicio turbulenţă. Ce să mai... Ariel avusese mare noroc să se urce în zborul perfect. Se asigurase şi că pilotul şi copilotul erau cei mai experimentaţi din România, deci nu avea nicio grijă. Chiar şi în condiţii grele, era sigură că ei vor reuşi să ducă zborul la bun sfârşit şi niciunul dintre pasageri nu va avea de suferit. Dacă vreunuia i se va face rău, asta nu ţinea de ei, ci de stewardese, care le aduceau celor cu rău de înălţime pungi, le dădeau nişte lecţii de respiraţie şi îi ajutau să se simtă mai bine. „Asta aş putea să fac şi eu fără nicio problemă” zâmbi ea.
Fu trezită din visarea ei de vocea bărbatului pe care îl urmărise mai devreme. Se întoarse spre el şi îl văzu citind cu voce tare din acea carte de care nu auzise niciodată. Nici măcar autorul nu îi era cunoscut, deşi avea o cultură destul de bogată în acest domeniu, la cât de mult citise în viaţa ei. Era una din puţinele fete de vârsta ei care se puteau lăuda cu mai bine de două sute de cărţi citite, aici punându-le la socoteală şi pe cele împrumutate de la Ashlyn. Cine mai ştia ceea ce ştia ea? Desigur, niciunul dintre pasageri, nici măcar acest ciudat care nu are bunul simţ să nu facă atâta zgomot. Dar în ce limbă citea? Părea să fie una pe care nu o înţelegea nimeni altcineva decât el. Nu exista nici măcar un singur cuvânt care să îi sune cunoscut, din toate cele pe care le spunea. De data asta nu se mai putut abţine. Îl trase de mânecă şi îi spuse:
-Hey, excuse me, but what language is that?
-Nu ştiu. Eu doar îmi exersam dicţia, zise el în cea mai pură limbă română.
-Ah, sunteţi român?
-S-ar putea spune şi aşa. Sunt Mihai Hanganu.
-Încântată. Eu sunt Ariel Nikolas. De unde ştiaţi că vorbesc româna?
-Te-am auzit când ai venit aici cu băiatul ăla din spate.
-Dar dormeaţi atunci.
-Zău? De ce m-aş fi culcat înainte de decolarea avionului?
-Păi... nu ştiu...
-Vezi? Nu dormeam. Oricum, aş vrea să mă întorc la citit. Era cea mai faină scenă din roman.
-Deci înţelegeţi până la urmă limba...
-Da. Am zis că nu ştiu care este, nu că nu o înţeleg. Ascultă şi tu în continuare ceea ce spun eu. S-ar putea să înveţi ceva.
„Sigur că da. Ciudatule!” râse ea ironic şi începu să scotocească din nou prin geantă, până găsi ceea ce s-ar numi în lumea noastră un MP3 Player, îşi puse căştile în urechi, dădu drumul la muzică la volum maxim pentru a-l acoperi pe ciudat, apoi închise ochii şi se lăsă din nou spate. Cât de bine era să nu-i mai audă vocea cretinului de lângă ea. Doar pentru că era frumos credea că i se cuvine totul? Putea fi şi preşedintele celei mai mari puteri economice, că ei nu-i păsa. Simpla lui prezenţă o deranja şi de aceea încerca să se detaşeze de tot ceea ce se întâmpla în jurul ei.
Trase adânc aer în piept şi expiră imediat. Atunci deschise ochii. Îi veni o idee minunată. Cum a făcut când a intrat în acea stare care a reprezentat începutul schimbării pentru ea? „Asta e!” murmură ea zâmbind. Îşi puse mâinile pe coapse, inspiră adânc şi închise ochii.
Ceva era însă în neregulă. Atunci nu durase decât o fracţiune de secundă pentru a ajunge în acel tărâm minunat. Acum au trecut deja zece secunde şi nu s-a schimbat nimic. Totuşi, nu se lăsa descurajată. Îşi ţinea respiraţia în continuare şi aştepta. Trecură douăzeci, treizeci, patruzeci de secunde şi expiră, nemaiputând să reziste. În acel moment se auzi o lovitură puternică în avionul care se cutremură uşor. Pasagerii priveau panicaţi în toate părţile, numai ea fiind foarte liniştită. Era chiar uşor amuzată de reacţia celor din avion când au apărut nişte simple turbulenţe, mai ales de cea a lui Mihai Hanganu care părea să se fi încurcat, fără a se opri din citit. Trase din nou aer în piept şi îşi ţinu respiraţia pentru un minut. Nu o mai interesa să intre în nu ştiu ce stare. Acum doar se distra într-un mod cât se poate de stupid. Expiră şi din nou se auzi o lovitură mult mai puternică în avion. Toţi aşteptau ca pilotul să anunţe că erau nişte simple turbulenţe, însă veştile de la el întârziau.
Nu conta că lumea era tot mai panicată. Pentru ea era un adevărat spectacol să îi vadă pe pasageri devenind nişte animale iraţionale. „Dar stai puţin... Care e diferenţa dintre nişte animale iraţionale şi oamenii din zilele noastre? Nu ştiu dacă eu sunt de vină în vreun fel pentru asta şi nici nu mă interesează dacă este sau nu ceva grav.” Schimbă melodia care se auzea în căşti cu una şi mai gălăgioasă, care să acopere ţipetele tuturor. Se uită pe geam şi văzu aceiaşi nori ameninţători care înconjurau avionul. „Nu se poate să fiu eu de vină pentru asta. Norii trebuiau să-şi facă simţită prezenţa mai devreme sau mai târziu.” Zâmbi uşurată la acest gând, apoi trase aer în piept şi îşi ţinu respiraţia mai bine de două minute. Când expiră, auzi o lovitură mai puternică decât toate cele dinainte la un loc. Avionul se cutremură şi mai tare şi începu să piardă altitudine. Dacă îi era teamă? Nici vorbă. Era pregătită pentru aşa ceva de vreo şase ani de zile, deşi momentul ar fi putut veni mai repede, când chiar îşi dorea să moară.
Se întoarse apoi spre pasageri. În timp ce toţi aveau probleme cu echilibrul, ea stătea rezemată pe scaun, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ciudat, dar... şi Mihai Hanganu făcea acelaşi lucru, mult mai calm decât după prima turbulenţă. Îşi scoase căştile din urechi şi încercă să îl întrebe ceva, fără a avea vreun succes. Nici măcar ea nu mai putea să audă ce spune, ceea ce i se părea mai groaznic decât moartea însăşi. „Sper ca acolo unde o să ajung după ce ne vom prăbuşi să pot să îmi mai aud vocea. Dacă nu, existenţa mea va fi cel mai îngrozitor coşmar!
...cel mai îngrozitor coşmar!
...îngrozitor...

...COŞMAR!!!”

duminică, 4 mai 2014

Personaje dubioase, 2x01

Uh, au trecut câţiva ani de la ultima postare cu personaje dubioase. Nu neapărat că mi-era dor, dar suntem înconjuraţi în fiecare zi de aşa ceva. Măcar să mai râdem şi noi un pic, nu?

Bun, în primul episod este un clip destul de vechi, postat acum mai bine de 8 ani şi care prezinte doi copchilaşi americani care se cred în "8 Mile." Unii poate că au văzut ce a ieşit, din moment ce clipul a fost comentat şi de Ray William Johnson în 2010 (cred). Eu l-am (re)descoperit urmărind postările mai vechi ale lui Ray. Eu l-am mai postat şi acum vreo două săptămâni pe Facebook, folosind ca descriere ceva de genul "there's nothing better than an old-school rap battle between a pig and a fag." Cele mai tari versuri, cele mai puternice punch-uri din toate timpurile, toate sunt in aceste aproape trei minute.

Don't forget to smile,
MariusZ.

vineri, 2 mai 2014

Visand in "Lumile Dianei"

Dintr-odată, am observat cum dinspre geam venea o lumină destul de deranjantă, care nu avea cum să fie artificială. Am pus albumul pe care mă uitam deschis pe masă şi m-am îndreptat spre fereastră. Lumina venea de la Soare, ale cărui raze se reflectau într-o fereastră dintr-un bloc de vizavi. Soarele era mai viu ca niciodată, iar afară era vară, mijlocul lui iulie. Oamenii se plimbau pe trotuar îmbrăcaţi în tricouri cu mânecă scurtă, iar unii dintre ei mai purtau şi ochelari de soare. Apoi, deodată, am început să simt o revoltă interioară. Nu puteam accepta să văd cum blocurile de locuinţe care înconjurau trotuarele aveau mai multă viaţă decât trecătorii. În secunda următoare am plecat din faţa ferestrei şi am început să mă grăbesc. Ştiam că trebuia să mă întâlnesc cu cei din gaşcă şi deja întârziasem. M-am îmbrăcat cu nişte haine cât mai sport, mi-am luat un aparat foto şi am plecat la locul de întâlnire pe care îl stabiliserăm. Emanam atâta energie, încât toţi cei pe lângă care treceam parcă se luminau la faţă, fără să conteze câte probleme ar fi avut ei. Întâlnisem tot felul de persoane, de la copii care se ciondăneau din cauză că vreunul dintre ei trişase la jocul pe care îl jucau şi până la cupluri care se ţineau de mână, fără să dea prea mare importanţă partenerului. Când treceam pe lângă ei, copiii care ciondăneau se împăcau şi îmi arătau un zâmbet drăgălaş, iar cuplurile fie se sărutau, fie se priveau cu tandreţe. Ce efect puteam avea asupra oamenilor... Dar ce mă mira de fapt? Doar îl avusesem dintotdeauna.
Am ajuns în faţa Crângului, unde cei din gaşcă mă aşteptau nerăbdători, dar zâmbitori, ca de obicei. Îi vedeam pe toţi, pe Chris şi Lia, Dorinel şi Geanina, Adida, Irina, Dani... Erau cu toţii acolo, iar eu m-am lăsat aşteptată ca o mare vedetă internaţională. Chris se apropie de mine şi îmi zice:
-Hey, parcă ţi-am mai zis de atâtea ori să ai grijă să nu mai întârzii şi tu uite ce faci!
-Trebuia să vă fi obişnuit deja.
-A zis cineva că nu ne-am obişnuit? Noi doar ne facem griji pentru tine, că ştii doar ce s-a... Pff... Nu contează. N-ai avut nicio problemă pe drum, nu?
-Nu, a fost foarte bine. Am mers pe bulevard şi azi n-am văzut decât copii, cupluri şi oameni foarte paşnici.
-Lasă, că o să se liniştească apele până la urmă şi o să răsară soarele şi pe strada noastră. Trecem noi peste toate. Hai să mergem! Ce vrei să joci azi?
-Ce vreau? Păi, ce joc eu de obicei în ultimii câţiva ani, am zis fără ezitare.
Jocul meu era şi este unic. Nu ştiu dacă mai există cineva de pe lumea asta care să poată să facă ceea ce fac eu. Nu am eu un secret anume prin care fac asta, ci doar fac ceea ce simt. Reuşesc să îmi transpun întreaga fiinţă în acest jos şi astfel transform chiar şi un neînsemnat fir de praf într-un tărâm magic. Asta înseamnă să trăieşti! Asta este realitatea mea: un tărâm de vis!
Când am ajuns pe teren, Dorinel pusese deja muzica. La casetofonul lui se auzeau astăzi ritmuri latino, muzica unor români din câte puteam să-mi dau seama. Oricum, era o premieră absolută. Deşi nu puteam să văd nici măcar un nor pe cer, razele soarelui nu erau atât de puternice cum le considerau meteorologii şi medicii. Vremea era perfectă. Din când în când mai simţeam şi câte o adiere de vânt care ne dezmierda obrajii. Când ai parte de aşa ceva, ce ţi-ar mai folosi bogăţiile, palatele, maşinile, zecile şi sutele de miliarde de euro sau dolari? Această scenă este cu adevărat nepreţuită!
Băieţii şi Geanina s-au dus pe terenul de fotbal, iar restul fetelor au început să joace badminton şi tenis. Eu însă stăteam pe margine. Jocul meu nu presupune să alerg după co minge. Nu... Jocul meu este mult mai complex de atât. Nu pot să fac totul exact atunci când vreau, ci trebuie să aştept momentul potrivit pentru a începe. Şi acesta a fost moment când am scos aparatul foto. Simţeam cum fiecare notă a muzicii care venea de la casetofonul lui Dorinel era precum o picătură din cea mai dulce licoare de pe această planetă. Da... Iată că există perfecţiunea! Există dragostea pură şi adevărată! Există magie! Deci, EXISTĂ ARTĂ PERFECTĂ! Mi-am făcut semnul crucii, apoi am făcut prima poză, fără să mă uit în ce direcţie îndreptasem aparatul. Fiecare pas făcut de prietenii mei făcea parte dintr-o coregrafie perfectă, realizată de un coregraf suprem. Am tras adânc aer în piept, am închis ochii şi apoi am făcut cea de-a doua poză a zile. Am deschis ochii şi am zâmbit. Ştiam că atinsesem perfecţiunea. Mi-am ridicat privirea către cer şi am văzut cum un nor plăpând se îndrepta către Soare. Nu era însă doar un nor plăpând, ci chiar o entitate luminoasă care îmi făcea cu mâna zâmbind, un prieten supranatural. „Da, dragă entitate, şi eu te iubesc,” i-am zis eu în timp ce făceam cea de-a treia fotografie. Atunci ritmurile latino s-au schimbat în muzică folk. Ah... Cum ar fi ca noi toţi să ştim să cântăm la chitară? Am putea să mergem la munte, să ne oprim undeva prin mijlocul unei păduri de brazi, protectorii noştri istorici, şi să începem să cântăm fiecare dintre noi câte un cântec la chitară, în semn de apreciere pentru natură, pentru ceea ce ea binevoia să ne ofere. În jurul nostru s-ar strânge la spectacol urşi, porci mistreţi, căprioare, lupi, râşi, vulpi, însă niciunul dintre aceste animale nu ne-ar putea face vreun rău. Oricât de periculoase ar fi unele dintre ele, ne-ar asculta cântecele şi ne-ar fi ghizi. Da... Ele ar avea grijă de noi să nu ne rătăcim cumva prin pădure.
În timp ce eu îmi cream aceste scene minunat în minte, am făcut nenumărate fotografii. Mai aveam film doar pentru două, dar asta nu însemna că nu puteam să mă bucur la maximum de acele momente. Cât de maiestuos zbura fluturaşul fetelor care jucau badminton. Nu era nevoie decât de o atingere, oricât de mică ar fi fost ea, pentru ca fluturaşul să îşi ia zborul fără să opună nici cea mai mică rezistenţă. Privind această scenă, am făcut şi ultimele două fotografii, terminând filmul. Am înghiţit în sec, apoi am strâng aparatul la piept. Aceste poze urmează să facă parte din cel de-al optzecilea meu album foto, însă eu nu mă voi opri aici. N-am nici cea mai mică intenţie să o fac. Arta perfectă este viaţa mea, iar eu mă confund cu ea. Aşa obişnuia să îmi zică şi mama. Nici nu cred că îşi imagina cât de mult adevăr era în spusele ei.
Cu regret, dar şi cu speranţa existenţei unei dăţi viitoare, am ieşit din acea stare, practic din transa în care mă aflasem. De la casetofonul lui Dorinel se auzea acum o superbă baladă rock, care îmi inspira persoana Adidei, rockeriţa din gaşca noastră. Câţiva dintre prietenii mei s-au oprit din joc, stăteau pe margine şi vorbeau. M-am îndreptat şi eu către ei, însă nu am apucat să fac decât vreo doi paşi, că s-au şi strâns în jurul meu. Cel mai nerăbdător dintre ei era Dani, care m-a întrebat:
-Deci?
-Deci ce? am zis eu zâmbind.
-Cum a fost? Cum au ieşit? Mai mult ca perfectul sau mai perfect ca perfectul?
-O să vedeţi, fiţi siguri de asta!
-Hai, te rooooog, spune-ne şi nouă cum a foooost, insistă Irina ca un copilaş ce era.
-Da’ lăsaţi fata în pace, zise aparent autoritar Sebi. N-o mai sufocaţi atâta. O să vedeţi cum a fost după ce developează pozele, ok? Oricum, sunt sigur că va fi foarte greu să găsim nişte superlative pentru opera de artă pe care a realizat-o azi, ca de obicei.
Am zâmbit şi am roşit la auzul acestei replici. Sebi era fanul meu numărul unu şi mereu îşi găsea cu greu cuvintele pentru a descrie pozele mele, pentru a exprima ce sentimente îi transmiteau. Totuşi, eu nu eram o artistă, ci doar făceam ce simţeam, la momentul în care simţeam că trebuia să o fac. Oricât de greu de crezut ar părea, fusesem cu adevărat în armonie cu natura, cu toate că eram într-un parc dintr-un oraş de provincie al României. Spiritele Codrilor Vlăsiei mi-au transmis că sunt oricând binevenită printre ele, să stăm de vorbă, să le surprind în cele mai frumoase poze. Asta înseamnă să te armonizezi cu tot ce se întâmplă în jurul tău. Altfel nici nu pot să îmi imaginez viaţa. Nu pot să îmi imaginez viaţa doar stând închisă într-o cameră, cum fac unii copii ai generaţiei mele. Ce or vedea atât de interesant la calculator, nu pot să înţeleg, dar nici nu îi judec. Fiecare îşi trăieşte viaţa aşa cum crede de cuviinţă. Eu nu pot să trăiesc viaţa fără să am prietenii mei adevăraţi lângă mine. Nu pot să trăiesc viaţa asta fără zâmbet, fără iubire, fără natură, fără credinţă. Asta sunt eu...
Asta sunt eu...

Asta sunt eu...