duminică, 10 mai 2015

Vampiri...

De fiecare dată când un om aude cuvântul „vampir”, se gândește la Dracula sau la o creatură asemănătoare. Știți voi, un humanoid nemuritor, cu niste colți cu care suge sângele oamenilor sau al altor făpturi (pentru că, deh, creatura asta trebuie să se hrănească). Mă rog, ideea este că aici nu mă voi referi la Dracula, Nosferatu sau alte personaje din astea celebre.
Mă refer strict la ceva cât se poate de adevărat.
V-ați simțit vreodată epuizați în preajma unei persoane, în ciuda faptului că nu ați depus niciun efort? De fapt, întrebarea asta este retorică. Este normal, fiecare dintre noi s-a simțit așa măcar o dată în viață. Da, eu mă refer la vampirii energetici.
OK, acum că am zis-o, unii s-ar putea să mă considere mai nebun decât mă considerau înainte. Contează mai puțin; fenomenul este cât se poate adevărat și ar fi bine să fim conștienți de existența lui, pentru a putea să ne protejăm pe cât putem.
Vampirii energetici nu sunt persoane rele, în principiu. Pot să aibă un fundament bun, însă prezența lor în preajmă poate să te epuizeze. Sunt fel de fel de vampiri energetici. Nu știu să îi categorisesc, pentru că, la fel ca în mai toate domeniile, există o mulțime de posibilități. Ideea este că ei sunt dăunători, chiar dacă nu-și dau seama. Am văzut acum câteva zile un articol în care erau categorisiți, dar mi s-a părut incomplet și părea să caute mai degrabă senzaționalul situației, decât o soluție.

vineri, 17 aprilie 2015

An Angel for May

"An Angel for May" este un film cunoscut de putina lume, dar care mie mi-a schimbat viata. Cu o distributie foarte faina, din care fac parte actori cunoscuti, precum Tom Wilkinson, Matthew Beard (pe vremea cand avea doar vreo 12 ani), Hugo Speer si Angeline Ball, reuseste sa transmita foarte mult, principala tema fiind prietenia. O prietenie legata intre Tom, un baiat de 11-12 ani din zilele noastre (ma rog, 2001), cu o familie scindata, probleme de sanatate (astm) si o viata sociala urata (avem si bullying), si May, o fetita de-o seama cu el, dar... asta in 1941. May, jucata de o Charlotte Wakefield senzationala, este o fetita cu mari probleme si traume, care isi gaseste in "calatorul" nostru, Tom, un prieten de nadejde. O prietenie adevarata, frumoasa, care a supravietuit 70 de ani. Jocul actoricesc a fost foarte bun, povestea a fost minunata, decorul a fost credibil. Nota 10 este prea mica... 

De ce spun ca mi-a schimbat viata acest film minunat? Pentru ca dupa ce l-am vazut m-am hotarat sa duc ce am spus la 5-6 ani, ca vreau sa ma fac scriitor cand o sa fiu mare, la indeplinire. Da, prima data am vazut filmul pe HBO, prin 2002-2003. De atunci sunt fascinat de calatoria in timp (si chiar cred ca o sa fie posibila la un moment dat). Filmul exista pe youtube. Calitatea imaginii este destul de slaba, dar merita urmarit. Azi l-am vazut pentru a patra oara.

joi, 16 aprilie 2015

Ecouri

se aud în depărtare
nici umbrele nu se mai mișcă
se pare
că le-așteaptă acum
să vină spre ele
ecourile se-aud pân' la lună
și stele
sunt cuvinte mascate-n
toate limbile lumii
sunt mesaje trucate
trunchiate
ce ne-nvață că lumea e
des colorată
de sute de frunze ce cad ne-ncetat
de mii de țigări fumate palmat
de multe cuvinte vândute la târg
de povești de iubire sfârșite-n amurg

dar toate pălesc atunci când
o voce
se-aude
pe drumul spre soare
si acum chiar orice
micuță umbră se pune-n mișcare
pe pământ cad iar picături
de soare
iar viața renaște din nou
și din nou
arătând că e cel mai de preț
cadou
ce poate străbate orice distanță
fără vreo pretenție sau aroganță
și nu sună la ușă-așteptând un răspuns
căci deja în suflet el a pătruns

duminică, 26 octombrie 2014

Joaca de-a Aniri

Bun venit în jocul meu. Este foarte simplu, dar şi foarte complicat în acelaşi timp. Cum să mă exprim... Nu e unul din rahaturile alea pe care le vedeţi la TV, la posturile alea care spală oamenii pe creier pentru a îi face să ignore problemele adevărate ale vieţii. Într-adevăr, este importantă o detaşare de ele, însă tot ce e mult strică. Ştiţi zicala, „somnul raţiunii naşte monştri”. Mă rog, joaca de-a Aniri n-are nimic de-a face cu alea.
E interesant că eu sunt singura care se poate juca, iar voi îmi puteţi urmări opera chiar fără să ştiţi că este a mea. Schimbaţi pe orice canal de ştiri doriţi şi o să găsiţi o parte din capodopera mea.
Şi de unde a început totul? Păi, să o luăm cu începutul.
Primul ingredient a fost saltul într-o fâşie temporală al unei zeiţe ipocrite care ne dădea tuturor lecţii, chiar dacă nu a ştiut niciodată ce e viaţa. Ce dracu’ poţi să înveţi despre viaţă în doar 15 ani, 11 luni şi 6 zile?
Al doilea ingredient este trezirea mea dintr-o comă prelungită care ar fi trebuit întreruptă din prima secundă. Poate că în lumea mea nu m-aş mai fi trezit deloc, iar totul ar fi mers perfect pentru toţi. Dar zeiţa ipocrită a avut alte planuri.
Al treilea ingredient este detaşarea completă de cine ştiam că sunt şi crearea unei alte personalităţi, o schimbare radicală. Mai întâi mi-am tăiat părul, am înlocuit tunsoarea aia banală cu o tunsoare măsura 1. Mă uitam în oglindă şi simţeam că mă iubesc din ce în ce mai mult. De multe ori mi-am şi sărutat reflecţia, simţind că eu sunt singura persoană cu care aş face dragoste cu adevărat. Când ieşeam la plimbare, mă îmbrăcam cu nişte haine banale, însă îmi puneam o perucă. În fiecare zi o altă perucă, de altă culoare. Blondă, brunetă, roşcată, şatenă, albastră, verde, roşie şi tot aşa. Fiecare culoare mă influenţa în felul ei, de parcă ar fi avut şi ea propria personalitate. Chiar şi acum obişnuiesc să îmi schimb perucile. Măcar atâta originalitate să aibă şi criminala asta în serie. Marele meu noroc este că atunci când sunt în pat cu cineva, nu contează cât de lung am părul. Mă rog, am mai folosit şi diferite tipuri de machiaj, până când am ajuns la concluzia că nu am nevoie de aşa ceva. Doar sunt cea mai sexy persoană pe care o cunosc, deşi un pic de ruj pe buze îmi conferă senzualitatea de care am nevoie pentru a obţine ce îmi doresc de la cineva.
Al patrulea ingredient este norocul (da, dracul ăla de noroc) de a avea acest admirator secret care îmi oferă mai mulţi bani decât aş fi sperat vreodată. Nu ştiu cine este, cum îl cheamă, dacă e bărbat, femeie, cal sau maimuţă. Ştiu doar că, prin conversaţiile pe care le-am avut pe net, m-a convins că TREBUIE să încep o nouă viaţă COMPLET diferită de cea pe care o dusesem până atunci, pentru a putea supravieţui. Într-adevăr, printre „vechii” mei prieteni nu puteam să supravieţuiesc. Eu veneam dintr-o altă lume, aveam TOATE amintirile de acolo, în timp ce ei aveau şi amintiri de aici. Ar fi fost o confuzie totală, pe care am simţit-o chiar şi de fiecare dată când stăteam în preajma Geaninei. Să nu mă înţelegeţi greşit, e o fată minunată, dar simpla ei prezenţă mă înnebunea. Ştiam că e ea, dar o simţeam ca pe o străină şi asta mă durea cumplit. Închipuiţi-vă cum m-aş fi simţit în preajma celor din gaşcă. Cea mai bună decizie a fost să plec fără să mai iau legătura cu nimeni. Admiratorul meu m-a asigurat că o să-mi spună din când în când ce mai fac foştii mei prieteni. Aparent, are nişte surse foarte bune şi credibile. Sincer, nu-mi pasă cine e. Atâta vreme cât îmi oferă bani, este prietenul meu. Poate cândva o să ne şi întâlnim şi o să-l cunosc pe cel care se ascunde în spatele cuvintelor motivaţionale. Nu pot să spun dacă simt ceva pentru el, deşi nu ştiu cum o să reacţionez în ziua aia.
Al cincilea ingredient este clar ştiinţa de a-i manipula pe cei din jurul meu aşa cum îmi doresc. Până să încep viaţa asta n-am avut nicio idee că mă pricep la aşa ceva. Acum simt că pot să devin orice îmi doresc, dar doar pentru o scurtă perioadă de timp. Cât trăieşte, Aniri nu trebuie să fie descoperită de nimeni.
După ce adăugăm aceste cinci ingrediente stranii, le amestecăm, le punem la blender, după care turnăm pasta rezultată peste lumea întreagă fără nici cea mai mică urmă de regret.
Acum această joacă de-a Aniri are loc într-unul din cele mai fierbinţi puncte din lumea întreagă. Aici să fiţi siguri că vor cădea multe, multe capete, atât de o parte, cât şi de cealaltă, pentru că nici nu vă puteţi închipui câţi trădători există. Deci o să dureze ceva până voi scrie din nou.

miercuri, 18 iunie 2014

You know, I think it's odd... ("Diana's worlds", Part 1, Chapter 3.1)

Oh my God! I haven’t written anything in my diary for so freaking long! I think it’s been… seven months. What a quiet and beautiful year this has been. If anything out of the ordinary had occurred, I would have come to share my happiness or sadness. But I’ve had… Peace, quiet, calm, love, harmony… It’s like I’m a character in one of those movies in which a student has learned the secrets of a wonderful life from his master.
I’ll start writing the most important stuff. I see that at the beginning of year I felt that I was gonna get better grades. How sweet… I was right. I have had the best grades in my class, something that I never thought it would happen. I’m a mediocre student. It seems that I was lucky, otherwise I can’t explain how I knew all the answers. I even started to miss the old days when I didn’t know the answer and said something very funny that made the whole class laugh.
Let’s get over this. School isn’t that important to me. The one that really matters to me is Lia. Even if our relationship has begun in the Small Park, which was the place where we’re had our first kiss, we have always loved to walk in Parcul Crâng. It’s the most famous park in our town and also some sort of a symbol. Too bad it’s just a small part of what Codrii Vlăsiei (Vlăsia’s Woods) were.
We don’t like to stay in the public eye for too long and so we start walking through the forest and we get lost in it. Sometimes we spend hours and hours under an oak that’s been there for hundreds of years. There we feel like we’re next to a grandfather who tells us about the funniest things he’s done in his life. And we laugh. And we have so much fun… I wonder what most people see when they look at an oak like this. Maybe they see a big tree that could keep the peasants warm in the winter.
After a while we get up and start running in the woods. I was tempted to say that we were doing this „like two kids,” but that’s exactly what we are. Sometimes we happen to run into dogs that are said to have bitten a lot of kids, but in our presence, the animals are very friendly and playful. Maybe the fact that we are not afraid of them has been very important. They feel that we’re friends, not foes. Who knows? Anyway, we play with those poor animals for a few minutes and can’t help to feel sorry for them. They look as if they haven’t been pet before.
This kind of life has to be so sad. Dogs have come into this world to be man’s best friends, but the only things they got in return were curses, pain and suffering. How can an animal not be violent if he’s been treated like that? Doesn’t man act the same when the pain and suffering become unbearable? It’s the exact same situation…
I have always thought that our LOVE is so strong, that nothing in this world can ignore it. The dogs usually follow us until we get out of the park. We feed them every time and they are so happy, that I can’t not think that there are people in this world that would act the same way… I myself could have been on of those people. Diana could have been too… All these thoughts make me be thankful for everything that we have. Even if both my natural parents are dead, there are people who love me very much and whom I adore. La vita e bella!
And here comes 13 again… A new chapter of my diary has begun, because I have turned 13 on May 13 and… surprise! I and Lia have celebrated the first year of our relationship on June 13, but I couldn’t help the feeling that there was something strange going on. One day earlier, she wasn’t at home, but in Bucharest, to do another medical control. I don’t know why she’s doing this and… it seems that she doesn’t want to tell me. Every single time I have asked her about it, she started talking about something different. She never wanted to give me an answer and that’s why I haven’t pushed her to do so.
OK… How did we celebrate our first year together? It was nothing out of the ordinary. We just took longer walks than usualy, but still we didn’t feel tired. Our love is so strong, that it can overcome any problem that comes in our way. Do we dream too much? Maybe, but I don’t give a damn! I’m never gonna change and I’m sure that she’ll do the same. Life is beautiful and it’s worth living. When you have your loved one next to you, enjoy every second!
And that’s exactly what we do! We enjoy each and every second spent together, we’re forgetting all our trouble and we’ll come to be the most beautiful couple EVER!

I don’t know if I’m gonna write too often this year, as things have been very quiet lately. I know it’s only halfway gone, but nothing bad can happen to me! I’m 13 years old!