sâmbătă, 4 noiembrie 2017

Și cu asta ce-am făcut?

Cu siguranță că dintotdeauna a existat o discrepanță între elită și sărăcime, indiferent dacă era vorba despre oameni liberi sau sclavi. Istoria a consemnat însă numai ce au dorit diferite personalități ca noi să știm, ceea ce înseamnă că, în principiu, oamenii de rând idealizează cumva conducătorii din vremurile de demult, ca și cum viața sub conducerea lor ar fi fost frumoasă, prosperă, dreaptă și cu tot ce și-ar putea dori cineva pe acest pământ. Ceea ce nu cred că este neapărat cazul. Trebuie să fim conștienți că până și cei mai străluciți conducători au avut haterii lor, deoarece, pentru a ajunge în acea poziție, au trebuit să lupte cu adversari politici mai slabi sau mai puternici, adversari care, dacă nu erau omorâți în bătălie, de multe ori nu lăsau conducătorul să trăiască. Viața a fost dificilă întotdeauna, asta ar trebui să conștientizăm, la fel cum și nemulțumirile sociale au existat mereu. Diferența e că acum putem să ne exprimăm aceste sentimente; dacă ajută sau nu cu ceva, asta este cât se poate de relativ.

Mișcările de protest au ajuns la amploarea la care sunt acum destul de târziu, în epoca modernă, când au început să se cristalizeze doctrinele politice, fiecare dintre acestea adresându-se unei anumite categorii sociale. Și au apărut partidele politice; în mod evident, au existat diferite curente politice  și înainte de epoca modernă, doar că era destul de puțin relevant, având în vedere că țara era pusă la cale de către un număr extrem de restrâns de oameni, în niciun caz de cei cu o situație financiară mai proastă. Pentru cei din urmă se pare că ar fi început să se lupte gânditorii și politicienii de prin secolul al XVIII-lea, de multe ori folosindu-le situația precară drept pretext pentru a obține puterea. Societatea a evoluat ulterior, iar partidele politice s-au succedat la guvernare în întreaga lume, având și numeroase realizări, dar, pe de altă parte, dezamăgind o parte din populație, ceea ce a dus la proteste și alternanța la putere. Au existat poezii, povești, articole și melodii de protest împotriva politicienilor în orice epocă, pentru că oamenii simțiseră cumva că vocea lor începuse să fie ascultată. Evident, un semnal de alarmă a fost tras și de autori precum Ion Luca Caragiale, care a surprins în operele sale mizeria umană, ipocrizia și corupția din politica românească de la sfârșitul secolului al XIX-lea-începutul secolului al XX-lea, asemenea articolelor unor jurnaliști ca Mihai Eminescu. Dar în acest scurt articol mi-aș dori să mă refer în special la melodiile de protest.

Și, dacă tot am ales muzica drept punct de plecare, ia să începem cu o celebră poezie... parțial interbelică, a lui Constantin Tănase. Cu siguranță ați auzit de „Și cu asta ce-am făcut?”. Această poezie mi se pare de referință, întrucât se situează aproximativ la mijlocul perioadei dintre „O Scrisoare Pierdută” și zilele noastre, semn că lucrurile nu s-au schimbat, iar semnalele de alarmă nu au fost ascultate, ci dimpotrivă, după cum am povestit, în linii mari, aici. Unii spun că ar fi fost asasinat din cauza satirizării Armatei Roșii, ceea ce poate că e adevărat, poate că nu... Nu vom ști niciodată.


Că tot veni vorba de comuniști, au avut o mulțime de hateri, atât în țară, cât și în străinătate. După venirea lor la putere în România, unii oameni mai cunoscuți sau mai puțin cunoscuți au reușit să fugă în țări străine și să ducă o viață cât de cât decentă, ceea ce nu înseamnă că au uitat de unde au plecat. Din păcate, unii dintre acești oameni nu au mai pus niciodată piciorul în România. Printre ei se numără și Jean Moscopol, o mare vedetă a muzicii Bucureștilor interbelici, cu hituri ca „Mâna, birjar” și „Vrei să ne întâlnim sâmbătă seara”, însă după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, când se instalase deja „guvernul” Groza, el nu a acceptat să cânte de partea comuniștilor, scriind și lansând niște foarte curajoase cuplete anticomuniste, pe care, dacă le-ar fi cântat prin 1948-49, ar fi fost cel puțin trimis la Canal. Dar în 1945 comuniștii încă nu preluaseră toată puterea, România rămânând (aparent) monarhie constituțională până pe 30 decembrie 1947. Mai devreme în același an, Jean Moscopol reușise să plece din țară, ajutat fiind de actrița Elvira Popescu, el mutându-se ulterior în Statele Unite ale Americii, unde avea să moară în 1980. Dar melodiile sale anticomuniste rămân până în ziua de azi unele dintre cele mai dure și mai curajoase.



Au existat în continuare mișcări de protest ale oamenilor din țară, numai că teroarea era atât de mare, iar viața era atât de grea, încât cei mai mulți preferau să stea în banca lor și cel mult să înjure printre dinți, deși până și asta era periculos - cine știe cine auzea? Cei care au mai lăsat în urmă câte ceva scris împotriva regimului au fost, în linii mari, cei care aveau de suferit. Și, având în vedere că deja li se luase totul, inclusiv libertatea, ce mai aveau de pierdut? Printre acești oameni se numără și poetul Radu Gyr, personalitate controversată din cauza convingerilor sale legionare, plus că, după 45 de ani de comunism, normal că s-a imprimat în mentalul colectiv că legionarii erau răi, fapt adevărat doar în anumite cazuri mai mult sau mai puțin izolate. În ceea ce îl privește pe Radu Gyr, nu cred că a fost mai rău decât Mihail Sadoveanu, unul dintre „clienții” lui Jean Moscopol dintr-una dintre piesele de mai sus. Dimpotrivă, Radu Gyr părea să fie un om diferit din multe puncte de vedere; sincer, îl consider cel mai prost citit poet al secolului trecut, iar poezii ca „Ridică-te, Gheorghe! Ridică-te, Ioane!” sunt de referință în literatura românească. Poetul nu a avut ocazia să își cânte poezia, însă Cedry2k a făcut-o, pe EP-ul „Sfinții Închisorilor” (2014).


Dar a existat și un alt tip de rezistență la adresa comuniștilor, măcar din punct de vedere simbolic. Rugăciunea pare să fi fost cea mai frecventă evadare pentru persoanele care au avut de suferit din cauza regimului comunist, o parte dintre ele lăsând în urmă niște scrieri de mare valoare, pentru a ne da seama ce fel de oameni au fost și prin ce au trecut. Una dintre aceste persoane este Corneliu Coposu, lider țărănist după căderea lui Ceaușescu. Deși nu pot fi niciodată considerat un susținător PNȚ - guvernele țărăniste au fost cele mai toxice din istoria României -, nicio persoană nu merită să treacă prin teroarea și tortura prin care au trecut oameni precum Corneliu Coposu, autorul unei superbe poezii, „Ruga”, pe care Valeriu Sterian a cântat-o în anii '90.


De asemenea în interpretarea lui Valeriu Sterian este și piesa „Vino, Doamne”, care va aduce mereu aminte de evenimentele din decembrie 1989, când Revoluția/Lovitura de Stat a fost reprimată cu violență de către regimul lui Ceaușescu... sau de către Securitate... sau de către „agenturili”... sau de către Gorbaciov, tovarășul de la Răsărit, pe care Occidentul îl vedea drept un soi de personaj pozitiv. Cu toate că singurul lucru bun pe care l-a făcut a fost să ruineze Uniunea Sovietică. În ceea ce privește România, știm prea bine pe cine a ales să fie la putere, măi dragă. În continuare atașez și piesa „1989” a celor de la Cargo, deoarece pe întreaga durată a clipului apar pe burtieră numele celor morți la „Revoluție”.



Dar, în mod evident, asta nu a fost ultima piesă anticomunistă românească. Pentru că regimul comunist a fost doar aparent dat jos, măi dragă. Au venit la putere neo-comuniștii, care au mai făcut câteva concesii, au deschis granițele, românii au început să mai și iasă din țară. Dar țara o ducea din rău în mai rău. Partidele istorice reapăruseră și voiau dreptate, doar că dreptatea este întotdeauna ceva cât se poate de relativ într-o astfel de situație - cum dracu să ceri în 1990 aplicarea rezultatului alegerilor din 1946?! Lumea nici măcar nu te cunoaște; ba chiar a fost îndoctrinată că tu ești dracul întruchipat. Această atitudine revanșardă a creeat probleme pentru cele două partide, PNL și, în special, PNȚ, ai căror lideri au fost atacați în presa vremii, o bună parte din populație fiind împotriva lor. Ceea ce nu înseamnă că nu aveau și susținători. Și astfel a început nebunia protestelor, cu Mineriadele din 1990-1991, care s-au soldat cu sute de răniți și cu Dumnezeu-știe câți morți. Cum ar fi zis Jean Moscopol, „Ce frumoasă este viața / Când vezi că se umple piața / Cu minerii bătăuși / Ai lui Ilici filo-ruși”. Dar acesta era mort de 10 ani, iar imnul străzii în acele vremuri tulburi a fost cel al lui Cristian Pațurcă - „Imnul golanilor”.


Să zicem că trece și această perioadă extrem de dubioasă cu mineriadele, despre care adevărul va ieși la iveală abia atunci când persoanele vinovate de crime împotriva umanității - în principiu, cei care se aflau la conducere și sclavii lor - vor dispărea fizic de pe acest pământ. Că doar nu e vreunul dintre ei nemuritor, nu? „Măi dragă” a reușit să scape din toată nebunia aia și și-a consolidat puterea, dând jos fiul de comunist din funcția de prim-ministru și înlocuindu-l cu cineva care era comunist, iar acum o arde foarte liberal, de dreapta etc. Iar la următoarele alegeri generale, partidul prezidențial câștigă o majoritate lejeră, prim-ministru devenind o persoană care nu a crâcnit în fața președintelui, o epocă destul de rea pentru țară - inflație, industrie măcelărită, promisiuni nerespectate. Normal că vedea toată lumea treburile astea și au mai apărut și piese prin care conducătorii politici sunt atacați, una dintre acestea fiind legendara „Somn bizar” a celor de la Iris. 


Dar în această perioadă apare și un alt tip de piesă de protest - cel al prezentării situației din cartiere, a oamenilor de rând. Pe undeva poate fi considerată și un soi de satiră socială, dar este în mod evident cel puțin o înțepătură la adresa politicienilor, care nu se încumetaseră să se ocupe de treburile țării; de data asta, îi atacă pe cei din administrațiile locale, în special pe cei din București. Ca să înțelegem contextul, această versiune a piesei „Pace Cartierului” a fost înregistrată prin 1996, care a fost ultimul an de mandat pentru Crin Halaicu în calitate de primar general al Bucureștiului; ulterior a fost ales prima Ciorbea Victor, pe care președintele țărănist l-a desemnat prim-ministru, deoarece, în marea sa înțelepciune, nu a găsit printre miile de specialiști cu care a aburit electoratul pe altcineva mai bun să ocupe această funcție. Următorul primar fiind nimeni altul decât actualul personaj monden, Viorel Lis. Deci PACE CARTIERULUI! :))


Din aceeași categorie face parte și piesa „Lumea e a mea” a celor de la B.U.G. Mafia, pe care vorbesc despre greutățile vieții și atrag atenția asupra lipsei oportunităților pentru tineri, lucru care se pare că s-a schimbat doar parțial din acel punct până acum. Nu este nicidecum o piesă agresivă, ci mai degrabă un soi de combinație între „Ruga” și „Pace Cartierului”. „Reprezint strada, un mod de viața de care ție nici nu-ți pasă,” zice Uzzi pe cea de-a treia strofă, adresându-se tuturor celor din afara sferei de cunoscuți, oamenilor de rând, dar în special celor care pot să facă o schimbare în mod real. Este binecunoscut faptul că B.U.G. Mafia este, poate, cea mai puternică trupă din România, de aceea va mai fi prezentă aici de cel puțin două ori.


O piesă lansată în 1999, dar parcă ar fi lansată prin anii 2010. Cam atât de actual este mesajul. Oare chiar nu s-a schimbat nimic? Am intrat în NATO... cumva. Am intrat în UE... pentru că puterile occidentale au considerat că este cea mai bună decizie strategică după 9/11, tragedie care cred că ne-a ajutat mult să aderăm. „Și cu asta ce-am făcut?” zicea Constantin Tănase. Unele lucruri s-au schimbat, iar la nivel internațional țara s-a făcut cumva cunoscută, însă problemele interne sunt cele care ne strică. Și tocmai aceste probleme interne sunt trecute cu vederea de către politicieni, care trebuie să țină cont de directive, de norme, chestii, trestii, fel de fel de nimicuri pe care le aruncă în spațiul public pentru a ascunde faptul că... ei de fapt trebuie să își umple buzunarele sau conturile.


Iar anii 2003-2004 au fost plini de piese de protest în hip hop-ul românesc. Aceia au fost ultimii doi ani din cel de-al treilea mandat al lui „măi dragă”, în care primul ministru nu a mai fost atât de cuminte și ascultător. Da, sunt acei ani când Bombonel și gașca lui au domnit peste România. Niște ani în care să zicem că au existat niște urme de progres, însă corupția din interiorul guvernului (și nu numai) au înflorit și abuzurile s-au ținut lanț, melodii și televiziuni fiind cenzurate, respectiv închise, din cauză că deranjau pe cineva sus-pus din politică. De aceea au apărut piese ca „Românește” (B.U.G. Mafia), „România, trezește-te” (Morometzii), „Egali din naștere (Ombladon feat. Raku) sau „Jos cenzura” (Paraziții).





Cu aceste piese închei o primă parte a acestei compilații, pentru că urmează niște ani foarte ciudați, caracterizați de fraude electorale, crize financiare, tăieri salariale și corupție prea mare. 

Davai România!

joi, 7 septembrie 2017

De-ar rămâne la străini, să crească urzici și spini...

Sunt destul de puține trupe ce reușesc să te treacă prin atâtea stări, de la veselie, fericire, dans, până la dor, dragoste, chiar și un soi de melancolie. Sunt destul de puține trupe cu o astfel de originalitate stranie, pentru că este stranie. Să fim serioși, ceva similar s-a mai realizat, dar ei au ceva aparte, pe care nu știu exact cum să-l definesc. Dar ei sunt una dintre trupele mele preferate încă de când eram copil - Zdob și Zdub.

Primul contact pe care l-am luat cu muzica lor a fost cam atunci când postul TV la care mă uitam cel mai des a devenit Atomic, adică prin 2002. Și am descoperit bijuteria asta:



Sau cel puțin așa credeam, că e primul contact. Îmi plăcea mult combinația asta de muzică rock cu influențe folclorice, dar ei îmi păreau cunoscuți. Încă nu știam de unde să-i iau. Și mi-am dat seama că îi știam de prin 2001, după ce am intrat iar în contact cu:



Da, am intrat iar în contact cu extratereștrii. Mi se părea o piesă tare simpatică, cu extratereștri, chestii; îmi plăceau mult filmele și serialele Sci-Fi pe vremea aia, iar perspectiva ca un țigan să fie răpit din șatră de extratereștri mi se părea foarte amuzantă. Și mi s-a părut în continuare o trupă amuzantă după ce am văzut clipul ăsta:



Și numele albumului pe care era piesa mi se părea genial: „450 de oi”. Un album pe care îl consider unul dintre cele mai mișto care au fost lansate în muzica românească și... unul dintre cele mai tari din mileniul ăsta. Pentru că aici mai avem și o piesă de nuntă:



Cu „Ștefănel și Mărioară”, lăutari, masa mare. Nuntă Extremală. Și totuși, cel mai mare hit de pe album a fost nebunia asta, pentru care au colaborat cu Surorile Osoianu:



Dar pe același album se afla și o piesă pe care am înțeles-o și apreciat-o ceva mai târziu. O piesă complexă, atât în privința compoziției, cât și a mesajului transmis. Poate și din cauza complexității și a puterii hitului „DJ Vasile”, „Cucușor” este uneori o piesă uitată a lor:



Iar prin 2005-2006 țin minte că ascultam o altă piesă nebună a lor, care mi se părea foarte simpatică:



Dar la nivel internațional au devenit celebri după participarea la Eurovision 2005, cu cea mai nebună melodie a lor:



Și totuși, Zdob și Zdub era o trupă veche. Povestea lor nu a început odată cu „Țiganii și OZN”, iar în 2006 au lansat un album Best-Of, numit „Ethnomecanica”, pe care l-am ascultat în heavy rotation pe atunci. Și astfel am ajuns să îndrăgesc melodii ca:



Sau...



Sau reinterpretarea asta a Horei Cosmice:



Și, bineînțeles, minunea asta:



O perioadă de timp ei nu au mai scos melodii foarte cunoscute... în spațiul românesc. Pentru că în 2010 au lansat un album în limba rusă. Nu știu exact ce conține, poate e frumos, dar eu prefer să-i ascult într-o limbă în care să înțeleg. Și au mai participat o dată la Eurovision, în 2011, cu o melodie la fel de nebună ca „Bunica bate toba”:



Iar show-ul a fost foarte simpatic, cu căciulile alea dubioase, cât toate zilele și nopțile, și cu îngerașa aia care se plimbă pe scenă cu un monociclu. 2013 a venit cu un nou album al Zdubilor, „Basta Mafia”, cu un sound care combina nebunia și veselia cu o profunzime incredibilă. Hitul a fost, în mod evident, ăsta:



Dar pe acest album se găsește și cea mai frumoasă melodie a lor. Iar versiunea de pe album este superbă, are un farmec și mai puternic decât versiunea din videoclip, căpătând chiar aspectul unui descântec, așa cum au făcut și în „Cucușor”. Atunci când Roman Iagupov începe să cânte la rând strofele ca pe un refren prelungit are loc adevărata magie. Din păcate nu am găsit pe YouTube versiunea de pe album, dar...



Este o adevărată bijuterie de melodie. La fel cum sunt și alte piese profunde de pe acest album:



Și o altă piesă foarte interesantă și complexă, despre cel pe care manualele de istorie din învățământul preuniversitare îl consideră întemeietor al Moldovei, dar îl și acuză cumva că a fost credincios regelui Ungariei, care l-a trimis să întemeieze o marcă de apărare. Ooo... să-l uităm pe Dragoș Vodă; adevăratul întemeietor e Bogdan, no? Eh, de fapt întemeietorul este Dragoș Vodă, indiferent dacă vă place sau nu. Iar Zdubii au cântat cumva legenda lui:



Iar ei chiar sunt patrioți:



Și of, ce chin, ce dor, ce jale...



Și o ultimă piesă, care ar fi ieșit foarte, foarte tare, dacă nu se implica și repărașul ăla bănățean, care prin 2005 umbla teleleu:



Chiar sunt curios ce mai pregătesc băieții de la Zdob și Zdub. Nu am inclus piese în limba rusă nu din naționalism sau ceva de genul, ci pentru că fie nu-mi plac atât de mult, fie nu le știu. Oricum, sunt convins că vor continua să facă muzică de calitate.

Big UP, Zdob și Zdub!

duminică, 27 august 2017

Eu știu că nu știu nimic...

Este o aglomerație de nedescris. Pretutindeni vezi oameni. Fel de fel de oameni, care mai de care cu o gândire pe care și-o consideră a fi cea adevărată, cea dreaptă. Fiecare are adevărul său, fiecare are dreptatea sa, fiecare crede că lumea funcționează conform concepțiilor lui, iar șansele ca el să se înșele sunt inexistente. Cu siguranță toți ceilalți sunt niște imbecili, în timp ce acești deținători ai adevărului și păreriști de profesie au întotdeauna dreptate. Și s-ar putea să aibă toată lumea dreptate, nu neg acest fapt, întrucât fiecare se concentrează numai pe o anumită latură a problemei, iar soluția pe care o găsește este, de obicei, corectă, însă doar dintr-un anumit punct de vedere. Trebuie să recunosc că și eu cad în această capcană și nu privesc lucrurile în întregime, ceea ce reprezintă o greșeală. De multe ori nici eu nu-mi dau seama care este problema în întregime și poate părea că o judec simplist, superficial, însă încerc să mă perfecționez în ceea ce fac și să descopăr cât mai multe despre lume, pentru a o putea înțelege din cât mai multe puncte de vedere.

Ceea ce este extrem de ușor de zis și aproape imposibil de făcut. În calea unei judecăți raționale stau atât de multe piedici. Poate fi vorba despre experiențe anterioare, probleme emoționale, prejudecăți, frică, necunoscut etc. Din cauza acestor factori perturbatori se întâmplă cele mai mari greșeli de judecată, uneori niște atrocități care prind la public. Pentru că publicul nu stă să cerceteze despre ce este vorba în „propoziție” și înghite gălușca. Iar aceasta crește încontinuu, ca un bulgăre de zăpadă, care se rostogolește la vale, până când devine uriaș, putând cauza pagube majore. Iar după ce acest bulgăre produce pagubele, oamenii nu știu ce i-a lovit și încearcă să analizeze ce s-a întâmplat, existând riscul apariției multor alți bulgări. Dar asta pe termen lung.

Spuneam că am căzut și eu uneori în capcană și am judecat greșit anumite aspecte, pe care le veți sesiza destul de ușor dacă veți citi postările mai vechi de pe blog. Postări pe care nu vreau să le șterg, pentru că sunt parte din ce și cine am fost eu odinioară.

Oricum, subiectul acestei postări mi-a venit în minte azi-dimineață, când mi-am dat seama că, de fapt, cele mai multe scandaluri și dispute sunt cauzate de niște lucruri cu care oamenii nu au intrat în contact. Iată, de exemplu cazul ordinului prin care ministra mediului vrea să omoare peste 140 de urși, din cauză că ei s-au înmulțit peste măsură și pun în pericol viețile cetățenilor. Având în vedere că ministra e de la pesede, normal că i-a sărit tot internetul în cap, că pesedeul e nașpa și corupt și există o soluție mai bună pentru a scăpa de urși. Eu însumi am distribuit știrea cu pricina și i-am îndemnat pe cititori să facă un exercițiu de imaginație și să își închipuie un univers paralel, unde urșii sunt la conducere și iau astfel de decizii în privința oamenilor. Îmi păstrez această poziție, chiar cred că există o soluție mai bună, însă oare ce gândesc acei oameni ale căror vieți sunt puse în pericol de urșii care îi vizitează în căutare de mâncare? Credeți că le-ar păsa atât de mult dacă sunt uciși sau transportați în rezervații sau în alte țări? Eu cred că singura dorință a acelor oameni este să trăiască liniștiți, fără să le fie teamă că vor fi vizitați de urși când le este lumea mai dragă. Eu sunt un iubitor al naturii și mi-aș dori să existe o politică sănătoasă, coerentă și constructivă în ceea ce privește protecția ei, a pădurilor, a florei și a faunei; sunt conștient că așa ceva este de domeniul S.F.-ului în România, dar sunt dispus să înțeleg și cealaltă parte a problemei, că doar nu le știu eu pe toate.

Dar din cauza tuturor factorilor care perturbă rațiunea, astfel de cazuri vor fi judecate doar dintr-un punct de vedere. Ceea ce duce la dezordine, dezbinare, tensiuni. Nervi. Tristețe. Depresie. Deznădejde. Lumea este rea, este urâtă. Nu este bine unde locuiești, nu îți place ceea ce faci. Nu îți plac oamenii, nu ai încredere în nimeni. La TV, radio sau pe internet vezi fel de fel de știri care te bagă și mai tare în depresie. Este nașpa să trăiești în România, dar în Paris sau Barcelona este posibil să intre nenea islamistul cu camionul în tine și să mori. La americani iar e nașpa, fiindcă zice presa așa. În Orient ăia sunt gălbejiți, mănâncă câini, iar conducătorul-mult-iubit Kim face răsboiu nuclear. Așa că mai bine rămâi acolo unde ești, lucrează pe un salariu mic, iar singura ta fericire în viață să fie certurile cu lumea pe Facebook sau distribuirea unor postări ipocrite de tip clickbait (știți și voi care sunt paginile care distribuie mizerii de genul). Dar ne complăcem în această situație. Cam atât de ușor de controlat suntem...

marți, 8 august 2017

Still rockin' the vibes

După postarea dedicată trupei Cargo mă gândeam sincer să continui cu postări despre alte trupe frumoase, cu a căror muzică am crescut ș.a.m.d.  Totuși, am decis să merg pe mâna unui artist care a cunoscut succesul mai recent. Sigur, știu că este în industrie de multă vreme, dar eu am făcut cunoștință cu el pe E.P.-ul băieților de la Camuflaj, de acum vreo 8-9 ani. Singura piesă pe care am găsit-o pe YouTube este asta:


Dar sunt și altele foarte mișto pe acel E.P. Din păcate, nu le-a postat sau păstrat nimeni pe canalele de YouTube.

Oricum, eu am făcut cunoștință cu muzica lui în felul ăsta. Am ascultat melodiile lui în heavy rotation prin anul nebun 2009, iar pentru o vreme n-am mai auzit nimic de la el, până când...


Shit just got serious. Deci s-a dat pe club-dance-house în romgleză cu mult zdringhi-zdringhi? Dar cum? Și totuși... chestia asta parcă sună bine. Sparge boxe, sample-ul ăla bulgăresc rupe, iar Flavia Mihășan (asistenta lui Răzvan și Dani, în caz că nu o știți după nume) dansează nebunește. 

Normal că, după cum anunță sfârșitul clipului ăstuia, a urmat un altul, care a fost și el un hituleț la vremea lui. „9MM” a fost un hit destul de puternic la vremea lui, deși am impresia că a fost contemporan cu multe melodii cu clipuri în care apăreau multe modele îmbrăcate sumar. Hitulețul care i-a urmat lui „9MM” este:


Pentru ca, la vreun an distanță să apară colaborarea asta:


Delia era și nu era fenomenul care e acum. F.Charm era un fenomen, care avea să atingă apogeul abia mai târziu, când a apărut hitul verii 2014:


Sigur, a fost difuzată într-un heavy rotation atât de cretin de posturile TV și de radio, că n-aveai cum să faci mișto de „zero-zero grade, zero-zero grade”. Oh, da, în vara 2014 au fost două hituri uriașe cu refrene... dubioase, ca să zic așa, că, pe lângă „30 de grade” mai era și „What can I do, do, do, în mintea mea ești tu, tu, tu.” Am supraviețuit și acelei epoci a muzicii. :))

Dar, în toamna-iarna lui 2014 F.Charm a mai avut un hit puternic:


Stilul seamănă destul de mult cu ceva mai recent. Să nu luăm atât de mult în seamă versurile triste, că sunt destul de comune în muzica mainstream românească, din păcate. Omul parcă își dorea să revină la hip hop. Iar, la o lună distanță, a apărut acest clip, al unei melodii mai puternice decât pare. Melodie compusă de F.Charm...


Iar în 2015 a lansat acest hit foarte sensibil, împreună cu Elena Gheorghe:


Și acest hit, pe al cărui refren se poate auzi numele de scenă al unui foarte îndrăgit artist român, cu sute de milioane de fani:


Prin 2016 mă întrebam ce mai face, dacă a mai lansat ceva și... am găsit melodia asta foarte frumoasă:


Pentru ca, în 2017 F.Charm să facă ceva ce pare ciudat pentru mulți artiști care au cunoscut un succes uriaș - să scoată ceva necomercial.


O colaborare foarte mișto, cu unul dintre cei mai populari MC-i din underground-ul românesc - El Nino. Iar piesa care dă titlul albumului este...


Sigur, nu sunt doar piese care îmi plac pe noul lui album, dar mie mi se pare spectaculoasă întoarcerea la hip hop după ce a cunoscut un asemenea succes. Poate că el și-a dorit să lanseze ceva care să îl reprezinte. Și cred că a făcut o treabă foarte bună. 

Big UP, F.Charm!

sâmbătă, 29 iulie 2017

Plouă încet, stau în gară

De fapt, nu mai plouă. Toată săptămâna ne mințeau ăștia pe la meteo că o să fie frig, că o să plouă, că o să fie așa și pe dincolo. Ploaia însă și-a făcut apariția destul de rar, cel puțin în locurile în care m-am aflat, că în altele știm prea bine ce s-a întâmplat, că doar au dat la știri niște solo-spoturi (inundațiile alea sunt evenimente prea mici pentru ca realizatorii de talkshow-uri să dedice emisiuni întregi).

Și nici nu mai stau în gară, că trenul s-a întors de mult. Oricum, cunoscătorii își vor da seama ușor că nu voi vorbi despre chestiuni politico-economico-sociale sau despre porcăriile din presă. A fost doar o introducere, cu primele versuri din „Povestiri din Gară”, una dintre cele mai tari piese românești din toate timpurile, indiferent dacă a fost cântată de Kempes sau Adi Igrișan.



Sunt mare fan al trupei Cargo de foarte mulți ani. „Povestiri din Gară” însă nu a reprezentat primul meu contact cu această trupă, melodia făcând parte de pe albumul cu același nume, lansat în anul nașterii mele și, cu toate că țin mite de prin copilărie un refren care semăna izbitor cu:



..., șansele sunt ca „Erata” să fie doar o amintire bizară. La fel mă gândesc că e cazul și cu:



, deși amintirile parcă ar fi ceva mai puternice. Totuși, cred că le încurc, pentru că piesa asta are aceeași temă cu celebra și geniala:



Mda, piesa care mi-a făcut cunoștință cu trupa Cargo a fost „Ziua Vrăjitoarelor”. De data asta nu mă înșel când spun că am auzit-o prima dată chiar în anul lansării albumului cu același nume - 1998. Adică acum aproape 20 de ani. Mamă, ce trece timpul... Piesa asta are cam tot ce-i trebuie unei piese heavy metal, cu toate că pe vremea aia abia știam ce era muzica și fredonam fără să-mi dau seama „Smooth Criminal”, „Tic Tic Tac”, „Coco Jambo” și „Macarena”. Am învățat pe parcurs ce e muzica și cât de frumoasă e, iar Cargo au ajutat pe deplin, pentru, pe albumul „Ziua Vrăjitoarelor” se afla și...



Nu am știut cum se numește melodia și am căutat-o multă vreme. Știam că o cântau ei, că am recunoscut vocea, am recunoscut stilul, dar nimeni nu știa la ce să mă refer, că nu țineam minte versurile. 19 ani de când am făcut cunoștință cu acest fenomen minunat, numit „Aproape de voi”, ceva frumos cum este și „Floare de Iris”. Fenomenul a fost atât de puternic, încât...



Sigur, înțeleg contextul în care a avut loc acel concert. Fiindcă, din păcate, Kempes a plecat pentru mai mulți ani în străinătate, să muncească. Mai mult ca sigur că viața de artist nu aduce chiar atât de multă bunăstare cum vrea mass-media să credem. Anyway, multă vreme n-am știut care e numele piesei, până când mi-am amintit iar de ea, după ce am cumpărat „Spiritus Sanctus” (2003), pe care se afla:



Pe care am confundat-o, dar de care m-am îndrăgostit imediat. Am aflat numele piesei „Aproape de voi” la scurt timp după ce am cumpărat albumul ăsta, pe care se mai află și hitul:



Dar și superba:



Pentru că ei au făcut destul de rar piese de dragoste. Au avut niște piese foarte puternice pe „Povestiri din Gară”, ca:



sau



Și mai au și această piesă, ce poartă numele (probabil) celui mai popular domnitor român medieval:



Și o altă baladă deosebită:



Și au mai făcut și prima colaborare a unei trupe rock cu o trupă rap. Una peste alta, Cargo și R.A.C.L.A. aveau un statut similar pe felia lor.



Plus piese mai jucăușe, ca:



Sau asta:



Sau, mai recent, asta:



Da, am multe amintiri frumoase în legătură cu această trupă, printre care singurul concert la care am cântat non-stop și de unde am plecat răgușit as fuck. :))

Îmi place foarte mult muzica lor și, deși se întâmplă să nu ascult unele dintre melodiile lor pentru o perioadă ceva mai lungă de timp, încă le țin minte versurile.

Și ar fi nedrept să trec cu vederea tocmai frumoasa melodia care m-a inspirat să scriu acest... articol, dacă pot să-i zic așa. :)))



De pe albumul „Ziua Vrăjitoarelor”, care este și preferatul meu, de altfel. :D