duminică, 26 octombrie 2014

Joaca de-a Aniri

Bun venit în jocul meu. Este foarte simplu, dar şi foarte complicat în acelaşi timp. Cum să mă exprim... Nu e unul din rahaturile alea pe care le vedeţi la TV, la posturile alea care spală oamenii pe creier pentru a îi face să ignore problemele adevărate ale vieţii. Într-adevăr, este importantă o detaşare de ele, însă tot ce e mult strică. Ştiţi zicala, „somnul raţiunii naşte monştri”. Mă rog, joaca de-a Aniri n-are nimic de-a face cu alea.
E interesant că eu sunt singura care se poate juca, iar voi îmi puteţi urmări opera chiar fără să ştiţi că este a mea. Schimbaţi pe orice canal de ştiri doriţi şi o să găsiţi o parte din capodopera mea.
Şi de unde a început totul? Păi, să o luăm cu începutul.
Primul ingredient a fost saltul într-o fâşie temporală al unei zeiţe ipocrite care ne dădea tuturor lecţii, chiar dacă nu a ştiut niciodată ce e viaţa. Ce dracu’ poţi să înveţi despre viaţă în doar 15 ani, 11 luni şi 6 zile?
Al doilea ingredient este trezirea mea dintr-o comă prelungită care ar fi trebuit întreruptă din prima secundă. Poate că în lumea mea nu m-aş mai fi trezit deloc, iar totul ar fi mers perfect pentru toţi. Dar zeiţa ipocrită a avut alte planuri.
Al treilea ingredient este detaşarea completă de cine ştiam că sunt şi crearea unei alte personalităţi, o schimbare radicală. Mai întâi mi-am tăiat părul, am înlocuit tunsoarea aia banală cu o tunsoare măsura 1. Mă uitam în oglindă şi simţeam că mă iubesc din ce în ce mai mult. De multe ori mi-am şi sărutat reflecţia, simţind că eu sunt singura persoană cu care aş face dragoste cu adevărat. Când ieşeam la plimbare, mă îmbrăcam cu nişte haine banale, însă îmi puneam o perucă. În fiecare zi o altă perucă, de altă culoare. Blondă, brunetă, roşcată, şatenă, albastră, verde, roşie şi tot aşa. Fiecare culoare mă influenţa în felul ei, de parcă ar fi avut şi ea propria personalitate. Chiar şi acum obişnuiesc să îmi schimb perucile. Măcar atâta originalitate să aibă şi criminala asta în serie. Marele meu noroc este că atunci când sunt în pat cu cineva, nu contează cât de lung am părul. Mă rog, am mai folosit şi diferite tipuri de machiaj, până când am ajuns la concluzia că nu am nevoie de aşa ceva. Doar sunt cea mai sexy persoană pe care o cunosc, deşi un pic de ruj pe buze îmi conferă senzualitatea de care am nevoie pentru a obţine ce îmi doresc de la cineva.
Al patrulea ingredient este norocul (da, dracul ăla de noroc) de a avea acest admirator secret care îmi oferă mai mulţi bani decât aş fi sperat vreodată. Nu ştiu cine este, cum îl cheamă, dacă e bărbat, femeie, cal sau maimuţă. Ştiu doar că, prin conversaţiile pe care le-am avut pe net, m-a convins că TREBUIE să încep o nouă viaţă COMPLET diferită de cea pe care o dusesem până atunci, pentru a putea supravieţui. Într-adevăr, printre „vechii” mei prieteni nu puteam să supravieţuiesc. Eu veneam dintr-o altă lume, aveam TOATE amintirile de acolo, în timp ce ei aveau şi amintiri de aici. Ar fi fost o confuzie totală, pe care am simţit-o chiar şi de fiecare dată când stăteam în preajma Geaninei. Să nu mă înţelegeţi greşit, e o fată minunată, dar simpla ei prezenţă mă înnebunea. Ştiam că e ea, dar o simţeam ca pe o străină şi asta mă durea cumplit. Închipuiţi-vă cum m-aş fi simţit în preajma celor din gaşcă. Cea mai bună decizie a fost să plec fără să mai iau legătura cu nimeni. Admiratorul meu m-a asigurat că o să-mi spună din când în când ce mai fac foştii mei prieteni. Aparent, are nişte surse foarte bune şi credibile. Sincer, nu-mi pasă cine e. Atâta vreme cât îmi oferă bani, este prietenul meu. Poate cândva o să ne şi întâlnim şi o să-l cunosc pe cel care se ascunde în spatele cuvintelor motivaţionale. Nu pot să spun dacă simt ceva pentru el, deşi nu ştiu cum o să reacţionez în ziua aia.
Al cincilea ingredient este clar ştiinţa de a-i manipula pe cei din jurul meu aşa cum îmi doresc. Până să încep viaţa asta n-am avut nicio idee că mă pricep la aşa ceva. Acum simt că pot să devin orice îmi doresc, dar doar pentru o scurtă perioadă de timp. Cât trăieşte, Aniri nu trebuie să fie descoperită de nimeni.
După ce adăugăm aceste cinci ingrediente stranii, le amestecăm, le punem la blender, după care turnăm pasta rezultată peste lumea întreagă fără nici cea mai mică urmă de regret.
Acum această joacă de-a Aniri are loc într-unul din cele mai fierbinţi puncte din lumea întreagă. Aici să fiţi siguri că vor cădea multe, multe capete, atât de o parte, cât şi de cealaltă, pentru că nici nu vă puteţi închipui câţi trădători există. Deci o să dureze ceva până voi scrie din nou.

miercuri, 18 iunie 2014

You know, I think it's odd... ("Diana's worlds", Part 1, Chapter 3.1)

Oh my God! I haven’t written anything in my diary for so freaking long! I think it’s been… seven months. What a quiet and beautiful year this has been. If anything out of the ordinary had occurred, I would have come to share my happiness or sadness. But I’ve had… Peace, quiet, calm, love, harmony… It’s like I’m a character in one of those movies in which a student has learned the secrets of a wonderful life from his master.
I’ll start writing the most important stuff. I see that at the beginning of year I felt that I was gonna get better grades. How sweet… I was right. I have had the best grades in my class, something that I never thought it would happen. I’m a mediocre student. It seems that I was lucky, otherwise I can’t explain how I knew all the answers. I even started to miss the old days when I didn’t know the answer and said something very funny that made the whole class laugh.
Let’s get over this. School isn’t that important to me. The one that really matters to me is Lia. Even if our relationship has begun in the Small Park, which was the place where we’re had our first kiss, we have always loved to walk in Parcul Crâng. It’s the most famous park in our town and also some sort of a symbol. Too bad it’s just a small part of what Codrii Vlăsiei (Vlăsia’s Woods) were.
We don’t like to stay in the public eye for too long and so we start walking through the forest and we get lost in it. Sometimes we spend hours and hours under an oak that’s been there for hundreds of years. There we feel like we’re next to a grandfather who tells us about the funniest things he’s done in his life. And we laugh. And we have so much fun… I wonder what most people see when they look at an oak like this. Maybe they see a big tree that could keep the peasants warm in the winter.
After a while we get up and start running in the woods. I was tempted to say that we were doing this „like two kids,” but that’s exactly what we are. Sometimes we happen to run into dogs that are said to have bitten a lot of kids, but in our presence, the animals are very friendly and playful. Maybe the fact that we are not afraid of them has been very important. They feel that we’re friends, not foes. Who knows? Anyway, we play with those poor animals for a few minutes and can’t help to feel sorry for them. They look as if they haven’t been pet before.
This kind of life has to be so sad. Dogs have come into this world to be man’s best friends, but the only things they got in return were curses, pain and suffering. How can an animal not be violent if he’s been treated like that? Doesn’t man act the same when the pain and suffering become unbearable? It’s the exact same situation…
I have always thought that our LOVE is so strong, that nothing in this world can ignore it. The dogs usually follow us until we get out of the park. We feed them every time and they are so happy, that I can’t not think that there are people in this world that would act the same way… I myself could have been on of those people. Diana could have been too… All these thoughts make me be thankful for everything that we have. Even if both my natural parents are dead, there are people who love me very much and whom I adore. La vita e bella!
And here comes 13 again… A new chapter of my diary has begun, because I have turned 13 on May 13 and… surprise! I and Lia have celebrated the first year of our relationship on June 13, but I couldn’t help the feeling that there was something strange going on. One day earlier, she wasn’t at home, but in Bucharest, to do another medical control. I don’t know why she’s doing this and… it seems that she doesn’t want to tell me. Every single time I have asked her about it, she started talking about something different. She never wanted to give me an answer and that’s why I haven’t pushed her to do so.
OK… How did we celebrate our first year together? It was nothing out of the ordinary. We just took longer walks than usualy, but still we didn’t feel tired. Our love is so strong, that it can overcome any problem that comes in our way. Do we dream too much? Maybe, but I don’t give a damn! I’m never gonna change and I’m sure that she’ll do the same. Life is beautiful and it’s worth living. When you have your loved one next to you, enjoy every second!
And that’s exactly what we do! We enjoy each and every second spent together, we’re forgetting all our trouble and we’ll come to be the most beautiful couple EVER!

I don’t know if I’m gonna write too often this year, as things have been very quiet lately. I know it’s only halfway gone, but nothing bad can happen to me! I’m 13 years old!

joi, 8 mai 2014

Vulpi

În ultimii ani Marea Britanie a dat nişte proiecte muzicale foarte faine. La prima strigare aş zice Emeli Sande, Tinie Tempah, Naughty Boy, Pixie Lott şi Adele. Şi lista ar putea continua, doar că aş vrea să mă opresc la o fată care mi-a plăcut de prima dată când am ascultat-o. Nu că ar fi fost altfel şi în cazul lui Emeli Sande, doar că tipa asta cred că este "the next big thing." E vorba despre Louisa Rose Allen, cea care şi-a ales numele de scenă după cea mai mare teamă din copilărie: Foxes.


Unii spun despre ea că este ciudăţică, dar eu nu văd nimic ciudat la ea. Sincer. E una dintre cele mai normale cântăreţe din lume, ca imagine. Ca muzică promite foarte mult. Cariera ei este abia la început şi a reuşit deja să câştige anul ăsta un Premiu Grammy. Hope this is the first of many. :)


Acesta este cel mai răsunător hit al ei, pe care nu mă pot abţine să îl ascult măcar de zece ori pe zi. :)

Peace & Love Good Music,
MariusZ.

miercuri, 7 mai 2014

Unul din multele "Vise tomnatice"

Avea doar şaisprezece ani şi toată viaţa înainte. Nu ştia să aibă vreun mare talent care s-o ajute pe viitor şi totuşi se simţea deosebită. Ştia că era specială, însă nu pentru că ar fi făcut ea ceva ieşit din comun. Nu... Până acum n-a făcut altceva decât nişte prostii dintr-un teribilism adolescentin de care s-a lecuit. Sau cel puţin asta îi plăcea ei să creadă despre acţiunile sale din trecut. Câte porcării făcuse ea, câte tentative de sinucidere neduse la bun sfârşit din cauza diferitelor fobii. Cum de se întâmplase asta? Nu avea nicio logică... Îi era teamă de durere, deci n-a putut să se taie, mutileze sau arde. Îi era teamă de apă, deci n-a putut să se înece. Îi era teamă de înălţime, deci n-a mai încercat să se arunce de la etaj de vreo şase ani. Văzând toate astea, şi ajutată de minunile muzicii fratelui ei, a renunţat la gândurile autodistructive. Cât de frumoasă putea să fie viaţa, cu toate greutăţile ei...
Acum era într-un avion şi nu părea să fie foarte deranjată din pricina asta. Cu tot răul ei de înălţime, putea să zboare la câţiva kilometri deasupra pământului. De jos, avionul se vedea ca un punctuleţ luminos îngroşat pe cerul foarte închis la culoare. De sus, oraşele erau mai mici decât nişte muşuroaie de furnici. Păcat că de data asta erau mulţi nori, care făceau vizibilitatea foarte slabă. Chiar ar fi vrut să urmărească lumea în miniatură, să o vadă cum arată cu adevărat.
Scoase ceasul din poşetă şi văzu că plecarea fusese în urmă cu două ore. Abia aştepta să se termine acest zbor şi să se întâlnească din nou cu fratele ei, să îl ia în braţe şi să îl felicite. Măcar el ştia pentru ce trăieşte şi îşi dedica întreaga viaţă acestei activităţi. Atâtea melodii minunate şi înălţătoare nu puteau să vină decât de la Cedric Nikolas, cel mai mare violonist din toate timpurile. Păcat că nu exista un avion care să aterizeze exact în Oraşul lui Gunther. Trebuia să mai facă încă 120 de kilometri cu autobuzul pentru a ajunge acolo. Banii nu erau o problemă pentru ea, dar îşi dorea să îl vadă cât mai repede cu putinţă. „Până la aterizare mai e aproape o oră, iar cei 120 de kilometri s-ar putea să îi fac cam în acelaşi timp, dacă estimez bine.” îşi zise ea şi se lăsă pe spate pe scaun.
Pentru a nu se plictisi, scotoci prin geantă şi găsi o revistă cu ştiri despre vedete, în limba engleză. Nu o interesa deloc ce mai făcuseră ciudaţii ăia, dar aşa mai exersa şi ea o limbă străină. Nu cunoştea numele niciunuia, din moment ce nu asculta muzica idioată pe care o prefera majoritatea adolescenţilor. „Duncan has a new girlfriend...” era titlul scris pe prima pagină, iar articolul dedicat acestui important anunţ pentru omenire se întindea pe... şapte pagini! Bufni în râs când văzu asta şi aruncă revista pe jos. Avea lucruri mult mai bune de făcut decât să citească asemenea inepţii, oricât de benefic ar fi fost exerciţiul de limba engleză. Că starea ei se schimba foarte repede nu mai era o noutate. Acum îi plăcea ceva, peste un minut i se părea o porcărie, deci reacţia ei era normală.
Totuşi, era nerăbdătoare. Simţea că nu mai avea stare pe scaunul ei de lângă fereastră şi voia să se ridice şi să danseze pe culoar; poate aşa timpul ar fi trecut mai repede. Se întoarse spre pasageri şi păru că îi studiază, rând pe rând, pe toţi. Nu cunoştea pe nimeni, însă asta n-o deranja deloc. Fiecare pasager părea să aibă cel puţin un însoţitor; al ei unde era? Ah, da... Bineînţeles că avea şi ea unul. Era undeva mai în spate Xavier, un bun prieten de-al lui Anders Larsson care a acceptat să se urce în acelaşi avion cu ea, pentru că ea încă nu împlinise vârsta majoratului şi deci avea nevoie de cineva mai în vârstă alături. Nu a fost niciun deranj pentru el. Oricum trebuia să îşi întâlnească prietenul şi colegul de trupă, că avea să îi spună ceva foarte important. Nu îi spusese şi lui Ariel care era marea veste. Aveau s-o afle cu toţii la faţa locului.
Ajunse după câteva minute cu „inspecţia” şi la cel lângă care stătea. Nu îl cunoştea; nu îl mai văzuse niciodată în viaţa ei pe acest bărbat de până în 30 de ani şi de care nu îşi putea dezlipi ochii. Era frumos, mai frumos decât toţi cei cu care fusese ea împreună la un loc. Ce naţionalitate avea nu putea să îşi dea seama. Avea câte ceva de la toate naţiile, deci era posibil să fie originar dintr-o ţară din centrul continentului. Acolo se găsea cea mai mare intersecţie a culturilor. Era şi puţin grec, şi român, şi slav, şi neamţ. Chiar, de unde naiba o fi fost? Dădu să îl întrebe, însă se abţinu. Omul scoase o carte din geantă şi începu să citească liniştit.
Îşi mută apoi privirea pe geam. Erau atâţia nori şi nicio turbulenţă. Ce să mai... Ariel avusese mare noroc să se urce în zborul perfect. Se asigurase şi că pilotul şi copilotul erau cei mai experimentaţi din România, deci nu avea nicio grijă. Chiar şi în condiţii grele, era sigură că ei vor reuşi să ducă zborul la bun sfârşit şi niciunul dintre pasageri nu va avea de suferit. Dacă vreunuia i se va face rău, asta nu ţinea de ei, ci de stewardese, care le aduceau celor cu rău de înălţime pungi, le dădeau nişte lecţii de respiraţie şi îi ajutau să se simtă mai bine. „Asta aş putea să fac şi eu fără nicio problemă” zâmbi ea.
Fu trezită din visarea ei de vocea bărbatului pe care îl urmărise mai devreme. Se întoarse spre el şi îl văzu citind cu voce tare din acea carte de care nu auzise niciodată. Nici măcar autorul nu îi era cunoscut, deşi avea o cultură destul de bogată în acest domeniu, la cât de mult citise în viaţa ei. Era una din puţinele fete de vârsta ei care se puteau lăuda cu mai bine de două sute de cărţi citite, aici punându-le la socoteală şi pe cele împrumutate de la Ashlyn. Cine mai ştia ceea ce ştia ea? Desigur, niciunul dintre pasageri, nici măcar acest ciudat care nu are bunul simţ să nu facă atâta zgomot. Dar în ce limbă citea? Părea să fie una pe care nu o înţelegea nimeni altcineva decât el. Nu exista nici măcar un singur cuvânt care să îi sune cunoscut, din toate cele pe care le spunea. De data asta nu se mai putut abţine. Îl trase de mânecă şi îi spuse:
-Hey, excuse me, but what language is that?
-Nu ştiu. Eu doar îmi exersam dicţia, zise el în cea mai pură limbă română.
-Ah, sunteţi român?
-S-ar putea spune şi aşa. Sunt Mihai Hanganu.
-Încântată. Eu sunt Ariel Nikolas. De unde ştiaţi că vorbesc româna?
-Te-am auzit când ai venit aici cu băiatul ăla din spate.
-Dar dormeaţi atunci.
-Zău? De ce m-aş fi culcat înainte de decolarea avionului?
-Păi... nu ştiu...
-Vezi? Nu dormeam. Oricum, aş vrea să mă întorc la citit. Era cea mai faină scenă din roman.
-Deci înţelegeţi până la urmă limba...
-Da. Am zis că nu ştiu care este, nu că nu o înţeleg. Ascultă şi tu în continuare ceea ce spun eu. S-ar putea să înveţi ceva.
„Sigur că da. Ciudatule!” râse ea ironic şi începu să scotocească din nou prin geantă, până găsi ceea ce s-ar numi în lumea noastră un MP3 Player, îşi puse căştile în urechi, dădu drumul la muzică la volum maxim pentru a-l acoperi pe ciudat, apoi închise ochii şi se lăsă din nou spate. Cât de bine era să nu-i mai audă vocea cretinului de lângă ea. Doar pentru că era frumos credea că i se cuvine totul? Putea fi şi preşedintele celei mai mari puteri economice, că ei nu-i păsa. Simpla lui prezenţă o deranja şi de aceea încerca să se detaşeze de tot ceea ce se întâmpla în jurul ei.
Trase adânc aer în piept şi expiră imediat. Atunci deschise ochii. Îi veni o idee minunată. Cum a făcut când a intrat în acea stare care a reprezentat începutul schimbării pentru ea? „Asta e!” murmură ea zâmbind. Îşi puse mâinile pe coapse, inspiră adânc şi închise ochii.
Ceva era însă în neregulă. Atunci nu durase decât o fracţiune de secundă pentru a ajunge în acel tărâm minunat. Acum au trecut deja zece secunde şi nu s-a schimbat nimic. Totuşi, nu se lăsa descurajată. Îşi ţinea respiraţia în continuare şi aştepta. Trecură douăzeci, treizeci, patruzeci de secunde şi expiră, nemaiputând să reziste. În acel moment se auzi o lovitură puternică în avionul care se cutremură uşor. Pasagerii priveau panicaţi în toate părţile, numai ea fiind foarte liniştită. Era chiar uşor amuzată de reacţia celor din avion când au apărut nişte simple turbulenţe, mai ales de cea a lui Mihai Hanganu care părea să se fi încurcat, fără a se opri din citit. Trase din nou aer în piept şi îşi ţinu respiraţia pentru un minut. Nu o mai interesa să intre în nu ştiu ce stare. Acum doar se distra într-un mod cât se poate de stupid. Expiră şi din nou se auzi o lovitură mult mai puternică în avion. Toţi aşteptau ca pilotul să anunţe că erau nişte simple turbulenţe, însă veştile de la el întârziau.
Nu conta că lumea era tot mai panicată. Pentru ea era un adevărat spectacol să îi vadă pe pasageri devenind nişte animale iraţionale. „Dar stai puţin... Care e diferenţa dintre nişte animale iraţionale şi oamenii din zilele noastre? Nu ştiu dacă eu sunt de vină în vreun fel pentru asta şi nici nu mă interesează dacă este sau nu ceva grav.” Schimbă melodia care se auzea în căşti cu una şi mai gălăgioasă, care să acopere ţipetele tuturor. Se uită pe geam şi văzu aceiaşi nori ameninţători care înconjurau avionul. „Nu se poate să fiu eu de vină pentru asta. Norii trebuiau să-şi facă simţită prezenţa mai devreme sau mai târziu.” Zâmbi uşurată la acest gând, apoi trase aer în piept şi îşi ţinu respiraţia mai bine de două minute. Când expiră, auzi o lovitură mai puternică decât toate cele dinainte la un loc. Avionul se cutremură şi mai tare şi începu să piardă altitudine. Dacă îi era teamă? Nici vorbă. Era pregătită pentru aşa ceva de vreo şase ani de zile, deşi momentul ar fi putut veni mai repede, când chiar îşi dorea să moară.
Se întoarse apoi spre pasageri. În timp ce toţi aveau probleme cu echilibrul, ea stătea rezemată pe scaun, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ciudat, dar... şi Mihai Hanganu făcea acelaşi lucru, mult mai calm decât după prima turbulenţă. Îşi scoase căştile din urechi şi încercă să îl întrebe ceva, fără a avea vreun succes. Nici măcar ea nu mai putea să audă ce spune, ceea ce i se părea mai groaznic decât moartea însăşi. „Sper ca acolo unde o să ajung după ce ne vom prăbuşi să pot să îmi mai aud vocea. Dacă nu, existenţa mea va fi cel mai îngrozitor coşmar!
...cel mai îngrozitor coşmar!
...îngrozitor...

...COŞMAR!!!”

duminică, 4 mai 2014

Personaje dubioase, 2x01

Uh, au trecut câţiva ani de la ultima postare cu personaje dubioase. Nu neapărat că mi-era dor, dar suntem înconjuraţi în fiecare zi de aşa ceva. Măcar să mai râdem şi noi un pic, nu?

Bun, în primul episod este un clip destul de vechi, postat acum mai bine de 8 ani şi care prezinte doi copchilaşi americani care se cred în "8 Mile." Unii poate că au văzut ce a ieşit, din moment ce clipul a fost comentat şi de Ray William Johnson în 2010 (cred). Eu l-am (re)descoperit urmărind postările mai vechi ale lui Ray. Eu l-am mai postat şi acum vreo două săptămâni pe Facebook, folosind ca descriere ceva de genul "there's nothing better than an old-school rap battle between a pig and a fag." Cele mai tari versuri, cele mai puternice punch-uri din toate timpurile, toate sunt in aceste aproape trei minute.

Don't forget to smile,
MariusZ.