Legendele Palatului: Copacul cu radacini adanci

Stiu, scriu cam tarziu despre asta aici, dar, sincer sa fiu, nici nu ma gandeam inainte ca voi mai scrie prea curand pe blog. In fine, serialul a ajuns aproape de jumatate, actiunea este deja complicata, personajele sunt cunoscute si, pe langa toate astea, are si o pagina de facebook in limba romana, pe care incerc sa fac rezumatul fiecarui episod si sa clarific ce se intampla. Pagina o gasiti aici: Legendele Palatului: Copacul cu radacini adanci (Fanpage). Hope you'll like it. :D

Peace & Love,
MariusZ. 

Creepy times

we're all in them,
more or less alive,
trying hard to breathe,
to see, to hear, to speak
when everything is just...
SICK!

MariusZ.

Viata...

Viaţa e un lucru greu de înţeles. Uneori poate să fie cea mai bună prietenă, alteori pare să nu fie de partea ta. Dar doar pare. Totul se întâmplă cu un scop şi asta ar trebui să înveţe toţi cei care trăiesc dezamăgiri. De ce vin acestea este un lucru pe care oamenii îl învaţă pe parcurs. Deci, dezamăgirile reprezintă nişte lecţii care duc la construcţia noastră, ca oameni. De lucrul acesta încerc şi eu să mă conving. Uneori mă împac cu soarta mea, chiar dacă este destul de grea. Cum reuşesc să fac asta? Primesc susţinere şi iubire din partea celor apropiaţi (şi nu numai). Alteori însă se întâmplă să pic. Îmi amintesc mereu ce am fost, cum am fost şi mă gândesc la ce aş fi putut deveni. Chiar nu ştiu ce mi-ar fi rezervat vitorul, dacă nu ar fi venit încercarea asta. S-ar putea să fi ajuns o persoană rea, dacă mă gândesc la cât de superficial eram şi cât de uşor mă lăsam atras în conflicte din cauza orgoliului meu idiot. S-ar putea să fi ajuns o persoană bună, care ar fi realizat, într-un târziu, că orgoliul este ceva negativ care trebuie eliminat din sistemul meu şi că trebuie să intru într-o nouă fază a vieţii mele: aceea a iubirii, a păcii, a liniştii, a bucuriei. Aş fi putut eu, cel de atunci, să fac asta? Nu ştiu. Înainte, consideram că mă cunosc foarte bine; acum îmi dau seama că e foarte posibil să nu mă cunosc deloc. Cam asta este problema cu viaţa: este complicată şi imprevizibilă. Ca şi cum ar fi o mare noutate.

În fine... Despre viaţa asta nu ştim prea multe. Nu ştim de ce o trăim şi nici care este originea ei (nu mă refer la cum se naşte un copil, ci la fiinţa superioară pe care nu am văzut-o niciodată, dar, în fiecare zi, ne dă semne că există). Cum a apărut viaţa? Unii spun că Dumnezeu a creat totul, alţii spun că a fost o mare explozie care a creat Universul, dar, în principiu, cel puţin din punctul meu de vedere, înseamnă acelaşi lucru. Nu aduc argumente ştiinţifice sau religioase; mă bazez doar pe imaginaţia mea. Poate că o să dau, la un moment dat, mai multe detalii despre felul în care văd eu că s-a petrecut totul, asta neînsemnând că vreau să creez vreo sectă. E doar un joc al imaginaţiei. Dar oare există doar un singur Univers? Eu sunt convins că nu. Sunt convins că mai există şi alte Universuri, indiferent de legile pe care se bazează. Noi îi zicem fizică, ei s-ar putea să-i zică altfel.

Şi stăteam şi mă gândeam... Eu, într-un alt Univers, ce fel de viaţă aş fi dus? Aş fi fost tot aşa cum sunt acum? Sau aş fi avut o viaţă mai bună? Acestea sunt nişte întrebări la care imaginaţia îmi poate răspunde sau, eventual, o călătorie a mea în acea lume. Asta ar fi frumos, nu-i aşa? De doi ani, am ales să merg pe calea păcii, a iubirii, a liniştii şi a bucuriei şi să mă port ca atare mereu. Chiar dacă nu reuşesc întotdeauna, eu sper să evoluez. Azi, 3 iulie 2012, se fac doi ani de când nu am mai mâncat carne. Şi de ce am ales să nu mai mănânc carne? Chiar dacă şi aceasta conţine nişte elemente de care corpul meu are nevoie, am simţit că e o alegere bună să renunţ la ea. Iniţial, am făcut-o pentru că făceam nişte tratamente. Şi, fără să-mi dau seama, nu am mai putut să mănânc decât legume, lactate şi ouă. Acum mă gândesc... Într-un alt Univers, eu s-ar putea să nu fiu om. S-ar putea să fiu un animal pe care fiinţele aşa-zis evoluate le cresc pentru a le mânca sau... s-ar putea să fiu un animal de casă, cum a fost câinele meu de la ţară care a murit înzăpezit astă-iarnă.

Da... Acolo, el ar putea să fie fiinţa evoluată, iar eu doar animalul lui de casă. Orice este posibil. Dacă vom înţelege vreodată viaţa, cu adevărat? Asta este o întrebare cu mai multe răspunsuri. Unii spun că „viaţa e suferinţă”, alţii că „viaţa e fericire”. Nişte lucruri simple şi, totuşi, atât de complicate.