Infinite - Altă Layla

Şi ar fi urmat să înceapă cam aşa: să le spună numele, prenumele, vârsta, locul naşterii şi să răspundă la eventualele întrebări, după care să treacă la lucrurile care îi interesau cu adevărat. Şi-a făcut curaj să meargă acolo în urmă cu două luni, când trimisese cererea de înscriere şi un clip cu ea cântând, dar acum tremura. De ce îi era frică? Era cumva prima dată când făcea asta? S-a mai întâmplat ceva asemănător de câteva ori până atunci şi de fiecare dată a avut succes. Ce o făcea să creadă că acum lucrurile ar fi stat altfel?

Era vorba despre renumele concursului. Până atunci, a mai participat la festivaluri, la care a câştigat premii pentru interpretarea unora dintre cele mai cunoscute şi mai îndrăgite cântece din toate timpurile. De această dată, situaţia era diferită. Concursul la care îşi dorea să participe nu era doar unul muzical, ci de talent. Urmau să vină oameni din toată ţara, cu talente care mai de care mai diferite. Tocmai din această cauză avea emoţii: ea ştia cel mai bine să cânte, ceea ce reprezintă un talent convenţional, poate chiar banal, în opinia multora, deci trebuia să găsească o soluţie pentru a impresiona juriul şi publicul.

Gândise de-a lungul celor două luni diferite planuri despre cum să încerce să şi danseze sau să îi cucerească pe toţi cu frumuseţea şi charisma ei. Ştia că le avea pe amândouă, aşa că era imposibil să fie prea greu să facă asta. Dar oare era de ajuns? Deşi era de departe cea mai frumoasă fată pe care a văzut-o vreodată, cu acelaşi plan ar fi putut să vină şi alţi concurenţi, iar talentul lor să fie mult mai original.

Să-i impresioneze cu povestea vieţii ei era imposibil. Practic, până atunci fusese o fată foarte populară, uşor arogantă uneori, datorită frumuseţii şi talentului pe care le avea. Familia ei era una obişnuită. Chiar dacă nu petrecuse prea mult timp alături de părinţi în timpul copilăriei, din cauza faptului că ei stăteau la muncă uneori chiar mai mult de douăsprezece ore pe zi, a fost întotdeauna fericită. Ştia şi simţea că o iubeau şi le răspundea pe măsură. Nu avea niciun motiv pentru care să se plângă. Era foarte norocoasă şi recunoscătoare că avea o viaţă atât de frumoasă, ceea nu prea ajuta audienţele TV. Din câte observase în trecut, lumea voia să cunoască poveşti triste, pe care să le susţină şi să le voteze, ca şi cum acel concurs de talente ar fi fost un teledon. Cu toate astea, voia să participe, nu neapărat pentru a câştiga, ci pentru a se face şi mai cunoscută.

Ea îşi schimbă poziţia în scaunul din autobuz şi recapitulă pentru a mia oară ce urma să le spună coprezentatorilor din culise înainte să iasă pe scenă. Deci, numele ei este Layla Hamasaki, are 19 ani, face parte dintr-o familie mixtă anglo-japoneză, a participat la mai multe festivaluri, dintre care cel mai important era „Folks and Rocks”, din Melbourne, unde a câştigat premiul pentru cea mai bună voce şi acum voia ca oamenii din ţara ei să o cunoască îndeaproape. Să le povestească şi despre celelalte premii sau asta ar fi reprezentat un semn al aroganţei sale? Şi dacă da, ar fi costat-o sau ar fi făcut-o şi mai simpatică în ochii unor telespectatori, cum văzuse că fusese cazul altor concurenţi în trecut? Ce decizii grele avea de luat... De ce nu s-a gândit la asta înainte? Mai erau doar câteva minute, poate chiar secunde, până când autobuzul urma să ajungă la destinaţie şi ea avea să coboare şi să întâlnească mulţimea de oameni care dorea să participe la acel talent-show.

Şi a avut dreptate. Aproape imediat, acesta se opri şi toţi cei din jurul ei îşi luară lucrurile şi se îndreptară către ieşire. Ea mai rămase ceva timp în scaun şi îşi scoase telefonul din buzunar. Arăta ora 13:50, deci drumul a durat 108 minute. Poate că, dacă traficul ar fi fost mai fluent, ar fi ajuns şi mai repede, dar nu avea de ce să se plângă. Kodomo era unul dintre cele mai aglomerate oraşe din lume. După ce majoritatea călătorilor a coborât, Layla îşi puse şapca pe cap şi ochelarii de soare la ochi, îşi luă gentuţa şi plecă.

Afară era o căldură de nedescris, una dintre multele zile caniculare din ultima vreme. Cât de mult le ducea dorul uneori acelor vremuri când soarele era parcă într-un continuu apus. Ei îi plăcea mai mult răcoarea decât căldura aia sufocantă, de aceea prefera să îşi petreacă vacanţele doar la munte. Cu cât înălţimea munţilor era mai mare, cu atât mai bine. Avea multe amintiri frumoase legate de ei şi cu siguranţă nu aveau să fie ultimele. Pentru moment, trebuia să se concentreze pe talent-show.

Ajunse în curtea teatrului unde aveau loc audiţiile. Aici găsi câteva sute de posibili participanţi, unii mai tineri, alţii mai în vârstă. Îşi întoarse capul şi din lateral şi văzu îndreptându-se spre ea un bărbat care nu avea mai mult de 25 de ani şi ţinea în mână o tabletă.

-Bună ziua. Numele dumneavoastră, vă rog.

-Layla Hamasaki.

El dădu din cap şi începu să caute ceva pe tabletă, după care îşi întoarse privirea spre ea.

-Cineva trebuie că vă iubeşte.

-Poftim?!

-Veniţi cu mine! Asta o să vă schimbe tot viitorul.

-Stai puţin! Nici măcar nu ştiu cine eşti şi unde vrei să mă duci!

-Îmi cer scuze. Numele meu este Hiroshi Nakajima, sunt unul dintre cameramanii care vor filma noul serial, „Infinite”, şi regizorul a văzut clipul pe care l-aţi trimis pentru audiţiile la „Talent in Japan”. Consideră că sunteţi perfectă!

-Nu îmi mai vorbi aşa! Am doar 19 ani şi poţi să-mi spui pe nume.

-Îmi cer scuze din nou! zise Hiroshi plecându-şi uşor capul, după care şi-l ridică. Deci, o să vii cu mine la domnul regizor?

-Păi... da, aş vrea, dar s-ar putea să-mi treacă rândul şi să pierd şansa de a participa la concurs.

-Nu o să pierzi nimic, ţi-o garantez. Domnul Nakata doreşte doar să te cunoască, să vorbească puţin cu tine şi să vadă dacă îţi dai acordul pentru a juca rolul principal.

-Rolul principal?! Dar...

-Domnul Nakata o să îţi spună mai multe, dacă doreşti să mă urmezi, zise el pornind pe acelaşi drum pe care venise la ea.

Layla aprobă din cap şi începu să meargă după el. Să joace rolul principal într-un serial? Acesta era unul dintre visurile ei cele mai mari şi era pe punctul de a şi-l îndeplini, dacă totul avea să se confirme. Regizorul serialului, dacă memoria nu o înşela, era Kenzo Nakata, care a lucrat la mai multe filme de succes naţional şi internaţional, cel mai cunoscut şi apreciat fiind „City of Pain”. Stilul lui era unul complet diferit faţă de al celorlalţi regizori, ceea ce l-a făcut să fie multipremiat, la numai 33 de ani.

După câteva minute, cei doi ajung în parcare, în faţa unei maşini Tee-Arra veche de cel puţin 20 de ani. De aceasta stătea sprijinit un bărbat înalt, cu plete negre, ochelari de soare şi îmbrăcat cu un tricou negru şi nişte budigăi, care trăgea de zor dintr-o ţigară. El îşi ridică privirea şi dădu din cap zâmbind, după care îşi stinse ţigara, puse chiştocul într-un recipient şi băgă în gură o gumă de mestecat. Bărbatul se îndreptă spre ei şi începu să o privească foarte atent pe Layla.

-Jur că eşti cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o, Layla Hamasaki! zise el aplecându-se, luându-i mâna dreaptă în a lui şi sărutând-o. Numele meu este Kenzo Nakata. Bănuiesc că ştii deja de ce ce i-am spus lui Hiroshi să te aducă la mine.

-Da, domnule.

-Atunci hai să mergem la o terasă, să bem ceva şi să vorbim mai pe îndelete. Şi nu-ţi face griji pentru audiţiile la talent-show-ul ăla. Nu pleacă nicăieri. Oricum, „Infinite” o să fie difuzat de aceeaşi televiziune şi am vorbit cu producătorii. Dacă e să treacă rândul tău, o să te reprogrameze a doua zi.

-Vă mulţumesc mult!

-Hai în maşină. Ştiu o terasă genială la vreo două străzi de aici.

Layla dădu din cap şi se conformă. Se aşeză pe scaunul de lângă şofer şi îşi puse gentuţa în braţe. După câteva secunde, se urcă şi el în maşină, îşi dădu jos ochelarii şi extensiile de păr, apoi îşi frecă palmele şi şi le puse pe faţă. Se întoarse la Layla, îi zâmbi şi îi puse mâna pe umărul stâng, după care porni maşina. Ea era uimită. Cel de lângă ea nu mai arăta ca bărbatul cu care stătuse de vorbă mai devreme, părând să semene mai mult cu tânărul Hiroshi. Layla se încruntă şi ridică din umeri, însă Kenzo nu băgă în seamă gestul ei şi aprinde radioul, de unde se auzea o melodie a trupei Never Care. Ea însă se simţea neliniştită. Acest Nakata nu era nicidecum aşa cum îl ştia de la televizor. Până atunci, i se păruse un tip sobru, de modă veche. În schimb, acum era o cu totul altă persoană. Sigur s-a întâmplat tot ce a văzut? Îi mai aruncă o privire celui care s-a recomandat a fi Kenzo Nakata. „Am mai văzut oameni ciudaţi, dar el întrece orice limită. În doar câteva secunde, şi-a schimbat înfăţişarea aproape complet.”

-Ai răbdare, te rog, zise el fără a-şi întoarce privirea. Ajungem imediat. Sunt sigur că ai o mulţime de întrebări, dar la fel am şi eu.

Ea ridică din sprâncene şi roşi, apoi privi pe fereastra din dreapta ei şi dădu din cap Avea dreptate, trebuia să se controleze, deşi acest lucru nu fusese niciodată unul din punctele ei forte. Închise ochii şi inspiră adânc, apoi îi deschise şi expiră. Se simţea mult mai calmă. Repetă asta de câteva ori, până când Kenzo opri maşina, coborî şi îi deschise uşa.

-Haideţi, domnişoară, zise el întinzându-i mâna.

După ce coborî şi Layla, îi dădu cheile de la maşină lui Hiroshi şi îi făcu semn zâmbind să parcheze. Cei doi l-au lăsat în urmă, s-au dus la terasă, s-au aşezat la o masă şi au început să privească unul în ochii celuilalt. Cât de frumoşi îi păreau ochii lui. Parcă se mai uitase în ei de multe ori în trecut, deşi asta era de-a dreptul imposibil. Putea să jure că era prima lor întâlnire.

-Ştiu ce simţi, zise el fără să îşi mute privirea. Pentru că şi eu simt acelaşi lucru.

-Poftim?

-Nu poţi să nu te mai uiţi în ochii mei. Cât de multe putem să avem în comun, Layla Hamasaki. Nici nu-ţi poţi închipui!

-Ce vreţi să spuneţi cu asta? Credeam că am venit să vorbim despre un rol într-un film şi, când colo, am venit la întâlnire?!

-Oricum ai da-o, asta tot întâlnire se cheamă.

-Dar eu... eu am un iubit şi...

Layla începu să tremure şi să se gândească la mai multe minciuni care să îl facă pe Kenzo Nakata să nu mai flirteze cu ea. Ea nu avusese vreun iubit şi nici nu intenţionase să îşi facă vreunul, deşi fusese dintotdeauna cea mai curtată fată din anturajul ei. Pur şi simplu, simţea că toţi erau nişte fiinţe superficiale, care voiau doar să se culce cu ea. Tremură şi clătină din cap când îşi aminti acest lucru. Îl privi apoi pe Kenzo Nakata. Se putea ca el să fie diferit faţă de toţi cei pe care îi cunoscuse până atunci? Îi era foarte greu să creadă asta, deşi faptul că se uitaseră unul în ochii celuilalt câteva minute bune o punea pe gânduri. Ce se întâmplase, de fapt? Ea fu trezită din visare de Kenzo, care adusese două pahare mari de limonadă cu gheaţă. „Deci a ştiut şi ce îmi doream să comand. Cine este el, de fapt?”

-Crede-mă, nu-i nimic mai bun pe căldura asta, decât limonada cu gheaţă.

-Dar mi-e teamă, că am mai avut probleme cu gâtul, cu vocea şi vreau să fiu cât mai în formă la audiţii.

Kenzo dădu din cap şi îşi împreună braţele, după care zâmbi şi îi zise:

-E în regulă. Dacă nu vrei, o să le beau eu pe amândouă.

-Hei! strigă fata luându-şi paharul în mână şi sorbind din el.

-Eşti extraordinară! râse el aplaudând. Serios, eşti o mincinoasă mai bună decât mă aşteptam.

-Mincinoasă?!

-Da. Adică o persoană care spune neadevăruri pentru a câştiga ceva sau pentru a scăpa dintr-o anumită situaţie neplăcută pentru ea. Eu doar te-am testat, să văd dacă poţi să mă convingi că minciuna ta e adevărată. Prima, adică aia cu iubitul, nu a prins, dar pe asta cu problemele cu gâtul şi cu vocea ai spus-o cu atâta convingere...

-Păi... m-aţi citit foarte bine, domnule Nakata.

-Spune-mi pe nume, că dacă pierdem timpul cu exprimări din astea oficiale, o să stăm aici până mâine.

-Bine, domnule... ăăă... Kenzo.

-Măcar e un progres, râse el sorbind din pahar. Deci, am aflat deja despre tine că nu ai un iubit şi nici probleme cu gâtul şi cu vocea. Acum e rândul tău. Poţi să mă întrebi orice vrei şi o să-ţi răspund.

Ea aprobă din cap şi dădu să îi pună o întrebare, însă se opri. Cu care ar fi trebuit să înceapă? Erau prea multe şi toate la fel de importante. Îşi împreună palmele, privi în sus şi începu să se gândească, moment în care Kenzo zise:

-Nehotărâtă şi emotivă. Asta nu e bine, dar se poate rezolva uşor. Şi eu am fost la fel la început, acum 14 ani, când am jucat primul meu rol mare într-un film.

-Eşti şi actor? zise Layla parcă trezită dintr-o transă.

-Eh, vezi? De multe ori, curiozitatea bate emotivitatea. Da, am jucat într-un film, „Revival”, pe când eram de-o seamă cu tine. Eram un băiat care încerca să înţeleagă cum de încă mai trăia, deşi trecuse prin trei accidente care, în mod normal, ar fi fost fatale pentru orice om. Trebuie să-l fi văzut.

-Da, dar personajul ăla nu semăna cu tine.

-Lasă, că nu mai semăn nici cu cel pe care l-ai văzut stând lângă maşină şi fumând.

-Chiar! Cum ai făcut asta?

-Mi-am frecat palmele şi apoi mi le-am pus pe faţă.

-Asta am văzut şi eu.

-Ştiu. Şi e atât de simplu.

-Trebuie să ai ceva pe mâini, vreun fel de praf magic.

Kenzo se încruntă şi aproape imediat începu să râdă zgomotos, fără să se poată controla. După cinci minute în care a părut să nu mai respire, se opri şi răsuflă uşurat.

-Aşa, zise el ştergându-şi lacrimile cu o batistă. Acum e rândul meu.

-Rândul tău? Dar nu mi-ai răspuns la întrebare...

-Ba da, ţi-am răspuns şi o să te învăţ şi pe tine, deşi ar fi mare păcat să îţi schimbi înfăţişarea. Eşti perfectă.

-Mulţumesc, dar dacă ai şti cât de mult îmi doresc uneori să mi-o schimb.

-Pentru că ai impresia că orice băiat sau bărbat vrea doar să se folosească de tine şi nu să te şi iubească sau cunoască.

-Ăăă... da, cam aşa stă treaba.

-Dar ai fost vreodată îndrăgostită?

-Eu... nu prea ştiu. Am auzit atâtea poveşti de dragoste, am şi citit foarte multe, dar nu am simţit. Cel puţin, aşa cred.

-Ai personalitate, dar încă eşti nesigură de ceea ce simţi.

-Nu e asta. Chiar dacă mi-ai spus să îţi vorbesc la pertu, am emoţii. Doar eşti unul dintre cei mai apreciaţi regizori ai ultimilor ani, vrei să joc rolul principal într-unul din filmele tale, cu toate că n-am jucat nici măcar într-o piesă la şcoală şi...

-Te-ai îndrăgostit de mine.

-POFTIM?! strigă Layla ridicându-se de pe scaun. Deci despre asta era totul. Tu, „marele” Kenzo Nakata, voiai doar să fii cu mine şi n-ai putut nici măcar să îmi vorbeşti. Din cauza asta, l-ai trimis pe amărâtul ăla după mine.

-Orgolioasă şi aparent de neclintit atunci când se crede înşelată.

-Aparent?! zise ea aruncându-i în faţă limonada care îi mai rămăsese în pahar. Nu-mi pasă dacă eşti cine pretinzi că eşti. Din punctul meu de vedere, pot să scrie ziarele de scandal cât or vrea despre „adolescenta care i-a aruncat în faţă limonadă lui Kenzo Nakata.”

-Rectific, zise el. Foarte multă personalitate şi are un viitor minunat. Trebuie doar să deschidă ochii cu adevărat şi va...

Layla nu mai stătu să asculte ce avea de spus şi plecă înjurând. Îşi scoase telefonul şi văzu că rândul ei trecuse, probabil, de câteva ore. Ceasul arăta ora 19:45, deci pierduse o zi întreagă din cauza unui idiot care o credea o fată uşoară.

Dar cum de trecuse timpul atât de repede? Era sigură că totul se petrecuse în cel mult o oră, dar până şi soarele, aflat acum la apus, o contrazicea. „La dracu’, ce baftă am avut!” îşi zise ea urcându-se într-un taxi. Îi spuse taximetristului unde să o ducă, scoase din buzunar căştile de la Mp3 Player, şi le puse în urechi şi începu să asculte muzică. Abia pe la jumătatea drumului îşi dădu seama ce greşeală făcuse. Cum avea să plătească pentru această cursă? Ea locuia la marginea oraşului, deci ar fi trebuit să plătească de câteva zeci de ori mai mult decât ar fi costat un bilet de autobuz. Înghiţi în sec, îşi scoase căştile şi zise:

-Domnule taximetrist, cred că am făcut o greşeală...

Şoferul ridică mâna dreaptă fără să se întoarcă la ea şi îşi continuă drumul liniştit. Layla înghiţi în sec şi privi pe geam cum treceau pe nişte străzi pustii cum nu mai văzuse niciodată în Kodomo. Ceva ciudat se întâmpla şi îi era din ce în ce mai frică. Spera ca, dintr-o clipă în alta, să se trezească la ea acasă, în patul din camera ei, cu un roman horror sau science-fiction deschis lângă capul ei. Da, acesta trebuia să fie adevărul. Visa, fără nicio îndoială, oricât de real i s-ar fi părut totul în jurul ei. Închise ochii, inspiră adânc şi îşi ţinu respiraţia. Spera că astfel avea să se trezească, dar, după nici două minute, simţi o durere în capul pieptului şi expiră. „Asta a fost cât se poate de real!” îşi zise ea privind în jos. „Cum am putut să fiu atât de proastă, încât să nu-mi dau seama? Şi se pare că sunt într-o încurcătură. Sper să mă înţeleagă taximetristul că n-am destui bani.”

Dintr-odată, maşina se opri şi de afară începură să se audă claxoane şi voci omeneşti.

-Am ajuns deja? zise Layla trăgându-şi răsuflarea.

-Da.

-Şi cât mă costă?

-Nimic, domnişoară Hamasaki, zise şoferul întorcându-se spre ea.

-Hiroshi?! Dar cum ai... Asta e maşina lui... sau...

-Domnul Nakata se aştepta să reacţionezi aşa şi a închiriat maşina asta pentru a te aduce acasă.

-Mulţumesc mult, dar eu... nu mai înţeleg nimic.

-Te cred. Aşa m-aş fi simţit şi eu în locul tău.

-Ăăă... da, zise Layla deschizând uşa. Mulţumesc din nou. Măcar tu eşti de treabă.

-Cu toţii suntem. Trebuie doar să deschizi ochii cu adevărat şi vei conştientiza mai multe decât îţi poţi imagina.

-Pa, Hiroshi! zise ea înghiţind în sec şi coborând din maşină cu spatele, fără să îşi ia privirea de la el.

Deşi cei doi păreau să vrea să o ajute, era ceva care o speria la ei. Totul se petrecuse mult prea repede şi avea nevoie de linişte, pentru a reflecta asupra celor întâmplate.

Intră în blocul de locuinţe şi urcă până la apartamentul familiei ei, de la etajul unu, apoi se duse în camera ei şi se aruncă în pat. Era obosită, mult prea obosită pentru a mai face orice. Se uită la ceasul de pe perete şi văzu că arăta ora 21:33. Era mai devreme decât obişnuia să se culce, ea fiind obişnuită chiar să piardă nopţile uneori, dar acum îi era imposibil să se împotrivească. Îşi puse geanta pe noptieră, după care se întinse din nou şi închise ochii. Adormi aproape imediat.