Astfel că este normal ca această confuzie generală să existe în societatea contemporană. Mai mult, ea este dublată de spiritul critic extrem de primitiv al cetățeanului de rând, căruia i se poate explica adevărul cu argumente foarte veridice, că el nu le va crede. Va continua să creadă că ceea ce a citit pe site-ul obscur X despre subiectul respectiv este adevărul adevărat, iar toți cei care nu-l acceptă sunt fie proști, fie „vânduți” - aici există numeroase teorii ale conspirației, de care v-ați lovit cu toții la un moment dat în viață. Nu pretind că aș deține adevărul absolut (nimeni nu îl deține), dar încerc să mă informez cât mai bine cu putință în legătură cu un subiect, atunci când doresc să îl abordez. Iar în ceea ce privește Istoria, îmi este cu atât mai greu să accept aberațiile unor neavizați, doar de dragul „libertății de exprimare”.
Și acum mă voi referi un pic la Istoria Contemporană a României, un domeniu extrem de controversat, unde adevărul este extrem de greu de aflat și... chiar și de acceptat, în unele cazuri. Pentru că am fost manipulați în fel și chip noi, ca popor, să credem că n-am vrut să cucerim niciodată pe nimeni și doar ne-am apărat sărăcia - există multe controverse și în ceea ce privește Evul Mediu, dar ele nu fac neapărat subiectul postării ăsteia. Mă refer strict la Istoria Contemporană, mai exact la secolul XX. Nu voi oferi „note de subsol”; cine dorește să verifice adevărul spuselor mele, este liber să caute pe Google informațiile necesare. Pentru că există.
Mai întâi, despre cum a fost în epoca de dinaintea venirii comuniștilor la putere. 1901-1944.
La începutul secolului XX, țara noastră era într-o situație destul de dificilă. Aderase anterior la alianța Puterilor Centrale - Germania, Austro-Ungaria, Italia - dar prea puțini oameni știau asta. Și oricum, exista un trend împotriva Puterilor Centrale, cauzat de situația românilor din Transilvania, controversa celor care au semnat Memorandumul (eliberați doar în urma intervenției lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen). Dar trendul ăsta era mai mult printre oamenii de la oraș; România încă avea o populație majoritar rurală, neștiutoare de carte și extrem de săracă, dovadă stând numeroasele răscoale din epoca asta - cea din 1907 este doar un exemplu înfiorător și o pată foarte urâtă pe domnia lui Carol, care a permis intervenția armată împotriva țăranilor răsculați (pentru a descoperi ce înseamnă cu adevărat horror, citiți „Ciulinii Bărăganului”, dacă n-ați făcut-o deja). Cât despre mai-marii din politică, erau la fel de ipocriți și mincinoși cum sunt și cei din zilele noastre, doar că ei promiteau în campaniile electorale că vor îmbunătăți starea țăranilor.
O să mă refer un pic și la politica externă a României în secolul XX, înainte de Primul Război Mondial. La est, eram vecini cu Rusia Țaristă, care a fost fie un aliat îndoielnic, fie un inamic de temut. Pe la nord și vest eram vecini cu Austro-Ungaria; teoretic, putere aliată, practic, la fel de nesigură și îndoielnică precum Rusia. La sud-vest, Serbia, o țară destul de mică, ce și-a câștigat independența odată cu noi; avea, de asemenea, doi vecini iluștri - Austro-Ungaria și Imperiul Otoman - deci era, de asemenea, ca într-o menghină. Și, la sud, aveam Bulgaria, de asemenea un stat tânăr, cu o armată puternică și periculoasă. Înainte de Primul Război Mondial au fost cele două războaie balcanice. În primul război balcanic, inamicul public numărul unu a fost Imperiul Otoman (înfrânt, în final), iar în cel de-al doilea, a fost Bulgaria. În cel de-al doilea război balcanic, România a „participat” cu numele, suferind pierderi foarte mari din cauza bolilor contractate de soldați, în timp ce transformau Cadrilaterul în pământ românesc, conform tratatului de pace deja semnat la București. Da, semn că România era un factor de stabilitate în zonă.
Și a venit și anul 1914, când prințul austriac Franz Ferdinand și soția lui, Sophie, au fost asasinați în Sarajevo de către Gavrilo Princip, un personaj în jurul căruia s-au croit fel de fel de legende. Nu știu ce este adevărat și ce este ficțiune în ceea ce îl privește; cert este că asasinatul pe care l-a făcut a dus la cucerirea Serbiei în doi timpi și trei mișcări. Și, ulterior, la izbucnirea Primului Război Mondial, un factor important reprezentându-l și comunicarea defectuoasă dintre conducătorii marilor imperii ale vremii. Dar programa școlară va continua să spună că asasinarea lui Franz Ferdinand este un pretext, când, de fapt, se încadrează perfect în rândul cauzelor izbucnirii războiului.
În ceea ce privește România, confuzia era destul de mare. Adică da, cam toți erau de acord că Transilvania trebuia eliberată, dar erau conștienți că armata României n-ar fi avut nicio șansă, mai ales în condițiile în care, practic, marile puteri aveau toate armele la dispoziție. Singurii care au dorit intrarea în război au fost Petre P. Carp și Carol I, mult prea puțini pentru a face o diferență. România a intrat în război abia în 1916, de partea Antantei - alianța din care făceau parte Imperiul Britanic, Franța, Rusia Țaristă și, mai nou, Italia. Desfășurarea războiului este destul de clară și cunoscută, cel puțin în ceea ce privește România. 1916 a fost un coșmar, din vechiul stat rămânând doar Moldova (sau măcar o parte din ea). 1917 a fost un an al revirimentului, datorită intervenției tardive, dar binevenite, a misiunii franceze conduse de Generalul Berthelot. Asta a dus la victoriile strălucitoare de la Mărășești, Mărăști, Oituz. Dar n-am putut să profităm pe deplin de ele, pentru că în Rusia tocmai avea loc Revoluția Bolșevică. Generalii ruși au fost uciși de soldații semiretardați, care se considerau la fel de buni ca ei, și au început să facă prăpăd pe teritoriul României - teoretic, țară aliată. Apoi, rușii au ieșit din război.
Și a venit anul 1918. Rușii ieșiseră din război, dar încă nu voiau să părăsească țara. Pe de altă parte, germanii erau din ce în ce mai slăbiți pe frontul de vest și era doar o chestiune de timp până când ar fi capitulat. Dar au vrut să își joace și ultima carte și să își trimită trupele din România în vest, forțând guvernul român să semneze Pacea de la Buftea-București; cumva, Alexandru Marghiloman a câștigat timp pentru România prin semnarea acestei păci odioase, mai ales în contextul în care din est veneau vești foarte bune și aparent neașteptate - Basarabia votase unirea cu România. După mai multe luni de incertitudine pentru țară noastră, dar în care Puterile Centrale cădeau una câte una (aș putea să dau și niște detalii, dar aș devia de la subiect; cert este că politicienii germani erau conștienți de inevitabilitatea înfrânngerii, în Austro-Ungaria erau tot mai multe frământări etnice, mai ales după moartea lui Franz Josef în 1916), România a primit un „pont” și a reintrat în război cu o zi înainte ca Germania să capituleze. Au urmat declarațiile de unire ale Bucovinei și Transilvaniei cu țara și... Marea Unire a avut loc.
Oare?
Pentru că noi sărbătorim 1 decembrie 1918 ca Zi Națională. E foarte frumos, într-adevăr, dar mai sunt câteva lucruri pe care trebuie să le avem în vedere. În primul rând, ungurii nu prea terminaseră războiul. A avut loc și acolo o insurecție comunistă, înfrântă cu ajutorul armatei române. Între timp, începuse Conferința de Pace de la Paris, unde România trebuia să își facă cunoscută cauza, iar Marea Unire să fie recunoscută de către marile puteri. Dar asta s-a făcut cu multă muncă și ambiție din partea reprezentanților României. Problema Transilvaniei și a Bucovinei a fost tranșată, să zicem, în cadrul Conferinței, dar incertitudinea plana în continuare în privința Basarabiei. Rusia fusese considerată stat învins, dar n-a recunoscut niciodată pierderea teritorială în fața României. Au urmat mai mulți ani de tratate și alianțe semnate de România cu diferite state mai mult sau mai puțin puternice. Plus existența unei păci aparente și ipocrite, „garantate” de Societatea Națiunilor (un eșec lamentabil, după cum istoria o va dovedi).
În plan intern, România se afla într-o epocă foarte contradictorie. Pe de-o parte, avem o elită intelectuală ce nu va fi egalată prea curând, mai ales în contextul actual. Pe de altă parte, avem o populație rurală încă majoritară și săracă, deși primise, în sfârșit, pământ. Să zicem că lucrurile ar fi evoluat înspre bine, dacă în 1927 n-ar fi murit atât Regele Ferdinand, cât și Ion I.C. Brătianu. Criza ar fi putut, probabil, să fie gestionată mai bine și cu mai multă responsabilitate. Și, mai ales, fără Iuliu Maniu.
Pentru că acum o să mă refer strict la clasa politică din perioada interbelică. Odată cu încheierea războiului și Marea Unire, se întrevedea o nouă epocă foarte bună și prosperă pentru România... dacă oamenii politici ar fi acționat în acest sens. Au apărut foarte multe partide și facțiuni mai mult sau mai puțin democratice. O personalitate destul de nedreptățită în plan politic este Alexandru Averescu, un om care și-a dorit să facă foarte multe pentru populația care îl vedea drept un salvator. Dar să fim serioși - era imposibil pentru oricine să aducă țara pe plus după un război de o asemenea anvergură. Poate guvernarea lui Averescu de la începutul perioadei interbelice ar fi trebuit să țină mai mult. Sau poate că nu...
După încheierea războiului, Partidul Conservator nu prea mai avea electorat. Fusese introdus votul universal, iar conservatorii erau văzuți a fi cumva de partea marilor moșieri. A rămas, în schimb, Partidul Național Liberal, condus de Ion I.C. Brătianu - probabil cel mai bun politician român. Acesta se pare că avea o influență foarte mare asupra Regelui Ferdinand; unii pot considera că era pozitivă, alții, că nu era.
Au venit și partide din teritoriile câștigate în urma Războiului - Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache și Partidul Național Român al lui Iuliu Maniu. Marele merit este că au luptat pentru unire și drepturile țăranilor. Dar există și niște minusuri, venite în special după unirea celor două partide și formarea Partidului Național Țărănesc. Să clarific niște lucruri - respect tradiția țărănistă și că au existat oameni de valoare în interiorul său, precum Seniorul Corneliu Coposu, dar țărăniștii au făcut niște greșeli uriașe și, din punctul meu de vedere, decisive pentru viitorul României. Iuliu Maniu a devenit prim-ministru pentru prima oară în 1928, după o victorie zdrobitoare a țărăniștilor.. E drept, criza economică era ca o epidemie și nu a ocolit România. Era imposibil ca țara să nu fie afectată. Doar că situația internă era foarte instabilă - Regele Ferdinand era mort, Regele Mihai încă nu împlinise 10 ani, iar prințul Carol își făcea de cap prin țări străine, după ce renunțase la tron anterior Deci lui Maniu și țărăniștilor li s-a părut că salvarea stătea tocmai în persoana celui care renunțase la tron. Și l-au convins să se întoarcă în România și să devină „regele” Carol al II-lea. E de prisos să spun că „domnia” acestuia a fost extrem de toxică pentru România și că, dacă e să găsim un vinovat pentru ce s-a întâmplat în 1940, când doar cine n-a vrut, n-a luat o bucățică din țară, el este cel mai mare. Iuliu Maniu urmându-l la foarte scurtă distanță. Tot prin anii '30 a avut loc și infama Afacere Skoda, care a păgubit România atât din punct de vedere economic, cât și din punct de vedere militar. Guvernul care a „girat” această Afacere a fost cel al lui Iuliu Maniu. În opinia mea, guvernările țărăniste (inclusiv cea din anii '90) au fost extrem de toxice pentru România. Dar este doar opinia mea.
Vin apoi partidele extremiste. Cel puțin până în 1944, Partidul Comunist nu a contat în plan politic în România. Cu excepția unor mișcări de stradă de mai mică sau mai mare amploare, de remarcat fiind Greva de la Atelierele CFR Grivița, din 1933, unde au fost implicați, printre alții, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica și Ilie Pintilie, niște mari tovarăși ce vor obține puterea ceva mai târziu. Tot cam pe atunci și-a făcut simțită prezența și viitorul tovarăș Nicolae Ceaușescu, reușind performanța de a fi arestat, deși era și el un mic copil. Sărăcuțul de el...
Partidele de extremă-dreapta, în schimb, au avut un cuvând mai important de spus în perioada interbelică. Avem, mai întâi, Partidul Naționalist-Democrat, al lui Nicolae Iorga și A.C.Cuza, cel din urmă părăsind formațiunea și fondând ulterior altele. Nicolae Iorga a fost o voce importantă în plan politic, atât înainte, cât și după Marea Unire, devenind chiar prim-ministru în timpul „domniei” lui Carol al II-lea. Activitatea sa politică este... cum să zic, să nu fiu prea dur... În orice caz, are doar 0.01 % din activitatea sa științifică. Există multe controverse în ceea ce îl privește pe omul politic Nicolae Iorga - susținător al lui Carol al II-lea, apoi intrat în conflict cu Corneliu Zelea Codreanu și legionarii, considerat vinovat de aceștia pentru asasinarea celui pe care îl numeau „Căpitanul” și, ulterior, asasinat la rândul lui, în 1940.
Liga Apărării Național-Creștine este o altă formațiune de extremă-dreapta (de fapt, existau foarte multe în epocă; scriu doar despre cele mai importante). Și aici avem de-a face cu marele și dubiosul agitator antisemit A.C. Cuza, doar că acum l-a avut alături pe Corneliu Zelea Codreanu, care va beneficia de o secțiune separată. LANC va participa și la alegerile parlamentare și chiar va avea 10 deputați în 1926. N-o să discut despre frauda electorală din acel an, care l-a adus la putere din nou pe Alexandru Averescu, pentru că face mai mult sau mai puțin parte din subiect. Poate doar datorită faptului că a fost orchestrată, printre alții, de Octavian Goga, mare poet și om politic naționalist din perioada interbelică. În 1927, colaborarea dintre LANC și Codreanu a încetat, dar nu și cea cu Octavian Goga. Cuza și Goga vor forma Partidul Național Creștin în 1935, care va oferi o scurtă și de tristă-amintire guvernare, în 1938, făcându-i jocurile lui Carol al II-lea.
Când vine vorba despre Corneliu Zelea Codreanu, nu poți să îl încadrezi într-un partid, ci merită un paragraf separat, datorită amplorii pe care a luat-o fenomenul. Legenda spune că la nunta sa au venit în jur de 100.000 de oameni (o sută de mii). Sigur, e vorba despre o cifră exagerată, dar oricum reprezintă un public mai mare decât au avut Steaua sau Dinamo vreodată. În 1927, Codreanu a format Legiunea Arhanghelului Mihail, o altă formațiune de extremă-dreapta, care, cu toate că nu a deținut niciodată puterea politică, a reprezentat un fenomen social înfiorător A atras oameni din toate păturile sociale - profesori, scriitori, politicieni, academicieni, filosofi, preoți, studenți, elevi, oameni de rând, chiar și... țărani. Fenomenul era imposibil de controlat, iar Carol al II-lea a descoperit asta odată cu refuzul lui Codreanu de a colabora cu „majestatea sa”. Pe de altă parte, mișcarea a luat amploare odată cu transformarea sa în Garda de Fier. Au existat numeroase violențe în epocă, ale căror autori au fost legionari. Oameni ca I.G.Duca, Armand Călinescu (prim-miniștri în funcție) și Nicolae Iorga (fost prim-ministru) au fost asasinați de legionari. Poate cu ordin de la „centru”, poate că nu - acesta este un mister care va rămâne nedeslușit pentru încă vreo sută de ani, din punctul meu de vedere. O singură dată a participat Garda de Fier la alegerile parlamentare - în 1937, sub numele de Partidul Totul Pentru Țară, obținând un înfiorător 15 %. Carol al II-lea, nefiind obligat să ofere guvernarea vreunui partid (niciunul nu obținuse majoritatea „absolută” de 40 %), a decis să-l pună pe Octavian Goga prim-ministru (Partidul Național Creștin obținuse doar 9 % din voturi). Ulterior, Corneliu Zelea Codreanu și alți legionari au fost arestați și asasinați în închisoare. Garda de Fier însă a continuat sub conducerea lui Horia Sima - un alt personaj extrem de toxic - și i-a asasinat pe Armand Călinescu (intelectual rafinat, prim-ministru cu intenții bune - poate - dar slugarnic în fața lui Carol al II-lea) și Nicolae Iorga (arestarea lui Codreanu ar fi avut loc din cauza unui conflict între cei doi, în urma căruia Iorga l-a dat în judecată pe conducătorul legionar și, cu toate că plângerea ar fi fost retrasă, ancheta a continuat). Garda de Fier a obținut puterea în niște împrejurări foarte triste, în 1940, după Dictatul de la Viena. Numeroși opozanți ai legionarilor au fost arestați și asasinați în închisoare în această perioadă; unii mai mult sau mai puțiin vinovați. În orice caz, indiferent de „păcatele tinereții” lor, acești oameni asasinați în închisoare au fost „martirizați” de societatea anti-legionară. Problema este ceva mai complexă, iar o rezoluție mai realistă vom avea, de asemenea, peste vreo sută de ani.
Instituției numite Carol al II-lea îi voi dedica doar câteva rânduri, întrucât faptele sale sunt binecunoscute. Controversele care îl înconjoară sunt, de asemenea, binecunoscute. Elena Lupescu... de asemenea. Frontul Renașterii Naționale... este de tristă amintire, dar se vorbește doar în treacă despre el. Oricum, cât a fost PARTID UNIC în România? Doar doi ani? O nimica toată. Pe cine a deranjat că era partid unic? Și ce, a făcut lucruri atât de rele? E vinovat de niște fapte reprobabile? (izolarea României în plan extern, Pactul Ribbentrop-Molotov și urmările lui, Dictatul de la Viena, renunțarea la teritorii fără luptă) Nu, sub nicio formă nu este Frontul Renașterii Naționale de vină pentru ceva. Și nici „majestatea sa”, Carol al II-lea. (sarcasm, no?)
Postarea a căpătat amploare, așa că voi continua cu Al Doilea Război Mondial, 23 august 1944 și alte evenimente neimporante din Istoria Contemporană a României ceva mai târziu, într-o altă postare. Poți să fii de acord cu mine, poți să nu fii. E dreptul tău.
