Și țara se piaptănă

Dar la fel de greu este să accepți că regimul trecut a avut și niște părți bune, de care ar fi trebuit să profiți și să le păstrezi. Din cauza asta am spus că o analiză realistă și echidistantă a regimului comunist în România s-ar putea face după vreo 4-5 decenii, să zicem. Nu pretind că ceea ce scriu aici este o analiză echidistantă, pentru că nu cunosc problema în întregime. Totuși, o cunosc îndeajuns de bine, cât să știu că nu tot ce s-a construit pe vremea lui Dej și Ceaușescu a fost rău. Cu toate astea, termenul „comunist” este folosit cu sens peiorativ de către cei mai mulți oameni, dar nu asta e problema, ci contextul. Unele lucruri care sunt considerate comuniste nu sunt chiar atât de rele. Dar, în fine, este greu să faci un om de 20 de ani, cu opt clase (eventual), care nu știe la ce folosește cratima, că au existat și părți bune în epoca aia, cum ar fi industrializarea.

În partea asta, care o să fie ultima, o să mai scriu despre niște puncte în care situarea la extremă a fost sau încă este dăunătoare. Niște percepții pe care oamenii și le vor schimba cu greu...

1.Desființarea C.A.P.-urilor

Eu nu am prins vremurile alea și sunt foarte fericit de asta. Totuși, să încercăm să privim problema în profunzime. Oamenii munceau pământurile și nu exista proprietate privată. Salariile la C.A.P. erau foarte mici, drept care și pensiile sunt pe măsură. Tineretul de la sate a plecat spre mediul urban, pentru a munci în... alte domenii (fabrici, uzine...), prin urmare, la sate rămânând oameni mai în vârstă, care la momentul 1989 aveau vârste destul de înaintate. Nu spun că asta este o regulă, dar în general cam asta a fost situația. Eh, oamenii ăștia și-au dorit pământ, doar că aici apare altă problemă: nu aveau cu ce să-l muncească, iar bani pentru a face rost de unelte nu aveau, pentru că pensia era foarte mică. Desigur, au existat și țărani înstăriți, care au avut relații pe vremea lui Ceaușescu (știu și eu câteva exemple de la mine de la țară) și au putut să facă rost nu doar de unelte, ci și de mașini mari, cu care să lucreze pământul. Pe parcurs, țăranii mai săraci și-au vândut pământurile fie unor asociații, fie unor astfel de mafioți cu relații.
Mai mult, să luăm în considerare și munca până la extenuare pe care țăranii o duceau pentru a cultiva aceste pământuri, după ce au fost retrocedate. Oamenii ăștia aveau în jur de 50 și ceva, 60 de ani, și au trebuit să facă față unui volum uriaș de efort. Un efort pe care îl făceau într-un mod de-a dreptul nebunesc, pentru că „trebuie să avem”. Mentalitatea asta încă stă în picioare, în ciuda faptului că oamenii respectivi sunt acum trecuți bine de 70 de ani.
Ce era de făcut însă... e un subiect complicat și delicat în același timp. Poate că n-ar fi trebuit desființate C.A.P.-urile, ci doar să se fi schimbat sistemul după care funcționau. Dar pentru asta era nevoie de oameni de bunăcredință, nu de mafioți dornici să parvină.

2.Desființarea fabricilor și uzinelor

Asta e ceva ce nu pot și nu vreau să înțeleg. De bine, de rău, încă mai există destule astfel de întreprinderi în România (chiar dacă prea puține mai sunt deținute de români), dar de ce să fii atât de ignorant, de neglijent, de PROST, încât să renunți la niște industrii care ți-ar fi putut aduce zeci, sute de milioane de dolari? Chiar miliarde, pentru numele lui Dumnezeu! Aici este vorba despre acei mafioți proști, dornici să parvină. Cu siguranță știți astfel de exemplare; multe dintre ele se află la conducerea țării.

3.Dar ce, mai suntem în comunism, să se ocupe statul de X?

X fiind un termen variabil. Puteți înlocui X cu industrie, spitale, școli, agricultură. Nu mai suntem comuniști acum; suntem capitaliști, așa că trebuie să intervină mediul privat, nu-i așa? Doar că mediul privat este privat de anumite libertăți și de foarte mulți bani, pentru că statul nostru mult-iubit crede că este de datoria lui să ceară o mulțime de bani, taxe, impozite etc. investitorilor. Și nu investitorilor străini mari; ăia sunt oarecum scutiți. Doar nu vrem să ne părăsească și ăștia, nu? Eventual să facem și plecăciuni în fața lor, că ne-au băgat în seamă și au venit și pe la noi. Nu, taxele și impozitele uriașe sunt pentru întreprinderile mici și mijlocii, care sunt lovite din toate părțile. Multe astfel de întreprinderi au dat faliment (am trecut și prin așa ceva). Multe dau faliment chiar și acum. Multe vor mai da și în lunile/anii ce vor urma. Și asta din cauza legislației păguboase. Astfel, de ce s-ar mai merita să investești în România, dacă statul face abuzuri peste abuzuri?
Și ne mai mirăm de ce nu merge țara... Păi, investitorii privați nu sunt motivați să bage bani aici, din cauza legislației. Astfel, terenuri destul de mari și multe clădiri sunt lăsate în paragină. Statul nu investește, pentru că, nah, suntem în capitalism, deși există destule exemple din țări civilizate, în care au loc și investiții din buget.

4.Mania privatizărilor

Încă mai există întreprinderi de stat? Ferească Dumnezeu! Vindeți-le unor privați, fraților, că nu mai suntem în comunism! Iar dacă există cineva care se opune privatizării, discreditați-l! Faceți-l cu ou și cu oțet! Întoarceți populația împotriva lui! Iar dacă nu vă iese asta, inventați ceva! Haideți, că vă pricepeți cel mai bine la capitolul Radio Șanț!

5.Țară de căcat!

Asta este o altă concepție care nu va fi scoasă niciodată din mentalul colectiv. Românii au fost dresați în așa fel, încât să creadă că nu mai merge absolut nimic bine în țară, că nu avem valori, că suntem ultima găină de la aprozar, că suntem cei mai proști, țară de lumea a treia etc. Știți cu siguranță toate clișeele astea idioate, pe care semianalfabeții le aruncă fără regrete, nedându-și seama că și ei fac parte din țară. Și că, eventual, lucrurile merg prost tocmai din cauza lor. Sunt de vină mafioții de la conducere, dar nu sunt singurii vinovați. Marea problemă o reprezintă cei care îi pun în astfel de funcții de conducere, iar atâta timp cât astfel de specimene, care nu produc nimic și trăiesc din ajutoare sociale, pe care le dau pe băutură, au astfel de concepții, șansele să ne ridicăm din mocirla în care ne aflăm sunt aproape zero. Postarea este apolitică, așa că nu mă iau de votanții partidului X sau Y., ci de mentalitate.

6.Tot ce e bun trebuie să dispară

Da, încă există multe lucruri bune și frumoase în România. Sunt afaceri și întreprinderi care merg destul de bine. Buzăul, spre exemplu, este un oraș unde funcționează multe astfel de întreprinderi, deci există locuri de muncă pentru oamenii cu studii medii sau eventuali angajați necalificați. Cum ar veni, clasa muncitoare. Pentru cei cu studii superioare e ceva mai greu să găsești un loc de muncă pe măsură, dar asta e altă poveste. O să spun, pentru început, că mai există orașe ca Buzăul, cu multe întreprinderi, care plătesc mulți bani la bugetul local.
Mai departe... unde se duc acești bani? Asta este marea problemă, că din banii veniți din taxele și impozitele plătite de astfel de întreprinderi nu se fac investiții la nivel local. Ba mai mult, se întâmplă să existe orașe aproape de faliment, ceea ce mi se pare inadmisibil. Acei bani au ajuns însă oriunde altundeva, numai nu în bugetul local. Și o știm toți foarte bine
Tot ce e bun trebuie să dispară, da? O să continui cu o problemă foarte gravă, cea a denigrării marilor valori de orice fel, de către oameni (de asemenea, semidocți) care consideră că le știu pe toate și își dau cu părerea despre oricine și orice, deși nu se pricep la nimic.
Avem creștere economică foarte mare, cea mai mare din UE, pe anul 2016, dar nu se simte în buzunarele oamenilor. De ce? Pentru că este bazată pe consum, ceea ce o face foarte fragilă la orice dezechilibru extern. De produs, nu producem aproape nimic, poate doar materie primă, pe care o exportăm pe te-miri-ce și mai-nimic, fructe, câteva chestii industriale, dar prea puți pentru o țară atât de mare și cu potențial. O altă parte a producției este strict pentru uzul celor care muncesc și produc, adică pentru subzistență. Da, e vorba de oameni mai săraci. Ca părinții tăi, ca bunicii tăi.

Cam asta este, în linii mari, România contemporană: o țară săracă, sărăcită și izolată, condusă de mafioți și populată de oameni care acceptă situația asta. Oameni care se hrănesc cu iluzia unei istorii glorioase, de descoperirea căreia depinde renașterea întregului popor, care va dăinui peste veacuri și va deveni cel mai mare și mai puternic în acest leagăn al civilizației. O țară în care violul și incestul se practică destul de mult, iar... cel puțin cel dintâi nu este considerat o ofensă atât de mare. Pentru că „fata o merita”, „ce-i trebuia să umble despuiată?”, „stricata dreacu'” and shit like that. O țară în care dorim ca justiția să își facă treaba, dar nu împotriva noastră. Dorim pace și ordine, dar urâm poliția. În care Ortodoxia este la putere, iar Biserica este singura instituție cu conducători capabili să CONSTRUIASCĂ CEVA. O țară în care a început o adevărată isterie a doctoratelor plagiate, neluând în seamă faptul că regulile de redactare s-au schimbat de atâtea ori în ultimii ani, încât s-ar putea să mă trezesc peste vreo 10 ani că sunt și eu plagiator. O țară cu foarte multe legi neclare, care se aplică doar prostimii sau persoanelor care incomodează. O țară în care riști să ieși din spital mult mai bolnav decât ai intrat (mulțumesc mult doctorițelor de la Obregia, secția Neurologie Infantilă, pentru incompetența de care au dat dovadă în cazul meu). În care poți să mori ars de viu, dacă te duci în club, la un concert. În care dărâmi un guvern după acest dezastru, înlocuindu-l cu un dezastru de guvern.

Baba arde?

Nu-i nimic, țara se piaptănă

Iar unii încă mai consideră că suntem spaima Europei.

Baba arde

Cu siguranță că, după atâția ani în care ai fost învățat ce este bine și ce este rău, îți este foarte greu să îți schimbi concepțiile la 180 de grade. De fapt, erai conștient de pericolul regimului în care ai trăit anterior. Erai conștient că puteai fi acuzat pe nedrept de orice și că nu erau neapărat necesare niște probe în acest sens. În principiu, țara o ducea foarte bine. Se depășeau recorduri peste recorduri în ceea ce privește producția, iar bunăstarea populației a dus la apariția acelei așa-numite „epoci de aur”. Și apoi, după acea „epocă de aur”, vine epoca în care stai la cozi infernale pentru a face rost de mâncare sau... mă rog, de lucruri necesare prin casă. Nu mai aveai parte de curent electric - decât atât cât dorea regimul să îți ofere. De căldură nici nu putea fi vorba; asta este o problemă rezolvată oarecum recent. Ca fapt divers, țin minte că atunci când eram mic (adică prin anii '90), apa caldă venea o dată la... destul de multe zile. Cum ziceau și Paraziții, pe melodia „Noi vrem respect”, „A venit apa caldă? A venit, da'-i rece!”.

Anii '90, 2000 și... chiar și zilele noastre reprezintă o perioadă de confuzie accentuată la nivelul populației. Lumea nu știe exact ce e bine și ce nu. Cine este bun și cine este rău. Ce este legal sau ilegal. Ce este adevărat sau fals. Sursele sunt multiple și contradictorii, astfel încât adevărul este mai relativ ca oricând, iar războiul dintre oameni, la nivel individual, este cumplit și în plină desfășurare. Am scris în postarea anterioară câte ceva despre Mineriade și cum au fost priviți protestatarii din 13-15 iunie 1990 de către cei care se informau de la TV. Acesta a fost doar un exemplu de dezinformare intrată în mentalul colectiv. O să încerc să trec în revistă câteva astfel de dezinformări, cu riscul de a fi considerat de unii sau de alții trădător de țară și de neam, vândut, soroșist sau mai știu eu ce; știu doar că scriu aici având conștiința curată.

1.Percepția pe care populația o are față de Regele Mihai I și Casa Regală, în general.

Adevărul este că, dacă în 1989 ar fi fost cu adevărat o revoluție, ar fi fost firească o revenire la vechiul regim. Sau, în orice caz, măcar o perioadă de tranziție, în care oamenii să fie informați în legătură cu situația generală a țării, pentru a putea fi cât mai lucizi la momentul alegerilor parlamentare și/sau prezidențiale. Sau dacă populația își dorea revenirea la monarhie constituțională, ca formă de guvernare.

Dar, în primii ani ce au urmat „revoluției” confuzia a fost uriașă. Lumea nu înțelegea ce se întâmplase, mai exact. Puterea fusese preluată de FSN, urmaș direct al PCR, format din membri aflați în plan secund în vechiul partid. Într-adevăr, reapăruseră PNL și PNȚ (sub forma PNȚCD), plus alte partide și partidulețe. Dar doar oamenii cu o cultură mai ridicată și mai puțin îndoctrinați au fost alături de aceste partide istorice; în provincie (și nu numai), FSN a câștigat, fiind urmat, la putere, în 1992, de FDSN (same shit). 

Atât PNL, cât și (mai ales) PNȚCD au susținut revenirea monarhiei în România, o opțiune foarte controversată. Și la nivel de 1990, și la nivel de 2016. Partidele istorice însă nu au avut succes în inițiativa lor, în ciuda faptului că regele Mihai I și Ana a României au fost primiți cu entuziasm de peste un milion de români, în 1997, la întoarcerea în țară.

Ce lucruri i se pun în cârcă regelui Mihai...

În primul rând, este contestat din cauza întoarcerii armelor din 23 august 1944, fapt ce a dus la arestarea lui Ion Antonescu și aducerea (treptată) la putere a comuniștilor. Am atins problema asta în partea a doua a mirobolantei povești a României contemporane, așadar nu cred că are rost să mă repet. Mă rezum la a spune că asta a fost cea mai înțeleaptă alegere; la acel moment, situația era fără ieșire, oricât ar veni unii cu legenda înțelegerii pe care Antonescu ar fi avut-o cu rușii, cu privire la o soluție mai convenabile.

În al doilea rând, este contestat pentru că a ales să abdice, decât să moară pentru... pentru ce? În decembrie 1947 totul era deja pierdut. Nu avea cum să facă altfel. Iar, dacă tot i s-a acordat șansa să abdice și să fugă, de ce să n-o facă? Este cineva dintre voi care n-ar fi făcut exact la fel? Sunt sigur că printre voi sunt și destui care ar fi luat cu adevărat acele vagoane de aur, care...

...Reprezintă cel de-al treilea motiv. Asta a fost o manipulare dubioasă a comuniștilor, cu care au îndoctrinat populația României. Aveau nevoie de niște motive bune pentru care poporul să urască regele și familia regală. Ce motiv mai bun ar fi fost, decât cel că ar fi furat din banii și bunurile oamenilor, pentru care au ostenit atâția ani.

OK, al patrulea motiv să zicem că îl reprezintă atitudinea revanșardă a Casei Regale, care considera că i se cuvine revenirea la putere ș.a.m.d. De fapt și de drept, Castelul Peleș fusese al familiei regale. A fost construit din ordinul lui Carol I, a fost reședință de vară a familiei regale și a fost confiscat de comuniști în 1948. Familia regală a primit înapoi castelul, dar, din cauza atitudinii inițiale, retrocedarea sa este contestată, că... Oricum, ne dorim ca justiția să triumfe, dar nu în favoarea celor pe care îi disprețuim, chiar dacă ei au dreptate.

Cel de-al cincilea motiv îl reprezintă căsătoria Principesei Margareta cu tovarășul Radu Duda, un om în jurul căruia circulă diferite controverse, care, chiar dacă au fost sau vor fi dovedite neadevărate, vor rămâne în mentalul colectiv. Mie, unuia, omul nu îmi inspiră încredere și sunt conștient că familia regală a României nu prea mai are cum să existe după această generație, pentru că...

Al șaselea motiv îl reprezintă incertitudinea în ceea ce privește potențiala succesiune la tron. Regele Mihai a avut cinci fiice și niciun fiu. Dintre aceste cinci fiice, doar Elena și Irina au și fii. Irina iese însă din discuție, fiind dezmoștenită din cauza scandalului în care au fost implicați ea și soțul ei, în SUA. Prin urmare, singura „speranță” ar reprezenta-o Principele Nicolae, fiul Elenei. Dar, anul trecut, și el a fost exclus din familia regală, din niște motive pe care nu le cunosc (și, de fapt, nu le cunoaște nimeni; se fac doar speculații). În acest caz, speranțele ar fi putut atârna de Paul De România, fiu al fiului rezultat din relația lui Carol al II-lea cu Zizi Lambrino. Uite cum se-ntoarce roata... Prince Paul este, de asemenea, o persoană controversată, implicată în niște scandaluri de corupție despre care cred că știți destul de la posturile de știri. Ce este și mai trist e că Prince Paul are un copil, băiat, pe nume... Carol Ferdinand. Câtă inspirație, cât respect pentru strămoși...

Sigur, lista ar putea continua, dar mai sunt și alte lucruri pe care aș vrea să le trec în revistă aici...

2.Faptul că PSD este urmaș direct al Partidului Comunist Român

Ceea ce o să spun acum nu o să placă unora. Și sper că o să dărâm câteva vise și iluzii. Am spus în mai multe rânduri, FSN a fost urmașul direct al PCR, membrii săi fiind din rangurile secunde ale acestuia și avându-l în frunte pe tovarășul Ion Iliescu. Dar, având în vedere instaurarea unui nou regim, fiecare membru dorea câte o „bucățică” de putere, astfel fiind creeate conflicte în interiorul mișcării politice. La un moment dat, din FSN s-a desprins FDSN, din care făceau parte Iliescu și apropiații lui. În FSN au rămas tovarășii lui Petre Roman. 

Pe parcurs, cele două mișcări politice (DE STÂNGA) au avut o evoluție paralelă și destul de stranie. FDSN-ul lui Iliescu și-a schimbat ulterior denumirea în PDSR. PDSR s-a transformat, prin anii 2000, în PSD, după ce a absorbit mai multe partide mici, de stânga. FSN-ul lui Petre Roman a mers în paralel cu PDSR-ul, formând USD, alături de PSDR (eh, prea multe inițiale pe-aici) și candidând la alegerile din 1996, obținând un scor frumușel. Între timp, FSN-ul și-a schimbat denumirea în PD, pentru ca, atunci când a apărut ocazia, să își schimbe politica la 180 de grade și să devină de dreapta... cică. Transformându-se astfel în PDL. Și este binecunoscut faptul că PDL a fuzionat cu PNL și... cică e partid de „dreapta”. 

Prin urmare, cine este urmaș al FSN? Cred că răspunsul este unul foarte trist pentru România: întreaga clasă politică este urmașă directă a FSN și PCR. Și este foarte greu ca această mentalitate fesenistă și peceristă să dispară. Poate doar după dispariția fizică a politicienilor din anii '90-2000, dar și așa ar fi infernal. Până atunci, vin ai noștri, pleacă-ai noștri...

3.Meritele deosebite ale tovarășului Ceaușescu

În ultimii ani, de când cu criza economică și financiară, am văzut fel de fel de mișcări nostalgice și manipulări scârboase, punând întrebarea „Pe cine ați alege ca președinte?”, variante fiind Țepeș, Cuza, Carol I, Ferdinand, Antonescu, Ceaușescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu și Iohanis. Eu l-am ales pe Cuza, lumea îl vrea pe Ceaușescu.

O analiză lucidă și echidistantă a regimului comunist din România nu poate fi făcută încă. Vorbim despre o epocă ce s-a încheiat formal acum 26 de ani și ceva. Atâta vreme cât încă mai există oameni care au dus-o bine în acele vremuri, cât și oameni care au avut de suferit, o analiză echidistantă nu prea poate fi făcută. Sunt conștient de faptul că România comunistă a avut niște aspecte oribile, monstruoase chiar. Am scris în postarea „Dragi tovarăși și prieteni” despre perioada Colectivizării și câte ceva despre Sfinții Închisorilor, pe care îi iubesc enorm. Am menționat și despre înfometarea populației în anii '80 și interzicerea avorturilor pentru creșterea artificială a populației României. Ar mai fi foarte multe abuzuri ale puterii comuniste. Nu puteai să ieși din țară, decât dacă aveai P(ile), C(unoștințe) și R(elații). Lucrurile bune erau exagerate, iar cele rele erau fie minimalizate, fie trecute cu vederea; sigur, aveau loc crime și existau și criminali în serie (vezi Ion Rîmaru), dar e mai bine să nu discutăm despre asta, dragi tovarăși. Hai să vorbim despre supraproducția de grâu și porumb în Bărăgan.

Am mari dubii că România ar fi fost industrializată, dacă n-ar fi ajuns la putere comuniștii. În ceea ce privește producția agricolă și industrială, cred că stăteam destul de bine în perioada comunistă și, mai ales, în vremea lui Ceaușescu. Am auzit multe despre mașinăriile create aici, în România. Bune, rele, ele existau. Exista și flotă, se făcea comerț cu cam toată lumea, nu prea cred că se punea problema refuzării grâului românesc pe undeva. Și așa mai departe. Un articol manipulator arată că în 1989 stăteam mai rău din punct de vedere agricol și industrial decât în zilele noastre, dar să fim serioși... România a mers din inerție în plan industrial și agricol. Dacă momentul 1989 ar fi reprezentat un punct 0, din care să înceapă să se construiască, acum eram departe. Dar am ales hoții și mafioții. Și am ajuns unde suntem.

4.Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu; terminai școala, primeai casă și loc de muncă etc.

Țara avea nevoie de forță de muncă pentru a-și atinge obiectivele economice (pe vremea aia, România avea o economie planificată). Sigur că primeai un loc de muncă, după ce îți terminai studiile. Țara avea nevoie de tine, tovarășe. În timp ce azi... și azi țara are nevoie de tine. Să plătești taxe și impozite, că altfel... 

Sigur, oamenilor de rând le convenea să aibă un loc de muncă. În fabrici, uzine, la C.A.P., dar nu toți românii aveau astfel de aptitudini. Practic, erai forțat să faci niște lucruri care, de multe ori, nu-ți plăceau. Șanse să faci carieră erau apropiate de zero, dacă nu aveai P(ile), C(unoștințe) și R(elații); adică, să fii promovat sau ceva de genul. Unii oameni poate doreau să lucreze în alte domenii, dar nu puteau, din varii motive. Cât despre libertatea de exprimare, era... de asemenea, aproape de zero. 

5.Era mai multă decență pe vremea lui Ceașcă

Am văzut în niște filme românești de pe vremea lui Ceaușescu o pudoare foarte prost jucată, de către pseudo-actorii vieții. La TV sau, mă rog, în spațiul public, exista decență. Dar să nu-mi spună mie cineva că pe vremea lui Ceașcă lumea nu-și băga, nu-și scotea și nu blestema.

6.Percepția pe care oamenii o au asupra istoriei României

Oh, da, cred că ăsta o să fie ultimul punct pe care o să-l discut în această postare, pentru că mi se pare o situație cu totul dramatică. Iubesc Istoria, sunt student la Istorie, deci asta mă doare și pe mine foarte mult.

Sunt conștient că au existat dintotdeauna manipulări ale istoriei pentru ca niște oameni să obțină avantaje politice. În ceea ce privește poporul român, s-a împământenit ideea că noi n-am vrut să cucerim niciodată pe nimeni și că doar ne-am apărat sărăcia, cu mijloacele pe care (nu) le aveam. Este drept, spațiul ăsta românesc a fost mereu defavorizat, rămânând în urma vremurilor din varii motive mai mult sau mai puțin subiective. Dar să spui că n-am atacat niciodată pe nimeni, este doar... fals. Am atacat și noi pe câte cineva, în acele câteva perioade de dezvoltare economică și militară pe care Țările Române le-au avut în Evul Mediu. Pe vremea lui Ștefan cel Mare (omul a ajuns până la Lvov), Vlad Țepeș, chiar Mihai Viteazul (trebuie să fim conștienți că Transilvania era principat autonom în cadrul Imperiului Habsburgic, la nivel de 1600). Plus evenimentele din timpul domniilor primilor domnitori ai Moldovei și Țării Românești.

Dar am fost pașnici și ne-am apărat sărăcia...

Apoi, toată nebunia asta, că suntem urmași ai dacilor, că dacii ar fi fost un popor foarte, foarte puternic, șmecher, cu o influență majoră în zonă. Și chiar că latina ar fi fost influențată de limba dacică?! Și că aici, în România, ar fi fost leagănul civilizației?! Și că există niște oameni foarte răi, care vor să ne ascundă istoria adevărată?! Probabil masoni, Illuminati, soroșiști sau ceva de genul. Cei care susțin astfel de teorii vorbesc cu o convingere aproape înspăimântătoare. Am mai văzut o astfel de atitudine din partea membrilor diferitelor secte, care doresc să te atragă de partea lor. Băi, iar ăștia sunt incredibil de siguri pe ceea ce spun, ca și cum teoriile pe care le-au citit pe diferite surse obscure conțin adevărul adevărat și nicio urmă de manipulare. Iar toți istoricii care nu acceptă aceste teorii bizare și fantasmagorice sunt vânduți, plătiți din surse oculte, masoni sau alte chestii din astea stranii. Recunosc, este foarte tentant să crezi aceste teorii, atunci când nu știi mare brânză despre subiect. Dar atunci când știi câte ceva... nu prea se cade să mai cazi în astfel de capcane.

În primul rând, dacii nu erau un popor mare. Erau o populație restrânsă, care locuia în actualul spațiu românesc. Nici vorbă să fie o populație omogenă; abia suntem acum noi, ca români.

În al doilea rând, pe teritoriul actual al României trăiau foarte multe populații. Dacii erau doar una dintre ele. Celelalte nu știu care erau, pentru că (ghici ce?!) nu există surse.

În al treilea rând, nu avem cum să ne dăm seama cum suna limba dacilor, întrucât ei n-au lăsat surse scrise. Sau, cel puțin, nu au fost descoperite sau... sunt contestabile.

În al patrulea rând, nu vă încredeți în ceea ce vedeți prin filmele istorice de pe vremea comuniștilor. Sigur, sunt frumoase, niște povești drăguțe. Dar, una peste alta, ele nu reprezintă o sursă credibilă și trebuie privire strict ca niște filme. Altfel, tare mi-e teamă că o să credeți și ce-ați văzut în „300” (augh! augh! augh!) sau „Game of Thrones” (Snoop Dogg likes this!). 

În al cincilea rând, acordați-le, totuși, credit istoricilor. Ei chiar știu despre ce este vorba în acest domeniu foarte frumos și fascinant. 

Mă rog, după Retragerea Aureliană au urmat niște secole în care nu este foarte clar ce s-a întâmplat pe actualul teritoriu al României. Sigur, au trecut mai multe populații. Poporul român exista, fără îndoială, și evolua în ritmul lui. Dar nu era singurul de pe aceste pământuri. Uite, să-i luăm ca exemple pe cei trei voievozi transilvani din secolul X. Gelu... sună a român. Cred că era, sincer. Glad... aici am niscaiva dubii; nu cunosc să existe români cu acest nume, cu toate că n-ar trebui să mă mire să găsesc pe cineva botezat astfel. Și Menumorut. Aici chiar este amuzant; numele de Menumorut sună a orice, numai nu a român. Și, ca să fie și mai amuzant, să ne gândim și la voievozii din secolul XI, Ahtum și Gyula. Români pur-sânge, pui de daci!

Și mai urmează alte două secole despre care nu avem informații. Cât despre Moldova și Țara Românească, aici situația era și mai ciudată, pentru că nu avem nici măcar vreun Menumorut sau Ahtum, care să ne ofere vreun indiciu despre populația din zonă. Adică, în a doua jumătate a mileniului I și primele două secole ale mileniului II, nu avem nume de conducători de aici. Există, apoi, Cnezatele lui Ioan și Farcaș. Pardon, Farkaș, alt pui de dac. Voievodatele lui Seneslau și Litovoi. Probabil amândoi români cu origini slave sau... cumane sau... bulgare. Mă rog, și mai exista și Banatul de Severin, condus în general de unguri. Și o să menționez în treacăt și „Imperiul” Româno-Bulgar, al Asăneștilor, o construcție foarte interesantă, dar efemeră, condusă de români. Ioan, Petru, Ioniță, Ioan al II-lea. Deci erau mai români ăștia de la sud de Dunăre, ceea ce ar confirma cumva teoria admigrației (Google it!).

Și aș putea continua și cu alte mituri împământenite, legate de Istoria României, dar o să mă mai refer la ele și cu altă ocazie.  

Democrație v. 2.0

Adevărul este că, după 45 de ani de comunism și îndobitocire strașnică, întreaga structură a unui popor are de suferit, mai ales dacă este vorba despre unul atât de slab educat, cum a fost (și este) cel român. În cazul poporului român, se poate spune că întreaga structură a fost modificată de către regimul comunist. Cu aspectele sale pozitive, cu cele negative și cu cele monstruoase. Nu sunt nostalgic după vremurile alea, pentru că nu le-am trăit. Le cunosc din spusele apropiaților mei, ale profesorilor și ale altor oameni. De asemenea, le cunosc și din cărți. Dar, cum ziceam și în postarea anterioară, trebuie să învățăm să discernem. Unele cărți merită să fie citite, pentru că ai ce învăța din ele. Altele sunt doar niște mizerii.

Continuăm strania poveste a României contemporane, cu lucruri care s-au petrecut după lovitura de stat din 1989. Aceia au fost niște ani foarte grei, pe care mă bucur sincer că nu i-am prins. Cred că cea mai grăitoare și chiar... emoționantă descriere a evenimentelor de atunci am găsit-o în melodia „1989” a trupei Cargo.



Argumentele pentru care cred că evenimentele din 1989 au fost o lovitură de stat constau și în evenimentele ce au urmat în primii doi-trei ani de la uciderea lui Ceaușescu și a odioasei sale soții. Acum ceva vreme am urmărit pe YouTube niște emisiuni la care a fost invitat Mircea Dogaru și în care acesta susținea că nenorocirile care s-au întâmplat în Iugoslavia, în anii '90, ar fi trebuit să aibă loc în România, dacă tensiunile etnice ar fi escaladat. Dar totul s-a „rezumat” la violențele din martie 1990. Pentru care nu s-a făcut dreptate, dar asta este altă poveste; în România justiția adevărată nu va exista niciodată.

Au urmat alte luni de instabilitate socială și politică în România. Câțiva români au fugit în străinătate și au cerut azil politic, fiindu-le frică de regimul Iliescu-Roman-FSN, despre care nu știau exact ce hram poartă. FSN, o organizație... politică, să-i zicem, formată din foști comuniști din rangurile 2, 3, 4, n-șpe, a dorit să aibă întreaga putere politică. Și să își pună adversarii politici la punct, fie discreditându-i (se zvonea că s-ar fi găsit droguri pe la PNȚ sau PNL), fie prin violență (vandalizarea sediilor acestor partide istorice). Și dulcea și frumoasa mineriadă din 13-15 iunie 1990, în urma căreia ar fi trebuit să facă închisoare pe viață destul de multe persoane și politruci, în frunte cu... știm-noi-cine. Astăzi, la 26 de ani distanță, persoane implicate în mod direct în evenimentele violente de atunci ne dau lecții de democrație. Suntem o țară sănătoasă la cap? Dar nici europenii nu-s mai breji; unii politruci implicați în Mineriada 1 sunt foarte apreciați la nivel european. Și ăsta e doar unul dintre motivele neimporante pentru care cred că în curând vine apocalipsa.



OK, să continuăm cu scârboșeniile de la începutul anilor '90. Este de apreciat faptul că, pe vremea aia, oamenii ieșeau în stradă atunci când voiau să își strige nemulțumirile. Și nu proteste din astea penibile, la care populația dansează „pinguinul”, ci din alea cu sute de mii de participanți. Lumea era extrem de confuză și avea așteptări foarte mari. Chiar credea că în decembrie 1989 a fost o revoluție a OAMENILOR și nu a politicienilor de rang secund. Dar dezamăgirile aveau să vină una după alta. Pentru că regimul Iliescu avea să țină până în 1996, mon cher.

Trebuie menționat faptul că în anii 1990-1991 (și chiar și mai târziu, dar în special atunci), presa prezenta un adevăr foarte, foarte distorsionat. Din cauza asta, s-a creeat impresia că protestatarii din iunie 1990 erau, de fapt, niște huligani și că meritau să fie bătuți de către mineri. Iar impresia asta a supraviețuit în mentalul colectiv, pentru că prima impresie contează foarte mult atunci când ai de-a face cu o populație cu o educație atât de scăzută. Oamenii care au avut parte de mai multă educație și-au schimbat punctul de vedere despre protestatari și și-au dat seama de gravitatea evenimentelor, dar... va plăti vreodată cineva pentru violențele de atunci? Nu, niciodată. Justiția adevărată nu există în România.

În anul 1991 a mai avut loc o mineriadă. Din simplul motiv că tovarășul președinte nu-l mai agreea pe tovarășul prim-ministru și a dorit să îl înlocuiască. Dar tovarășul prim-ministru nu a dorit să demisioneze, așa că tovarășul președinte a apelat la serviciile unui alt tovarăș, foarte de treabă. De fapt, a fost o adevărată echipă de tovarăși, în frunte cu cel din fruntea ministerului transporturilor - condus de CINEVA care a vândut flota pe te-miri-ce și mai-nimic, dar care nu a fost pedepsit niciodată. Și astfel s-a schimbat guvernarea. Au venit cumva partidele istorice la guvernare? Încă nu, e vorba tot de un fost tovarăș de rang secund...

În Anul Domnului 1992 au avut loc noi alegeri prezidențiale. Au participat niște personalități foarte simpatice. Câștigător a fost tovarășul, bineînțeles, că așa erau vremurile. Anii grei. Pe locul doi a fost un alt președinte, cel care avea să câștige în 1996. Pe locul trei a fost o persoană care îl consideră pe Mihai Eminescu a fi cel mai important om, după Iisus Hristos; ah, și a vopsit băncile din Cluj în roșu, galben și albastru, cât era primar acolo. Doamne, Doamne... Și au urmat alți patru ani de „democrație”, caterincă politică și inflație cât casa. Trebuie să vină la putere partidele istorice! Trebuie să facă dreptate!

Dreptate? Mais qu'est-ce que c'est ca? Să zicem că primul pas a fost făcut odată cu alegerea lui Emil Constantinescu în funcția de președinte, în cadrul alegerilor din 1996, la care au participat mulți tovarăși. Domnul președinte Constantinescu poate fi descris în propriile sale cuvinte: „m-a învins sistemul”. Dar oare a fost sistemul de vină? Sau alianța care l-a ajutat să ajungă la putere? Să vedem despre cine este vorba...

Alianța s-a numit Convenția Democrată Română, o idee foarte bună în contextul tendințelor dictatoriale ale tovarășului Iliescu și a riscului transformării FSN într-un partid-stat. De fapt, situația a fost un pic diferită. În primul rând, din CDR făceau parte PNL și PNȚCD, care aveau în frunte oameni ce cunoscuseră partea monstruoasă a comunismului - Radu Câmpeanu, Corneliu Coposu, Ion Rațiu. Acestora li s-au adăugat PSDR, care se considera continuator al Partidului Social-Democrat din anii '40, inclus cu „japca” în PCR, Partidul Ecologist Român (de umplutură, dar simpatică ideea), Partidul Alianța Civică (PAC-PAC) și UDMR (cum să lipsească din post, mon cher?). Și alte forțe politice mai mult sau mai puțin semnficative.

Bun, FSN s-a scindat și el, de asemenea. A rămas FSN-ul original, cu numele, dar mai puternic era FDSN-ul tovarășului Iliescu. FSN-ul și-a schimbat, în fine, denumirea, în PD, Partidul Democrat. Condus de tovarășul Petre Roman. Din cauza faptului că tovarășul Iliescu și-a făcut mulți dușmani - aici este o simplă problemă de împărțire a ciolanului, la care el nu a vrut să renunțe - și foști colaboratori ai săi s-au alăturat Convenției Democrate Române în 1996, pentru a forma unele dintre cele mai slabe guverne din istoria României.

Alegerile legislative din 1996 au fost câștigate de CDR, care însă a obținut doar 36-37 % din voturi, insuficient pentru a putea forma de una singură guvernul. Și astfel a avut nevoie de USD-ul lui Petre Roman (alianță între PD și PSDR). Și astfel, partidele istorice vor deveni partide isterice, ducând o politică revanșardă, care a cauzat probleme pe care le resimțim chiar și astăzi. Au fost trei guvernări între 1996 și 2000. Guvernarea Victor Ciorbea, un om ce părea competent și pe care bucureștenii îl aleseseră anterior ca primar general; CDR a dovedit, deci, că miile și zecile de mii de specialiști pe care îi aveau pregătiți să conducă țara nu au existat niciodată. Serios, Ciorbea era singura persoană capabilă să fie prim-ministru în 1996? Corupția a continuat să fie o problemă majoră pentru România, iar reformele întârziau. Era doar o chestiune de timp până când Ciorbea avea să fie demis. Unde mai pui că au existat foarte multe certuri în interiorul alianței, inevitabile atunci când sunt atât de multe partide și interese implicate. O realizare a guvernării să zicem că a fost invitarea României să adereze la NATO. Dar chestiunea asta este discutabilă; războiul din Iugoslavia încă nu se sfârșise, iar americanii aveau nevoie de niște cățeluși de treabă în zonă, gata să latre la comandă.

Iar pe 30 martie 1998, guvernul Ciorbea a fost demis, în locul lui fiind învestit guvernul Radu Vasile. În dreptul domnului Radu Vasile există atât reușite spectaculoase (având în vedere contextul politic și internațional), cât și eșecuri. Situația economică nu prea s-a ameliorat. Tata mi-a povestit despre o criză economică foarte urâtă în acei ani, care a dus la disponibilizarea mai multor bugetari. Iar când disponibilizările amenințau să-i afecteze și pe mineri, au mai pus-o de-o mineriadă. De data asta, cu ceva mai puține victime. Și cu o „pace” semnată de Radu Vasile. Mai departe, avem contribuția pe care România a avut-o la efortul de război, permițând americanilor să tranziteze țara pentru a ajunge în Iugoslavia. Pe de-o parte, chestia asta a fost o bilă destul de „albă” pentru ca noi să fim invitați să intrăm în Uniunea Europeană. Pe de altă parte, percepția publică a fost că i-am fi trădat pe sârbi, cu care am avut relații bune înainte. Tot în timpul guvernării CDR țin minte că a avut loc celebra afacere Țigareta II, legată de traficul cu țigări, bien sur. Nu știu exact care a fost deznodământul; văd că unii dintre capii acestei afaceri au mai fost liberi încă multă vreme, unul dintre ei fiind condamnat într-un cu totul alt dosar (Nețoiu - Dosarul Transferurilor). Justiție adevărată.

Ultimul prim-ministru susținut de această alianță a partidelor isterice este conducătorul mult-iubit al Băncii Naționale a României, Mugur Isărescu, acest Joao Havelange al economiei țării noastre. Doar că, spre deosebire de fostul președinte al FIFA, sunt sigur că Isărescu va ocupa această funcție până la sfârșitul vieții. Guvernul domniei sale a fost unul tehnocrat, asemenea celui pe care îl avem acum. Doar că Isărescu... să zicem că nu a fost atât de charismatic cum este domnul Cioloș. Ați văzut? Cel din urmă merge la clasa economică, mon cher, în timp ce guvernatorul BNR are salariul mai mare decât Adi Popa (scăzând, bineînțeles, primele pe care jucătorul Stelei le va primi).

În încheiere, propun un exercițiu de imaginație: oare ce s-ar fi întâmplat, dacă la alegerile prezidențiale din 2000, românii l-ar fi ales pe Corneliu Vadim Tudor?

Oare ar fi fost așa?



Sau așa?



Urmează o altă parte de anii '90, pentru că perioada este foarte interesantă. Cu Regele Mihai, primit cu brațele deschise și huiduit deopotrivă. Cu un presupus sex-gate al președintelui României, care ar fi avut loc cam în aceeași perioadă cu scandalul similar din SUA. Și așa mai departe...

Dragi tovarăși și prieteni...

Istoria ne învață multe lucruri, de aceea trebuie să o citim și studiem cu atenție. Ceea ce ni se prezintă este, de multe ori, influențat de factorul politic, așa că trebuie să știm dacă sursele noastre sunt de încredere. Sau măcar să discernem, să ne dăm seama de anumite caracteristici ale regimului din vremea când au fost scrise acestea.

Rămăsesem la momentul 1940. Lumea era în plin război. Polonia fusese împărțită frățește de către Al Treilea Reich și Uniunea Sovietică, evreii erau măcelăriți (la fel ca țiganii, homosexualii, negrii) - dacă erau prinși de naziști. Cât despre România, este o mare minune că a supraviețuit anului 1940. Uniunea Sovietică și-a arătat adevărata față și a ocupat Basarabia, a cărei pierdere n-a recunoscut-o niciodată. Bulgaria și-a luat înapoi Cadrilaterul, cu tot cu Balcicul pe care l-a iubit atât de mult Regina Maria. Ungaria a luat... jumătate din Ardeal, că Hitler n-a vrut să dea mai mult. Dar oricum, singurul motiv pentru care România a continuat să existe după 1940 este faptul că n-a vrut nimeni să o desființeze. Sunteți conștienți că puteam foarte ușor să ne aflăm în situația Poloniei, nu?

O să mă ocup de niște „instituții” semnificative din România celui de-al doilea război mondial. Prima dintre ele este Ion Antonescu. Militar de carieră, erou mai puțin cunoscut și apreciat din Primul Război Mondial (mai mult din cauza faptului că nu s-a insistat atât de mult pe ce a făcut atunci). A preluat puterea pe 4 septembrie 1940, după ce l-a forțat pe „regele” Carol al II-lea să abdice, considerându-l vinovat pentru situația în care se găsea România. În fine, „regele” abdică și îi urmează la tron Mihai I, care însă nu va deține aceeași putere pe care a deținut-o infamul său tată. La momentul 4 septembrie 1940, trebuie să avem în vedere că Mihai I încă nu împlinise 19 ani, nu avea experiență politică și încă era greu să facă vreo diferență. Ce cuvânt ar fi putut să aibă atunci? Erau niște vremuri în care partidele istorice, pline de „martiri”, au refuzat să își asume guvernarea. Dar au acceptat-o legionarii lui Horia Sima, dragii de ei...

Informațiile cu privire la ce a urmat în 1940 pentru România sunt destul de contradictorii, cel puțin din punctul meu de vedere, întrucât doresc să fiu cât mai echidistant cu putință. Pe de-o parte, avem abuzurile legionarilor, asasinarea lui Nicolae Iorga și a lui Virgil Madgearu, Masacrul de la Jilava. Multe comemorări ale legionarilor morți în timpul domniei „regelui” Carol al II-lea. Pe de altă parte, am întâlnit simpatizanți ai legiunii, care spun că ar fi fost niște înscenări, că n-ar fi făcut ei toate asasinatele. Plus că a fost o oarecare efervescență culturală cât timp legionarii au fost la putere. Sigur, eu apreciez oameni ca Radu Gyr, Mircea Vulcănescu sau Arsenie Papacioc. Însă nu aprecieze oameni ca Horia Sima. Deci avem de-a face cu niște extreme în cadrul mișcării extremiste. Mișcare extremistă care va fi înlăturată de la putere, în urma a ceea ce a rămas cunoscută ca Rebeliunea Legionară, 21-23 ianuarie 1941. Sigur, și această rebeliune este tratată în mod diferit de către surse. Eu iau faptele ca atare: a avut loc o mișcare prin care, cel puțin aparent, legionarii doreau să obțină întreaga putere, iar Ion Antonescu a înfrânt-o. Case closed! Asemenea multor legionari.

Ion Antonescu este o personalitate foarte controversată. Percepția pe care românul de rând o are asupra lui este, în general, una pozitivă; este văzut cumva ca un apărător, un justițiar, un mare patriot, adică tot ceea ce nu este clasa politică de acum. Este apreciat pentru eliberarea Basarabiei („vă ordon, treceți Prutul!”), dar și contestat pentru că a mers alături de armata nazistă pe teritoriul Uniunii Sovietice. Realist vorbind, dacă ești într-o alianță cu cineva, nu poți să spui „băi, eu mi-am atins obiectivul și mă opresc aici”, pentru că există riscul să se întoarcă împotriva ta. Unde mai pui că...

Situația României era foarte ciudată. Se afla într-o alianță cu două țări care au luat din teritoriul său. Se afla într-o alianță cu un psihopat care ar fi fost oricând în stare să o sacrifice pentru propriile sale interese. Aliații tradiționali erau departe, departe și... foarte ignoranți. Cât despre Uniunea Sovietică, să fim serioși... N-a reprezentat un aliat nici măcar dup 23 august 1944. Deci despre ce vorbim? Un război zadarnic, pierdut de Hitler din cauza orgoliilor sale; dacă nu și-ar fi făcut din Uniunea Sovietică un dușman și ar fi continuat cu toate forțele atacurile asupra Marii Britanii, istoria probabil că l-ar fi prezentat pe el drept câștigător. Astfel, războiul a fost pierdut odată cu începerea ofensivei împotriva Uniunii Sovietice. Dolphy, Dolphy...

Armata României a suferit pierderi uriașe în războiul din est. Nu știu dacă mai era cineva care credea cu adevărat în victorie. Dezastrul era inevitabil. În timp ce armata Puterilor Axei înainta în Uniunea Sovietică, venea iarna. Moscova a fost ocupată, din câte știu. Și apoi i s-a pus lui Dolphy pata pe Stalingrad. Și a început faimosul asediu asupra orașului ce-i purta numele mult-iubitului conducător sovietic. Nu știu dacă Uniunea Sovietică ar fi fost înfrântă în lipsa acestui asediu, care a durat aproape JUMĂTATE DE AN. Sincer, cred că Generalul Iarnă și-ar fi spus oricum cuvântul, iar armata Axei ar fi fost înfrântă, cu atât mai mult cu cât situația din Occident se complicase odată cu intrarea SUA în război.

Soldații mureau cu zecile de mii pe câmpul de luptă, însă Ion Antonescu a continuat să meargă alături de Puterile Axei, chiar și după începutul contraofensivei sovietice. S-a vorbit destul de mult despre un acord de întoarcere a armelor împotriva Axei, într-un mod mai convenabil. S-a vorbit destul de mult și despre anumite piedici puse în calea acestui acord între Ion Antonescu și Uniunea Sovietică. Nu știu exact care a fost situația sau dacă acest acord ar fi fost măcar în proiect. Cert este că Ion Antonescu NU a întors armele, iar la 23 august 1944 își va spune cuvântul cea de-a doua instituție din cadrul războiului: regele Mihail I.

De asemenea o personalitate controversată, regele Mihai I a reușit să schimbe, odată cu arestarea lui Ion Antonescu și întoarcerea armelor împotriva Axei, soarta României. Pentru că, privind în mod realist, la acel moment nu exista altă alternativă. Sigur, cei care îl contestă pe regele Mihai pot să îl considere un trădător. Pot să considere actul de la 23 august 1944 a fi o trădare. Și poate chiar așa este, dar nu față de interesele României. Trebuie să înțelegem faptul că trupele sovietice erau pe teritoriul țării. Trupele sovietice ar fi urmat să facă un prăpăd chiar mai mare decât cel pe care l-au făcut. Gândiți-vă doar cum s-ar fi comportat, dacă încă ar fi considerat România a fi dușman. Credeți că România ar mai fi fost stat pe harta Europei? Sau ar fi fost un stat pe harta Uniunii Sovietice? Eu tind să cred că ar fi fost doar un alt stat sovietic.

Bun, acum că mi-am dat arama pe față și sunt considerat de către unii drept un trădător de țară și de neam, să îmi continui expunerea. Adevărule este că regele Mihai nu a fost conștient de consecințele pe care urma să le aibă actul de 23 august. Nu știu dacă au fost momente când a regretat ce a făcut atunci, dar, având în vedere situația care a fost creeată în 1945, când „puterea vecină și prietenă de la Răsărit” a dat directivă ca tovarășul „doctor” Petru Groza să fie numit prim-ministru (după vreo două-trei guvernări militare), cred că și-a dat seama că viitorul nu era tocmai roz. De fapt, devenea din ce în ce mai cenușiu, întrucât puterea comuniștilor creștea, iar cea a partidelor istorice, pline de „martiri”, era în cădere liberă. Ce a contat că regele a intrat în Grevă? Ce a contat că partidele istorice au câștigat alegerile din 1946? A contat doar cine a numărat voturile, comuniștii și acoliții lor obținând un zdrobitor 84.70 %, ca număr de mandate în „parlament”. Liderii partidelor istorice au fost arestați, închiși. Li s-au înscenat diferite procese. Iar regele Mihai a fost obligat să abdice pe daata de 30 decembrie, Anul Domnului 1947. Sigur, cu vagoane de aur, o grămadă de bani și promisiunea unei vieți lipsite de griji în Străinezia. După cum ne-au învățat tovarășii...

Țara a devenit o republică sau ceva asemănător. O Republică Populară. Iar în 1948 a fost adoptată o constituție din care am citit câteva prevederi și nu puteam să mă abțin să râd în hohote. Conform acesteia, România ar fi fost un stat mai democratic decât SUA, Franța și Anglia la un loc. Realitatea din teren era însă alta. Și o știm cu toții, mai mult sau mai puțin. O să vorbesc destul de puțin despre liderii Partidului Comunist sau Muncitoresc din această perioadă, pentru că în teren aveau loc evenimente dramatice.

Imediat după război au venit doi ani de secetă groaznică, după cum mi-a povestit bunica mea (născută în 1940). Populația rurală (majoritară chiar și în zilele noastre) nu avea ce mânca. De fapt, mâncarea se obținea foarte greu. Nu știu cât de importantă era politica pentru acești oameni care efectiv mureau de foame. Poate doar își puneau speranța că va câștiga cineva care le va oferi de mâncare sau... măcar nu îi va lăsa de izbeliște. Bunica mea mergea de multe ori în Focșani împreună cu familia, încercând să găsească de mâncare. Cumva, au reușit să supraviețuiască. S-au numărat printre cei norocoși. 

Norocoși... e un fel de-a spune. Pentru că după acei ani de foamete, au venit anii Colectivizării. Oamenii erau obligați să cedeze pământul pentru care luptaseră atâția ani. „Noi vrem pământ!” strigau țăranii pe vremea lui Carol I (și înainte de asta). L-au primit în vremea lui Ferdinand. Și acum erau obligați să îl cedeze. Bunica mi-a povestit că Nicolae Ceaușescu a fost cel care s-a ocupat de bunul mers al Colectivizării în zona aceea, a Vrancei. Tovarășul Ceaușescu, pe care mulți îl regretă, chiar a împușcat țărani în acei ani nenorociți. Țărani care nu voiau să își cedeze pământul. Li s-a oferit însă și alternativa să îl păstreze, fiind avertizați că „o să veniți să-l cedați de bunăvoie” (Ceaușescu). Cei care și-au păstrat pământul au fost supuși unui tratament discriminatoriu - taxe și impozite mult mai mare, furturi de pământurile lor etc. Și astfel s-a realizat Colectivizarea, dragi tovarăși.

De asemenea, în teritoriu existau infamele închisori comuniste, în care tortura fizică era la ordinea zilei. Din punctul meu de vedere, închisorile de la Pitești, Aiud, Jilava sau Râmnicu Sărat erau adevărate lagăre de exterminare, niște fenomene la fel de grave ca cele din timpul Holocaustului. Mari oameni politici ai perioadei interbelice au murit în aceste lagăre. Iuliu Maniu, Constantin Argetoianu sau Gheorghe Brătianu sunt doar câțiva dintre ei. Alții, ca Arsenie Papacioc sau Seniorul Corneliu Coposu, au suferit ani grei de temniță, tortură fizică și psihică. La fel și oameni de cultură, ca Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Vasile Voiculescu, Nicolae Steinhardt sau Richard Wurmbrand. Și oameni de rând, ca Petrache Lupu (indiferent de fenomenul pe care l-a reprezentat în perioada interbelică), Domnica Burdeț, Valeriu Gafencu sau Elizabeta Rizea. Mulți preoți au fost supuși la chinuri și presiuni uriașe. Multe biserici și mănăstiri au fost prigonite (acum înjurăm Biserica și credința, că e la modă și europenist). 

Au existat și mișcări de luptă împotriva comunismului, dar prea mici și fără putere în fața aparatului de stat extrem de puternic. Sunt așa-zișii „luptători din munți”, niște eroi prea puțin apreciați și respectați. Care nu vor primi niciodată ceea ce li se cuvine, având în vedere legislația în vigoare. Acum câțiva ani a fost realizat un film despre lupta anticomunistă din munți a lui Ion Gavrilă Ogoranu. Film considerat antisemit, fascist etc., pentru că luptătorii anticomuniști aveau simpatii legionare. Ideea este că trebuie să învățăm să discernem și să nu ne lăsăm dominați de extreme. Oamenii ăia erau legionari, OK, dar nu ăsta era obiectul filmului. Fir-ar a dracu' de corectitudine politică.

Un pic despre Gheorghe Gheorghiu-Dej. Acest tovarăș s-a făcut remarcat prin lupta sa plină de entuziasm în timpul Grevei de la CFR Grivița, 1933, când, cu mare înflăcărare, a înfruntat regimul carlist opresiv. A reușit să vină la putere în cadrul Partidului Comunist Român în anul 1944, când a jurat să ducă țara pe culmile gloriei și să o transforme într-un paradis socialist. Tovarășul Dej a devenit secretar general al partidului-stat (deja) în 1948, conducând România cu mână de fier și dorind să vegheze la binele cetățenilor. Este văzut ca un soi de erou (?!) pentru că l-ar fi îmbătat pe Hrușciov în 1958 și l-ar fi „convins” să retragă trupele sovietice din România. Mâinile în aer pentru tovarășul DEJ! Și a murit ca un „erou”, pe data de 19 martie 1965, fiind urmat la tron de Nicolae Ceaușescu, singurul om care a fost încoronat președinte.

Huh, cu cât elan muncitoresc am scris despre tovarășul Dej. Dar tovarășul Ceaușescu merită o atenție ceva mai deosebită, pentru că este un fenomen foarte puternic și încă în desfășurare, chiar și acum la 26 de ani și ceva de la moartea lui. Lipsa lui de cultură este evidentă, însă situația României în timpul mandatului său a cunoscut o schimbare în bine. Orișicât, a fost o schimbare a direcției pe care țara a urmat-o. Și aici există destule controverse, însă voi apela doar la cunoștințele mele.

1.Nicolae Ceaușescu a dezvoltat niște relații foarte bune și constructive cu China, România fiind prima țară (sau printre primele) care a recunoscut statul comunist chinez. Locuitorii de acolo nu au uitat asta.

2.Momentul său de glorie l-a reprezentat discursul de pe 21 august 1968, când a condamnat invazia Cehoslovaciei de către Uniunea Sovietică și celelalte țări din blocul comunist (minus România). Se spune că, la acel moment, ar fi fost doar o chestiune de timp până la o invazie sovietică a României. Trupele și tancurile sovietice erau la granițe, însă ar fi fost ținute la distanță de către o armă cu laser. Nu știu cât la sută este legendă și cât adevăr este aici; am informația de la bunicul meu, membru al armatei, aflat în unitate la momentul respectiv.

3.A avut loc o liberalizare a societății, dacă poate fi numită așa. Au fost eliberați cei ce fuseseră reținuți în vremea lui Gheorghiu-Dej, a crescut nivelul de trai.

4.Lucrurile mergeau spre bine, însă o vizită în Coreea de Nord, la tovarășul Kim Ir-sen, a făcut ca lucrurile să ia o turnură ciudată. În primul rând, au început să fie organizate acele infame parade, în cadrul cărora, dacă nu erai entuziasmat, erai... împușcat. În al doilea rând, tovarășa Elena Ceaușescu a început să aibă un cuvânt tot mai important de zis în politica românească (deci era evident că avea să se aleagă praful). În al treilea rând... Ceaușescu s-a încoronat președinte pe 28 martie 1974. Încoronat, adică... avea și sceptru.

5.Româniia începuse să reprezinte un punct de interes pentru puterile occidentale. Sau nu... Măcar o destinație exotică, oarecum distractivă. Oare cum s-o fi simțit Regina Elizabeta a II-a în caleașcă cu Ceașcă?
6.Ceaușescu ar fi mediat pacea dintre Israel și Egipt, într-unul din războaiele în care au fost implicate aceste două țări. Bine că măcar n-a fost antisemit...
7.A luat împrumuturi de la FMI și Banca Mondială, pe care s-a încăpățânat să le plătească până la ultimul cent. Ceea ce a dus la înfometarea populației, raționalizarea alimentelor, cozile alea sinistre („nenea, ce se dă aici?”), curent electric cu țârâita și... multe altele, pe care cei care au trăit acele vremuri sigur le țin minte.
8.Printre multele abuzuri de care este acuzat Ceaușescu se numără cel al interzicerii avorturilor în vederea creșterii (artificiale) a populației. Ceea ce a dus la dezvoltarea unui fenomen criminal: avorturile clandestine. Pentru informații suplimentare, urmăriți filmul „Ilustrate cu flori de câmp”, un adevărat film horror.
9.În final, „agenturili” l-au dat jos pe tovarășul Nicolae Ceaușescu, într-o lovitură de stat pe care foarte mulți o consideră revoluție. Dar este un subiect major, așa că o să beneficieze de o rubrică separată. Ceaușescu a avut multe puncte bune și multe puncte dezastruoase, astfel încât nu pot să le cuprind pe toate.

Revoluția din decembrie 1989 este unul dintre cele mai discutate subiecte din zilele noastre. Este cu atât mai fascinant, cu cât nu știm exact ce s-a întâmplat acolo și cine este vinovat cu adevărat de crimele ce au avut loc. Revoluția a început odată cu intervenția autorităților române împotriva pastorului Tokes Laszlo (dovedit ulterior a fi agent străin). În jurul lui s-a strâns o bună parte a populației. Mișcarea a căpătat amploare, odată cu revolta din Timișoara. Și a ajuns la apogeu odată cu evenimentele din 21-22 decembrie 1989. Discursul lui Ceaușescu, reacția ostilă a populației, violențele ce au urmat, moartea lui Vasile Milea, fuga cuplului prezindențial, prinderea lor. Și execuția lor în sfânta zi de Crăciun.

Varianta mea, din surse apropiate și sigure. Ce s-a întâmplat în decembrie 1989 a fost o revoluție atâta vreme cât președintele a fost arestat, membrii guvernului înlăturați, iar țara a fost condusă de către șeful Marelui Stat Major. Dar șeful Marelui Stat Major a deținut puterea doar două sau trei zile, cedându-i-o lui Ion Iliescu. Și astfel, revoluția s-a transformat în lovitură de stat, iar puterea a fost preluată de către membri ai Partidului Comunist aflați în plan secund. Sunt lucruri ce nu cred că vor fi dovedite prea curând. Sau dacă vor fi dovedite vreodată. Oamenii aflați în fruntea revoluției/loviturii de stat, care au fost mai incomozi, au dispărut din peisaj fizic sau au fost decredibilizați. Și, la urma urmei, în cine să ai încredere?

Poate o să revin cu o postare despre ce s-a întâmplat în anii '90 și 2000, când evenimentele sunt proaspete și trăite. Dar ce s-a întâmplat, mai exact? Este greu de spus și interpretabil. De-asta, o eventuală parte a treia va fi mult mai subiectivă față de ce a fost până acum.