Am lipsit destul de multă vreme de aici. Timpul nu mi-a mai permis să fiu atât de activ pe cât mi-aș fi dorit, dar viața evoluează într-o direcție sau alta, astfel încât la un moment dat avem de făcut anumite alegeri. Sunt multe lecțiile pe care le avem de învățat de-a lungul timpului. Practic, omul nu trebuie să înceteze niciodată să învețe, pentru că se spune că evoluăm. Evoluăm, nu-i așa?
E adevărat, așa ne place să credem. Avem cu toții idealuri și ne dorim ca în țara asta să se producă dracului o schimbare odată, că prea am fost mințiți mai frumos sau mai urât în cei aproape 30 de ani postdecembriști. Dar împlinirea acestor 30 de ani ne va găsi mai dezbinați ca niciodată, plini de ură față de Ceilalți, grăbiți să ajungem din punctul X în punctul Y cu 13 secunde mai devreme și așa mai departe. Știți prea bine că asta se întâmplă. Vă confruntați cu toții cu așa ceva în fiecare zi. Și sunteți revoltați când vedeți toate mizeriile care se întâmplă. Dar oare nu cumva suntem și noi parte din problemă? Astăzi s-a întâmplat ceva ce nu cred că este neapărat un caz singular, dar este cu atât mai revoltător, cu cât i se poate întâmpla oricui.
Povestea începe cam așa:
Este o după-amiază mai puțin călduroasă de iulie. Se întâmplă într-o stație STB din exclusivista zonă de nord a Bucureștilor. Se presupune că aici avem de-a face cu oameni de o calitate superioară, că doar nu stă oricine aici. G. este în stație și așteaptă să vină autobuzul 335... a treia oară, deoarece în primele două șoferii au avut chef de glumă și au oprit oriunde, numai nu acolo unde trebuia, astfel încât să poată să coboare și să urce toți pasagerii.
În fine, ajunge pentru a treia oară 335. Regulile mai mult sau mai puțin scrise ale bunului-simț spun că mai întâi se iese / coboară și apoi se intră / urcă, astfel încât să nu aibă loc îmbulzeală care să ducă la nervi, înjurături, stres sau chiar rănirea cuiva. Fain, acum că am scris asta, bănuiesc că este destul de clar că nu respectă nimeni aceste reguli. Le-ați văzut cu toții atunci când mergeți cu orice mijloc de transport în comun în țara asta.
Revenind, 335 oprește. Deschide ușile. Toată lumea vrea să coboare. Toată lumea vrea să intre. Îmbulzeală. G. este împinsă din spate să intre. Nu are pe unde să urce. Cumva reușește. O femeie de 45-50 de ani cade la intrarea în autobuz. Nu se oprește nimeni să o ajute. Toți sunt disperați să urce. Ea țipă că și-a rupt piciorul. Lumea continuă să urce. Lumea calcă pe ea. Calcă pe ea ca și cum ar fi un nimic. Femeia strigă cu disperare de durere. Nebunia continuă. Până când ușile se închid. Femeia rămâne în stație, la intrarea în autobuz. Lumea este satisfăcută că a reușit să intre în autobuz și își scoate telefonul din buzunar. Revoltată, G. începe se strige la călătorii din acel autobuz nenorocit și să îi certe pentru mizeria pe care au făcut-o. O parte dintre ei au lăsat capul în pământ. O altă parte dintre ei o măsurau din cap până în picioare. O a treia parte se uita în continuare în telefon.
Ceea ce a pățit acea femeie - nu am o înregistrare cu incidentul - poate să pățească oricine. Poate să pățească asta mama ta, bunica ta, sora ta. Fratele tău, bunicul tău. Prietenul cel mai bun. Femeia pe care o iubești. Bărbatul pe care îl iubești. Sau poți să o pățești chiar tu. Să te calce în picioare o mulțime de oameni transformați în lighioane aflate într-o grabă turbată către nicăieri. „Timpul înseamnă bani,” este o vorbă veche care parcă circula printre corporatiști. Dar este doar o vorbă. Nimic mai mult! Cât despre Umanitate... nu există așa ceva.
