Eu sunt născut în 1992 și fac parte din una dintre ultimele generații de copii care au avut parte de vacanțe de vară la țară în adevăratul sens al cuvântului. Sigur, am avut parte și de momente mai neplăcute în acei ani, dar cele mai frumoase au predominat și chiar îmi este dor de acele zile când jucam fotbal în fața porților noastre sau ale vecinilor. Pe acele ulițe pe care mi-am julit genunchii de atâtea și atâtea ori. Pe moment, acele răni dureau, dar nu puteam să mă abțin să mă joc în continuare. Cam asta era viața mea atunci - joacă, joacă și iar joacă. Doar eram copil.
Pe parcurs, la mine la țară au început să se facă diverse modificări. Uite, de exemplu... Când eram foarte mic, nici nu putea fi vorba să avem televiziune prin cablu. Prindeam doar TVR 1, pentru ca ulterior să mai prindem și vreun Pro TV, Prima, TVR 2. Și posturile străine: TVM și o chestie ucraineană. Îmi plăceau mult desenele pe care le dădeau pe TVR 1, pe la mijlocul anilor '90. Melodia de pe genericul desenului „Aladin”, interpretată de Horia Brenciu, încă mi se pare cea mai tare, cu toate că au trecut peste 20 de ani de când îl urmăream și, între timp, am văzut sute de alte desene animate. Altul care ne-a influențat mult pe mine și pe cei cu care mă jucam pe la țară a fost „Dragonball”, versiunea aia veche, cu Goku-copilaș-cu-coadă. Ne lăudam pe acolo, ne prefăceam că facem Valul Țestoasei. Ah, și Pokemon. Nu am văzut cap-coadă niciun episod din desenul ăla (n-am avut niciodată răbdare), dar am avut albumul ăla, pe care cei din generația mea îl țin minte, și mă jucam cu Rareș, bunul meu prieten și vecinul de la țară, „bătaia cu Pokemoni”.
Era foarte frumos când mai mergeam pe câmp și verificam dacă s-a copt grâul. Îmi plăcea mult să rod grâu. Da, mai luam câteva spice de la cineva din holdă, că și așa era câmpul plin de grâu. Alți oameni cultivau floarea soarelui, porumb. Oh, da. Floarea soarelui. Țin minte că ne strângeam mai mulți și poșteam câte o „paleașcă”. Stăteam în fața curții unuia dintre noi. Sau chiar în curte.
Îmi plăcea încă de pe atunci să mă plimb mult. Am făcut satul la picior de multe ori. Sau cel puțin jumătatea în care e casa lui mamaia. Oricum, am amintiri frumoase de acolo, cu ceea ce făceam și cu felul cum arăta satul pe atunci. Între timp, s-au petrecut schimbări majore - ulițele au devenit străzi după asfaltare, avem cablu, apă; vor să bage și gaze. Multe dintre persoanele pe care le știam pe acolo acum nu mai sunt; ba au plecat în alte țări, ca vărul Ionuț sau ca prietenul Paul, cu care tot băteam mingea în fiecare zi, ba au plecat pe altă lume. Că așa e timpul: nu iartă pe nimeni.
Menționez că am început postarea asta acum aproape o lună, dar o termin acum, la 29 de minute după Ziua Copilului. Normal că mi-am amintit de acele vacanțe de vară atunci când a fost atât de cald și când auzeam atâția copii veseli. Mi-e dor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu