Și cu asta ce-am făcut?

Cu siguranță că dintotdeauna a existat o discrepanță între elită și sărăcime, indiferent dacă era vorba despre oameni liberi sau sclavi. Istoria a consemnat însă numai ce au dorit diferite personalități ca noi să știm, ceea ce înseamnă că, în principiu, oamenii de rând idealizează cumva conducătorii din vremurile de demult, ca și cum viața sub conducerea lor ar fi fost frumoasă, prosperă, dreaptă și cu tot ce și-ar putea dori cineva pe acest pământ. Ceea ce nu cred că este neapărat cazul. Trebuie să fim conștienți că până și cei mai străluciți conducători au avut haterii lor, deoarece, pentru a ajunge în acea poziție, au trebuit să lupte cu adversari politici mai slabi sau mai puternici, adversari care, dacă nu erau omorâți în bătălie, de multe ori nu lăsau conducătorul să trăiască. Viața a fost dificilă întotdeauna, asta ar trebui să conștientizăm, la fel cum și nemulțumirile sociale au existat mereu. Diferența e că acum putem să ne exprimăm aceste sentimente; dacă ajută sau nu cu ceva, asta este cât se poate de relativ.

Mișcările de protest au ajuns la amploarea la care sunt acum destul de târziu, în epoca modernă, când au început să se cristalizeze doctrinele politice, fiecare dintre acestea adresându-se unei anumite categorii sociale. Și au apărut partidele politice; în mod evident, au existat diferite curente politice  și înainte de epoca modernă, doar că era destul de puțin relevant, având în vedere că țara era pusă la cale de către un număr extrem de restrâns de oameni, în niciun caz de cei cu o situație financiară mai proastă. Pentru cei din urmă se pare că ar fi început să se lupte gânditorii și politicienii de prin secolul al XVIII-lea, de multe ori folosindu-le situația precară drept pretext pentru a obține puterea. Societatea a evoluat ulterior, iar partidele politice s-au succedat la guvernare în întreaga lume, având și numeroase realizări, dar, pe de altă parte, dezamăgind o parte din populație, ceea ce a dus la proteste și alternanța la putere. Au existat poezii, povești, articole și melodii de protest împotriva politicienilor în orice epocă, pentru că oamenii simțiseră cumva că vocea lor începuse să fie ascultată. Evident, un semnal de alarmă a fost tras și de autori precum Ion Luca Caragiale, care a surprins în operele sale mizeria umană, ipocrizia și corupția din politica românească de la sfârșitul secolului al XIX-lea-începutul secolului al XX-lea, asemenea articolelor unor jurnaliști ca Mihai Eminescu. Dar în acest scurt articol mi-aș dori să mă refer în special la melodiile de protest.

Și, dacă tot am ales muzica drept punct de plecare, ia să începem cu o celebră poezie... parțial interbelică, a lui Constantin Tănase. Cu siguranță ați auzit de „Și cu asta ce-am făcut?”. Această poezie mi se pare de referință, întrucât se situează aproximativ la mijlocul perioadei dintre „O Scrisoare Pierdută” și zilele noastre, semn că lucrurile nu s-au schimbat, iar semnalele de alarmă nu au fost ascultate, ci dimpotrivă, după cum am povestit, în linii mari, aici. Unii spun că ar fi fost asasinat din cauza satirizării Armatei Roșii, ceea ce poate că e adevărat, poate că nu... Nu vom ști niciodată.

Că tot veni vorba de comuniști, au avut o mulțime de hateri, atât în țară, cât și în străinătate. După venirea lor la putere în România, unii oameni mai cunoscuți sau mai puțin cunoscuți au reușit să fugă în țări străine și să ducă o viață cât de cât decentă, ceea ce nu înseamnă că au uitat de unde au plecat. Din păcate, unii dintre acești oameni nu au mai pus niciodată piciorul în România. Printre ei se numără și Jean Moscopol, o mare vedetă a muzicii Bucureștilor interbelici, cu hituri ca „Mâna, birjar” și „Vrei să ne întâlnim sâmbătă seara”, însă după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, când se instalase deja „guvernul” Groza, el nu a acceptat să cânte de partea comuniștilor, scriind și lansând niște foarte curajoase cuplete anticomuniste, pe care, dacă le-ar fi cântat prin 1948-49, ar fi fost cel puțin trimis la Canal. Dar în 1945 comuniștii încă nu preluaseră toată puterea, România rămânând (aparent) monarhie constituțională până pe 30 decembrie 1947. Mai devreme în același an, Jean Moscopol reușise să plece din țară, ajutat fiind de actrița Elvira Popescu, el mutându-se ulterior în Statele Unite ale Americii, unde avea să moară în 1980. Dar melodiile sale anticomuniste rămân până în ziua de azi unele dintre cele mai dure și mai curajoase.

Au existat în continuare mișcări de protest ale oamenilor din țară, numai că teroarea era atât de mare, iar viața era atât de grea, încât cei mai mulți preferau să stea în banca lor și cel mult să înjure printre dinți, deși până și asta era periculos - cine știe cine auzea? Cei care au mai lăsat în urmă câte ceva scris împotriva regimului au fost, în linii mari, cei care aveau de suferit. Și, având în vedere că deja li se luase totul, inclusiv libertatea, ce mai aveau de pierdut? Printre acești oameni se numără și poetul Radu Gyr, personalitate controversată din cauza convingerilor sale legionare, plus că, după 45 de ani de comunism, normal că s-a imprimat în mentalul colectiv că legionarii erau răi, fapt adevărat doar în anumite cazuri mai mult sau mai puțin izolate. În ceea ce îl privește pe Radu Gyr, nu cred că a fost mai rău decât Mihail Sadoveanu, unul dintre „clienții” lui Jean Moscopol dintr-una dintre piesele de mai sus. Dimpotrivă, Radu Gyr părea să fie un om diferit din multe puncte de vedere; sincer, îl consider cel mai prost citit poet al secolului trecut, iar poezii ca „Ridică-te, Gheorghe! Ridică-te, Ioane!” sunt de referință în literatura românească. Poetul nu a avut ocazia să își cânte poezia, însă Cedry2k a făcut-o, pe EP-ul „Sfinții Închisorilor” (2014).

Dar a existat și un alt tip de rezistență la adresa comuniștilor, măcar din punct de vedere simbolic. Rugăciunea pare să fi fost cea mai frecventă evadare pentru persoanele care au avut de suferit din cauza regimului comunist, o parte dintre ele lăsând în urmă niște scrieri de mare valoare, pentru a ne da seama ce fel de oameni au fost și prin ce au trecut. Una dintre aceste persoane este Corneliu Coposu, lider țărănist după căderea lui Ceaușescu. Deși nu pot fi niciodată considerat un susținător PNȚ - guvernele țărăniste au fost cele mai toxice din istoria României -, nicio persoană nu merită să treacă prin teroarea și tortura prin care au trecut oameni precum Corneliu Coposu, autorul unei superbe poezii, „Ruga”, pe care Valeriu Sterian a cântat-o în anii '90.

De asemenea în interpretarea lui Valeriu Sterian este și piesa „Vino, Doamne”, care va aduce mereu aminte de evenimentele din decembrie 1989, când Revoluția/Lovitura de Stat a fost reprimată cu violență de către regimul lui Ceaușescu... sau de către Securitate... sau de către „agenturili”... sau de către Gorbaciov, tovarășul de la Răsărit, pe care Occidentul îl vedea drept un soi de personaj pozitiv. Cu toate că singurul lucru bun pe care l-a făcut a fost să ruineze Uniunea Sovietică. În ceea ce privește România, știm prea bine pe cine a ales să fie la putere, măi dragă. În continuare atașez și piesa „1989” a celor de la Cargo, deoarece pe întreaga durată a clipului apar pe burtieră numele celor morți la „Revoluție”.

Dar, în mod evident, asta nu a fost ultima piesă anticomunistă românească. Pentru că regimul comunist a fost doar aparent dat jos, măi dragă. Au venit la putere neo-comuniștii, care au mai făcut câteva concesii, au deschis granițele, românii au început să mai și iasă din țară. Dar țara o ducea din rău în mai rău. Partidele istorice reapăruseră și voiau dreptate, doar că dreptatea este întotdeauna ceva cât se poate de relativ într-o astfel de situație - cum dracu să ceri în 1990 aplicarea rezultatului alegerilor din 1946?! Lumea nici măcar nu te cunoaște; ba chiar a fost îndoctrinată că tu ești dracul întruchipat. Această atitudine revanșardă a creeat probleme pentru cele două partide, PNL și, în special, PNȚ, ai căror lideri au fost atacați în presa vremii, o bună parte din populație fiind împotriva lor. Ceea ce nu înseamnă că nu aveau și susținători. Și astfel a început nebunia protestelor, cu Mineriadele din 1990-1991, care s-au soldat cu sute de răniți și cu Dumnezeu-știe câți morți. Cum ar fi zis Jean Moscopol, „Ce frumoasă este viața / Când vezi că se umple piața / Cu minerii bătăuși / Ai lui Ilici filo-ruși”. Dar acesta era mort de 10 ani, iar imnul străzii în acele vremuri tulburi a fost cel al lui Cristian Pațurcă - „Imnul golanilor”.

Să zicem că trece și această perioadă extrem de dubioasă cu mineriadele, despre care adevărul va ieși la iveală abia atunci când persoanele vinovate de crime împotriva umanității - în principiu, cei care se aflau la conducere și sclavii lor - vor dispărea fizic de pe acest pământ. Că doar nu e vreunul dintre ei nemuritor, nu? „Măi dragă” a reușit să scape din toată nebunia aia și și-a consolidat puterea, dând jos fiul de comunist din funcția de prim-ministru și înlocuindu-l cu cineva care era comunist, iar acum o arde foarte liberal, de dreapta etc. Iar la următoarele alegeri generale, partidul prezidențial câștigă o majoritate lejeră, prim-ministru devenind o persoană care nu a crâcnit în fața președintelui, o epocă destul de rea pentru țară - inflație, industrie măcelărită, promisiuni nerespectate. Normal că vedea toată lumea treburile astea și au mai apărut și piese prin care conducătorii politici sunt atacați, una dintre acestea fiind legendara „Somn bizar” a celor de la Iris. 

Dar în această perioadă apare și un alt tip de piesă de protest - cel al prezentării situației din cartiere, a oamenilor de rând. Pe undeva poate fi considerată și un soi de satiră socială, dar este în mod evident cel puțin o înțepătură la adresa politicienilor, care nu se încumetaseră să se ocupe de treburile țării; de data asta, îi atacă pe cei din administrațiile locale, în special pe cei din București. Ca să înțelegem contextul, această versiune a piesei „Pace Cartierului” a fost înregistrată prin 1996, care a fost ultimul an de mandat pentru Crin Halaicu în calitate de primar general al Bucureștiului; ulterior a fost ales prima Ciorbea Victor, pe care președintele țărănist l-a desemnat prim-ministru, deoarece, în marea sa înțelepciune, nu a găsit printre miile de specialiști cu care a aburit electoratul pe altcineva mai bun să ocupe această funcție. Următorul primar fiind nimeni altul decât actualul personaj monden, Viorel Lis. Deci PACE CARTIERULUI! :))

Din aceeași categorie face parte și piesa „Lumea e a mea” a celor de la B.U.G. Mafia, pe care vorbesc despre greutățile vieții și atrag atenția asupra lipsei oportunităților pentru tineri, lucru care se pare că s-a schimbat doar parțial din acel punct până acum. Nu este nicidecum o piesă agresivă, ci mai degrabă un soi de combinație între „Ruga” și „Pace Cartierului”. „Reprezint strada, un mod de viața de care ție nici nu-ți pasă,” zice Uzzi pe cea de-a treia strofă, adresându-se tuturor celor din afara sferei de cunoscuți, oamenilor de rând, dar în special celor care pot să facă o schimbare în mod real. Este binecunoscut faptul că B.U.G. Mafia este, poate, cea mai puternică trupă din România, de aceea va mai fi prezentă aici de cel puțin două ori.

O piesă lansată în 1999, dar parcă ar fi lansată prin anii 2010. Cam atât de actual este mesajul. Oare chiar nu s-a schimbat nimic? Am intrat în NATO... cumva. Am intrat în UE... pentru că puterile occidentale au considerat că este cea mai bună decizie strategică după 9/11, tragedie care cred că ne-a ajutat mult să aderăm. „Și cu asta ce-am făcut?” zicea Constantin Tănase. Unele lucruri s-au schimbat, iar la nivel internațional țara s-a făcut cumva cunoscută, însă problemele interne sunt cele care ne strică. Și tocmai aceste probleme interne sunt trecute cu vederea de către politicieni, care trebuie să țină cont de directive, de norme, chestii, trestii, fel de fel de nimicuri pe care le aruncă în spațiul public pentru a ascunde faptul că... ei de fapt trebuie să își umple buzunarele sau conturile.

Iar anii 2003-2004 au fost plini de piese de protest în hip hop-ul românesc. Aceia au fost ultimii doi ani din cel de-al treilea mandat al lui „măi dragă”, în care primul ministru nu a mai fost atât de cuminte și ascultător. Da, sunt acei ani când Bombonel și gașca lui au domnit peste România. Niște ani în care să zicem că au existat niște urme de progres, însă corupția din interiorul guvernului (și nu numai) au înflorit și abuzurile s-au ținut lanț, melodii și televiziuni fiind cenzurate, respectiv închise, din cauză că deranjau pe cineva sus-pus din politică. De aceea au apărut piese ca „Românește” (B.U.G. Mafia), „România, trezește-te” (Morometzii), „Egali din naștere (Ombladon feat. Raku) sau „Jos cenzura” (Paraziții).

Cu aceste piese închei o primă parte a acestei compilații, pentru că urmează niște ani foarte ciudați, caracterizați de fraude electorale, crize financiare, tăieri salariale și corupție prea mare. 

Davai România!