Şoptind...

şi tac...
stau nemiscat
şi aştept să se întâmple ceva
un semn, o secundă,
o stea
un scurt cântec
o vară, un zâmbet
cuvinte spuse devreme,
târziu
în noapte sau după
când totul pare pustiu.

dar n-aud nimic
cel puţin deocamdată
stau singur şi simt
cum încă o dată
aştept în zadar
o voce, un ecou,
o şoaptă ascunsă
într-un vechi stilou.

ce-ncepe să scrie
tablouri şi scene
"asta sunt eu" zise
şi-ntre gene-i
se scurse uşor
semnul aşteptat.
"îţi mulţumesc mult
că nu m-ai uitat."

Infinite - Altă Layla

Şi ar fi urmat să înceapă cam aşa: să le spună numele, prenumele, vârsta, locul naşterii şi să răspundă la eventualele întrebări, după care să treacă la lucrurile care îi interesau cu adevărat. Şi-a făcut curaj să meargă acolo în urmă cu două luni, când trimisese cererea de înscriere şi un clip cu ea cântând, dar acum tremura. De ce îi era frică? Era cumva prima dată când făcea asta? S-a mai întâmplat ceva asemănător de câteva ori până atunci şi de fiecare dată a avut succes. Ce o făcea să creadă că acum lucrurile ar fi stat altfel?

Era vorba despre renumele concursului. Până atunci, a mai participat la festivaluri, la care a câştigat premii pentru interpretarea unora dintre cele mai cunoscute şi mai îndrăgite cântece din toate timpurile. De această dată, situaţia era diferită. Concursul la care îşi dorea să participe nu era doar unul muzical, ci de talent. Urmau să vină oameni din toată ţara, cu talente care mai de care mai diferite. Tocmai din această cauză avea emoţii: ea ştia cel mai bine să cânte, ceea ce reprezintă un talent convenţional, poate chiar banal, în opinia multora, deci trebuia să găsească o soluţie pentru a impresiona juriul şi publicul.

Gândise de-a lungul celor două luni diferite planuri despre cum să încerce să şi danseze sau să îi cucerească pe toţi cu frumuseţea şi charisma ei. Ştia că le avea pe amândouă, aşa că era imposibil să fie prea greu să facă asta. Dar oare era de ajuns? Deşi era de departe cea mai frumoasă fată pe care a văzut-o vreodată, cu acelaşi plan ar fi putut să vină şi alţi concurenţi, iar talentul lor să fie mult mai original.

Să-i impresioneze cu povestea vieţii ei era imposibil. Practic, până atunci fusese o fată foarte populară, uşor arogantă uneori, datorită frumuseţii şi talentului pe care le avea. Familia ei era una obişnuită. Chiar dacă nu petrecuse prea mult timp alături de părinţi în timpul copilăriei, din cauza faptului că ei stăteau la muncă uneori chiar mai mult de douăsprezece ore pe zi, a fost întotdeauna fericită. Ştia şi simţea că o iubeau şi le răspundea pe măsură. Nu avea niciun motiv pentru care să se plângă. Era foarte norocoasă şi recunoscătoare că avea o viaţă atât de frumoasă, ceea nu prea ajuta audienţele TV. Din câte observase în trecut, lumea voia să cunoască poveşti triste, pe care să le susţină şi să le voteze, ca şi cum acel concurs de talente ar fi fost un teledon. Cu toate astea, voia să participe, nu neapărat pentru a câştiga, ci pentru a se face şi mai cunoscută.

Ea îşi schimbă poziţia în scaunul din autobuz şi recapitulă pentru a mia oară ce urma să le spună coprezentatorilor din culise înainte să iasă pe scenă. Deci, numele ei este Layla Hamasaki, are 19 ani, face parte dintr-o familie mixtă anglo-japoneză, a participat la mai multe festivaluri, dintre care cel mai important era „Folks and Rocks”, din Melbourne, unde a câştigat premiul pentru cea mai bună voce şi acum voia ca oamenii din ţara ei să o cunoască îndeaproape. Să le povestească şi despre celelalte premii sau asta ar fi reprezentat un semn al aroganţei sale? Şi dacă da, ar fi costat-o sau ar fi făcut-o şi mai simpatică în ochii unor telespectatori, cum văzuse că fusese cazul altor concurenţi în trecut? Ce decizii grele avea de luat... De ce nu s-a gândit la asta înainte? Mai erau doar câteva minute, poate chiar secunde, până când autobuzul urma să ajungă la destinaţie şi ea avea să coboare şi să întâlnească mulţimea de oameni care dorea să participe la acel talent-show.

Şi a avut dreptate. Aproape imediat, acesta se opri şi toţi cei din jurul ei îşi luară lucrurile şi se îndreptară către ieşire. Ea mai rămase ceva timp în scaun şi îşi scoase telefonul din buzunar. Arăta ora 13:50, deci drumul a durat 108 minute. Poate că, dacă traficul ar fi fost mai fluent, ar fi ajuns şi mai repede, dar nu avea de ce să se plângă. Kodomo era unul dintre cele mai aglomerate oraşe din lume. După ce majoritatea călătorilor a coborât, Layla îşi puse şapca pe cap şi ochelarii de soare la ochi, îşi luă gentuţa şi plecă.

Afară era o căldură de nedescris, una dintre multele zile caniculare din ultima vreme. Cât de mult le ducea dorul uneori acelor vremuri când soarele era parcă într-un continuu apus. Ei îi plăcea mai mult răcoarea decât căldura aia sufocantă, de aceea prefera să îşi petreacă vacanţele doar la munte. Cu cât înălţimea munţilor era mai mare, cu atât mai bine. Avea multe amintiri frumoase legate de ei şi cu siguranţă nu aveau să fie ultimele. Pentru moment, trebuia să se concentreze pe talent-show.

Ajunse în curtea teatrului unde aveau loc audiţiile. Aici găsi câteva sute de posibili participanţi, unii mai tineri, alţii mai în vârstă. Îşi întoarse capul şi din lateral şi văzu îndreptându-se spre ea un bărbat care nu avea mai mult de 25 de ani şi ţinea în mână o tabletă.

-Bună ziua. Numele dumneavoastră, vă rog.

-Layla Hamasaki.

El dădu din cap şi începu să caute ceva pe tabletă, după care îşi întoarse privirea spre ea.

-Cineva trebuie că vă iubeşte.

-Poftim?!

-Veniţi cu mine! Asta o să vă schimbe tot viitorul.

-Stai puţin! Nici măcar nu ştiu cine eşti şi unde vrei să mă duci!

-Îmi cer scuze. Numele meu este Hiroshi Nakajima, sunt unul dintre cameramanii care vor filma noul serial, „Infinite”, şi regizorul a văzut clipul pe care l-aţi trimis pentru audiţiile la „Talent in Japan”. Consideră că sunteţi perfectă!

-Nu îmi mai vorbi aşa! Am doar 19 ani şi poţi să-mi spui pe nume.

-Îmi cer scuze din nou! zise Hiroshi plecându-şi uşor capul, după care şi-l ridică. Deci, o să vii cu mine la domnul regizor?

-Păi... da, aş vrea, dar s-ar putea să-mi treacă rândul şi să pierd şansa de a participa la concurs.

-Nu o să pierzi nimic, ţi-o garantez. Domnul Nakata doreşte doar să te cunoască, să vorbească puţin cu tine şi să vadă dacă îţi dai acordul pentru a juca rolul principal.

-Rolul principal?! Dar...

-Domnul Nakata o să îţi spună mai multe, dacă doreşti să mă urmezi, zise el pornind pe acelaşi drum pe care venise la ea.

Layla aprobă din cap şi începu să meargă după el. Să joace rolul principal într-un serial? Acesta era unul dintre visurile ei cele mai mari şi era pe punctul de a şi-l îndeplini, dacă totul avea să se confirme. Regizorul serialului, dacă memoria nu o înşela, era Kenzo Nakata, care a lucrat la mai multe filme de succes naţional şi internaţional, cel mai cunoscut şi apreciat fiind „City of Pain”. Stilul lui era unul complet diferit faţă de al celorlalţi regizori, ceea ce l-a făcut să fie multipremiat, la numai 33 de ani.

După câteva minute, cei doi ajung în parcare, în faţa unei maşini Tee-Arra veche de cel puţin 20 de ani. De aceasta stătea sprijinit un bărbat înalt, cu plete negre, ochelari de soare şi îmbrăcat cu un tricou negru şi nişte budigăi, care trăgea de zor dintr-o ţigară. El îşi ridică privirea şi dădu din cap zâmbind, după care îşi stinse ţigara, puse chiştocul într-un recipient şi băgă în gură o gumă de mestecat. Bărbatul se îndreptă spre ei şi începu să o privească foarte atent pe Layla.

-Jur că eşti cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o, Layla Hamasaki! zise el aplecându-se, luându-i mâna dreaptă în a lui şi sărutând-o. Numele meu este Kenzo Nakata. Bănuiesc că ştii deja de ce ce i-am spus lui Hiroshi să te aducă la mine.

-Da, domnule.

-Atunci hai să mergem la o terasă, să bem ceva şi să vorbim mai pe îndelete. Şi nu-ţi face griji pentru audiţiile la talent-show-ul ăla. Nu pleacă nicăieri. Oricum, „Infinite” o să fie difuzat de aceeaşi televiziune şi am vorbit cu producătorii. Dacă e să treacă rândul tău, o să te reprogrameze a doua zi.

-Vă mulţumesc mult!

-Hai în maşină. Ştiu o terasă genială la vreo două străzi de aici.

Layla dădu din cap şi se conformă. Se aşeză pe scaunul de lângă şofer şi îşi puse gentuţa în braţe. După câteva secunde, se urcă şi el în maşină, îşi dădu jos ochelarii şi extensiile de păr, apoi îşi frecă palmele şi şi le puse pe faţă. Se întoarse la Layla, îi zâmbi şi îi puse mâna pe umărul stâng, după care porni maşina. Ea era uimită. Cel de lângă ea nu mai arăta ca bărbatul cu care stătuse de vorbă mai devreme, părând să semene mai mult cu tânărul Hiroshi. Layla se încruntă şi ridică din umeri, însă Kenzo nu băgă în seamă gestul ei şi aprinde radioul, de unde se auzea o melodie a trupei Never Care. Ea însă se simţea neliniştită. Acest Nakata nu era nicidecum aşa cum îl ştia de la televizor. Până atunci, i se păruse un tip sobru, de modă veche. În schimb, acum era o cu totul altă persoană. Sigur s-a întâmplat tot ce a văzut? Îi mai aruncă o privire celui care s-a recomandat a fi Kenzo Nakata. „Am mai văzut oameni ciudaţi, dar el întrece orice limită. În doar câteva secunde, şi-a schimbat înfăţişarea aproape complet.”

-Ai răbdare, te rog, zise el fără a-şi întoarce privirea. Ajungem imediat. Sunt sigur că ai o mulţime de întrebări, dar la fel am şi eu.

Ea ridică din sprâncene şi roşi, apoi privi pe fereastra din dreapta ei şi dădu din cap Avea dreptate, trebuia să se controleze, deşi acest lucru nu fusese niciodată unul din punctele ei forte. Închise ochii şi inspiră adânc, apoi îi deschise şi expiră. Se simţea mult mai calmă. Repetă asta de câteva ori, până când Kenzo opri maşina, coborî şi îi deschise uşa.

-Haideţi, domnişoară, zise el întinzându-i mâna.

După ce coborî şi Layla, îi dădu cheile de la maşină lui Hiroshi şi îi făcu semn zâmbind să parcheze. Cei doi l-au lăsat în urmă, s-au dus la terasă, s-au aşezat la o masă şi au început să privească unul în ochii celuilalt. Cât de frumoşi îi păreau ochii lui. Parcă se mai uitase în ei de multe ori în trecut, deşi asta era de-a dreptul imposibil. Putea să jure că era prima lor întâlnire.

-Ştiu ce simţi, zise el fără să îşi mute privirea. Pentru că şi eu simt acelaşi lucru.

-Poftim?

-Nu poţi să nu te mai uiţi în ochii mei. Cât de multe putem să avem în comun, Layla Hamasaki. Nici nu-ţi poţi închipui!

-Ce vreţi să spuneţi cu asta? Credeam că am venit să vorbim despre un rol într-un film şi, când colo, am venit la întâlnire?!

-Oricum ai da-o, asta tot întâlnire se cheamă.

-Dar eu... eu am un iubit şi...

Layla începu să tremure şi să se gândească la mai multe minciuni care să îl facă pe Kenzo Nakata să nu mai flirteze cu ea. Ea nu avusese vreun iubit şi nici nu intenţionase să îşi facă vreunul, deşi fusese dintotdeauna cea mai curtată fată din anturajul ei. Pur şi simplu, simţea că toţi erau nişte fiinţe superficiale, care voiau doar să se culce cu ea. Tremură şi clătină din cap când îşi aminti acest lucru. Îl privi apoi pe Kenzo Nakata. Se putea ca el să fie diferit faţă de toţi cei pe care îi cunoscuse până atunci? Îi era foarte greu să creadă asta, deşi faptul că se uitaseră unul în ochii celuilalt câteva minute bune o punea pe gânduri. Ce se întâmplase, de fapt? Ea fu trezită din visare de Kenzo, care adusese două pahare mari de limonadă cu gheaţă. „Deci a ştiut şi ce îmi doream să comand. Cine este el, de fapt?”

-Crede-mă, nu-i nimic mai bun pe căldura asta, decât limonada cu gheaţă.

-Dar mi-e teamă, că am mai avut probleme cu gâtul, cu vocea şi vreau să fiu cât mai în formă la audiţii.

Kenzo dădu din cap şi îşi împreună braţele, după care zâmbi şi îi zise:

-E în regulă. Dacă nu vrei, o să le beau eu pe amândouă.

-Hei! strigă fata luându-şi paharul în mână şi sorbind din el.

-Eşti extraordinară! râse el aplaudând. Serios, eşti o mincinoasă mai bună decât mă aşteptam.

-Mincinoasă?!

-Da. Adică o persoană care spune neadevăruri pentru a câştiga ceva sau pentru a scăpa dintr-o anumită situaţie neplăcută pentru ea. Eu doar te-am testat, să văd dacă poţi să mă convingi că minciuna ta e adevărată. Prima, adică aia cu iubitul, nu a prins, dar pe asta cu problemele cu gâtul şi cu vocea ai spus-o cu atâta convingere...

-Păi... m-aţi citit foarte bine, domnule Nakata.

-Spune-mi pe nume, că dacă pierdem timpul cu exprimări din astea oficiale, o să stăm aici până mâine.

-Bine, domnule... ăăă... Kenzo.

-Măcar e un progres, râse el sorbind din pahar. Deci, am aflat deja despre tine că nu ai un iubit şi nici probleme cu gâtul şi cu vocea. Acum e rândul tău. Poţi să mă întrebi orice vrei şi o să-ţi răspund.

Ea aprobă din cap şi dădu să îi pună o întrebare, însă se opri. Cu care ar fi trebuit să înceapă? Erau prea multe şi toate la fel de importante. Îşi împreună palmele, privi în sus şi începu să se gândească, moment în care Kenzo zise:

-Nehotărâtă şi emotivă. Asta nu e bine, dar se poate rezolva uşor. Şi eu am fost la fel la început, acum 14 ani, când am jucat primul meu rol mare într-un film.

-Eşti şi actor? zise Layla parcă trezită dintr-o transă.

-Eh, vezi? De multe ori, curiozitatea bate emotivitatea. Da, am jucat într-un film, „Revival”, pe când eram de-o seamă cu tine. Eram un băiat care încerca să înţeleagă cum de încă mai trăia, deşi trecuse prin trei accidente care, în mod normal, ar fi fost fatale pentru orice om. Trebuie să-l fi văzut.

-Da, dar personajul ăla nu semăna cu tine.

-Lasă, că nu mai semăn nici cu cel pe care l-ai văzut stând lângă maşină şi fumând.

-Chiar! Cum ai făcut asta?

-Mi-am frecat palmele şi apoi mi le-am pus pe faţă.

-Asta am văzut şi eu.

-Ştiu. Şi e atât de simplu.

-Trebuie să ai ceva pe mâini, vreun fel de praf magic.

Kenzo se încruntă şi aproape imediat începu să râdă zgomotos, fără să se poată controla. După cinci minute în care a părut să nu mai respire, se opri şi răsuflă uşurat.

-Aşa, zise el ştergându-şi lacrimile cu o batistă. Acum e rândul meu.

-Rândul tău? Dar nu mi-ai răspuns la întrebare...

-Ba da, ţi-am răspuns şi o să te învăţ şi pe tine, deşi ar fi mare păcat să îţi schimbi înfăţişarea. Eşti perfectă.

-Mulţumesc, dar dacă ai şti cât de mult îmi doresc uneori să mi-o schimb.

-Pentru că ai impresia că orice băiat sau bărbat vrea doar să se folosească de tine şi nu să te şi iubească sau cunoască.

-Ăăă... da, cam aşa stă treaba.

-Dar ai fost vreodată îndrăgostită?

-Eu... nu prea ştiu. Am auzit atâtea poveşti de dragoste, am şi citit foarte multe, dar nu am simţit. Cel puţin, aşa cred.

-Ai personalitate, dar încă eşti nesigură de ceea ce simţi.

-Nu e asta. Chiar dacă mi-ai spus să îţi vorbesc la pertu, am emoţii. Doar eşti unul dintre cei mai apreciaţi regizori ai ultimilor ani, vrei să joc rolul principal într-unul din filmele tale, cu toate că n-am jucat nici măcar într-o piesă la şcoală şi...

-Te-ai îndrăgostit de mine.

-POFTIM?! strigă Layla ridicându-se de pe scaun. Deci despre asta era totul. Tu, „marele” Kenzo Nakata, voiai doar să fii cu mine şi n-ai putut nici măcar să îmi vorbeşti. Din cauza asta, l-ai trimis pe amărâtul ăla după mine.

-Orgolioasă şi aparent de neclintit atunci când se crede înşelată.

-Aparent?! zise ea aruncându-i în faţă limonada care îi mai rămăsese în pahar. Nu-mi pasă dacă eşti cine pretinzi că eşti. Din punctul meu de vedere, pot să scrie ziarele de scandal cât or vrea despre „adolescenta care i-a aruncat în faţă limonadă lui Kenzo Nakata.”

-Rectific, zise el. Foarte multă personalitate şi are un viitor minunat. Trebuie doar să deschidă ochii cu adevărat şi va...

Layla nu mai stătu să asculte ce avea de spus şi plecă înjurând. Îşi scoase telefonul şi văzu că rândul ei trecuse, probabil, de câteva ore. Ceasul arăta ora 19:45, deci pierduse o zi întreagă din cauza unui idiot care o credea o fată uşoară.

Dar cum de trecuse timpul atât de repede? Era sigură că totul se petrecuse în cel mult o oră, dar până şi soarele, aflat acum la apus, o contrazicea. „La dracu’, ce baftă am avut!” îşi zise ea urcându-se într-un taxi. Îi spuse taximetristului unde să o ducă, scoase din buzunar căştile de la Mp3 Player, şi le puse în urechi şi începu să asculte muzică. Abia pe la jumătatea drumului îşi dădu seama ce greşeală făcuse. Cum avea să plătească pentru această cursă? Ea locuia la marginea oraşului, deci ar fi trebuit să plătească de câteva zeci de ori mai mult decât ar fi costat un bilet de autobuz. Înghiţi în sec, îşi scoase căştile şi zise:

-Domnule taximetrist, cred că am făcut o greşeală...

Şoferul ridică mâna dreaptă fără să se întoarcă la ea şi îşi continuă drumul liniştit. Layla înghiţi în sec şi privi pe geam cum treceau pe nişte străzi pustii cum nu mai văzuse niciodată în Kodomo. Ceva ciudat se întâmpla şi îi era din ce în ce mai frică. Spera ca, dintr-o clipă în alta, să se trezească la ea acasă, în patul din camera ei, cu un roman horror sau science-fiction deschis lângă capul ei. Da, acesta trebuia să fie adevărul. Visa, fără nicio îndoială, oricât de real i s-ar fi părut totul în jurul ei. Închise ochii, inspiră adânc şi îşi ţinu respiraţia. Spera că astfel avea să se trezească, dar, după nici două minute, simţi o durere în capul pieptului şi expiră. „Asta a fost cât se poate de real!” îşi zise ea privind în jos. „Cum am putut să fiu atât de proastă, încât să nu-mi dau seama? Şi se pare că sunt într-o încurcătură. Sper să mă înţeleagă taximetristul că n-am destui bani.”

Dintr-odată, maşina se opri şi de afară începură să se audă claxoane şi voci omeneşti.

-Am ajuns deja? zise Layla trăgându-şi răsuflarea.

-Da.

-Şi cât mă costă?

-Nimic, domnişoară Hamasaki, zise şoferul întorcându-se spre ea.

-Hiroshi?! Dar cum ai... Asta e maşina lui... sau...

-Domnul Nakata se aştepta să reacţionezi aşa şi a închiriat maşina asta pentru a te aduce acasă.

-Mulţumesc mult, dar eu... nu mai înţeleg nimic.

-Te cred. Aşa m-aş fi simţit şi eu în locul tău.

-Ăăă... da, zise Layla deschizând uşa. Mulţumesc din nou. Măcar tu eşti de treabă.

-Cu toţii suntem. Trebuie doar să deschizi ochii cu adevărat şi vei conştientiza mai multe decât îţi poţi imagina.

-Pa, Hiroshi! zise ea înghiţind în sec şi coborând din maşină cu spatele, fără să îşi ia privirea de la el.

Deşi cei doi păreau să vrea să o ajute, era ceva care o speria la ei. Totul se petrecuse mult prea repede şi avea nevoie de linişte, pentru a reflecta asupra celor întâmplate.

Intră în blocul de locuinţe şi urcă până la apartamentul familiei ei, de la etajul unu, apoi se duse în camera ei şi se aruncă în pat. Era obosită, mult prea obosită pentru a mai face orice. Se uită la ceasul de pe perete şi văzu că arăta ora 21:33. Era mai devreme decât obişnuia să se culce, ea fiind obişnuită chiar să piardă nopţile uneori, dar acum îi era imposibil să se împotrivească. Îşi puse geanta pe noptieră, după care se întinse din nou şi închise ochii. Adormi aproape imediat.

Sezonul 1 al serialului "Hituri dubioase" - Tracklist

Truly unforgettable hits!

1.Axe Bahia - Chuchuka

2.Daddy Yankee - Gasolina

3.Cleopatra - Ghita

4.Las Ketchup - Asereje

5.Rihanna - Unfaithful

6.O-Zone - Dragostea din tei

7.Duck Sauce - Barbra Streisand

8.Sak Noel - Loca People

9.Inna - Hot

10.Pitbull - I know you want me

11.Alexandra Stan - Mr. Saxobeat

12.Don Omar feat. Lucenzo - Danza Kuduro

13.DJ Fresh feat. Rita Ora - Hot right now

14.ROA - Ne place

15.Madcon feat. Ameerah - Freaky like me

16.will.I.am feat. Jennifer Lopez & Mick Jagger - T.H.E. (The Hardest Ever)

17.Dan Balan - Chica Bomb

18.Michel Telo - Ai se eu te pego

19.Antonia - Jameia

20.Yolanda Be Cool & DCUP - We no speak Americano

21.LMFAO - Sexy and I know it

22.Asaf Avidan - One day/Reckoning song

23.will.I.am feat. Britney Spears - Scream & Shout

24.Puya feat. Doddy, Posset, Mahia & Alex Velea - Maidanez

25.Dev feat. The Cataracs - Bass down low

26.Rammstein - Pussy

27.PSY - Gangnam Style

28.Cezar - It's my life

Si va urma in curand si Sezonul 2. :)

Schimbarea pe care ti-o doresti in lume

Deschise ochii şi expiră. Cât de mult noroc avusese că trecuseră pe lângă ea fără să o bage în seamă. Inima îi bătea cu putere în piept, iar mintea o îndemna să stea ascunsă până când ei aveau să fie destul de departe pentru a fi în siguranţă.

Cum se putuse întâmpla aşa ceva? Şi totul chiar în faţa ei şi cu o persoană atât de simplă şi de inocentă?! Era doar o fată de cel mult opt ani, crescută în acelaşi orfelinat în care crescuse şi ea. Ce ar fi trebuit să facă acum? Îşi dorea să strige pe cineva, să ceară ajutor oricui, dar era greu să facă asta. Ce s-ar fi întâmplat dacă persoana la care apela era şi ea implicată în acest caz şi la cine să apeleze mai exact, dacă nici măcar cei care ar fi trebuit să aibă grijă de copii nu reacţionaseră în vreun fel?

În mod normal, cei doi răpitori ar fi trebuit să fie văzuţi, însă nu auzise nici măcar un zgomot dinspre orfelinat. Totul era cât se poate de liniştit în acea noapte stranie, murdară şi cu lună plină.

Ce ar fi trebuit să facă? Din câte îşi putea da seama, ea era singura care ştia de răpirea fetiţei şi de existenţa răpitorilor, deci, dacă ar fi încercat să spună cuiva ce se întâmplase, ar fi pierdut prea mult timp. Se căută prin buzunare de telefonul ei Hansen 1870, însă nu îl găsi. „Rahat! Trebuie să-l fi uitat la Yvette acasă!” îşi zise ea lovindu-se cu pumnul în cap. Dacă ar fi strigat după ajutor, din nou era foarte posibil să ajungă prea târziu.

Atunci, îşi aminti ce îi spusese Yvette cu doar jumătate de oră în urmă: „fii tu schimbarea pe care ţi-o doreşti în lume”. Şi acesta era doar unul dintre multele sfaturi pe care i le dăduse cea care se dovedea a fi, la 19 ani, mai înţeleaptă decât toţi oamenii pe care îi cunoscuse până atunci. Da, trebuia să i le urmeze şi să înceteze să mai vadă lumea ca un loc atât de lipsit de speranţă. În cazul în care aceasta lipsea, trebuia să încerce ea să aducă măcar o rază şi simţea că era momentul potrivit pentru a începe. Ştia foarte bine că riscurile erau majore, dar simţea că nu şi-ar fi putut-o ierta niciodată dacă n-ar fi acţionat.

Layla ieşi din spatele copacului care îi fusese până atunci ascunzătoare şi privi după răpitorii care, deşi aveau un avans considerabil, puteau fi zăriţi cu uşurinţă datorită luminii lunii, mai strălucitoare decât era de obicei. Începu să alerge în urma lor fără să aibă un plan de acţiune sau măcar vreo armă. Îşi umplu buzunarele şi geanta cu pietre pe care le găsea pe câmpul din spatele orfelinatului, în direcţia în care mergeau răpitorii.

Au ajuns în parcul Kimberley. În sfârşit, o urmă de civilizaţie. De acum, era doar o chestiune de timp până când le-ar fi ieşit cineva în cale. Era imposibil să nu fie observaţi măcar de un om al străzii care obişnuia să îşi petreacă nopţile acolo. Mare i-a fost mirarea că nu întâlnise nici măcar o urmă de viaţă în afară de cei pe care îi urmărea de când plecase de la orfelinat. Ceva foarte ciudat se întâmpla. Pe vremea când locuia acolo, cei care aveau grijă de copii reacţionau la cel mai mic zgomot. Ce se întâmplase? Răpitorii reuşiseră să îi adoarmă pe toţi? Nu, tot ar fi atras atenţia cuiva.

Îi văzu apoi pe cei doi intrând în casa părăsită de lângă parc. „Trebuia să mă aştept la asta. Nu degeaba circulă o grămadă de poveşti dubioase despre casă.” Intră şi ea fără să scoată niciun sunet şi văzu lumină din colţul camerei celei mari. Era o uşă făcută în podea, iar din interior se auzeau vocile celor pe care îi urmărise. Layla înghiţi în sec, se apropie de acel loc şi aruncă o privire în interior. Cei doi, un bărbat şi o femeie, o aşezaseră pe fetiţă pe o masă de plastic şi se pregăteau să îi facă un fel de operaţie. Într-un mod cât se poate de ciudat, ea stătea nemişcată, ca şi cum ar fi fost într-un somn adânc, dar Layla putea să îi vadă foarte clar ochii. Erau deschişi.

Ea scutură din cap şi nu se mai putu controla. Intră în laboratorul subteran şi începu să arunce pietre înspre răpitori, lovindu-l uşor pe bărbat în cap şi spărgând câteva sticle, ale căror cioburi au rămas suspendate în aer.

-CUM PUTEŢI SĂ ÎI FACEŢI AŞA CEVA? strigă Layla. CU CE V-A GREŞIT?

Cei doi erau foarte calmi, în ciuda a ceea ce se întâmplase. Păreau să o fi aşteptat şi s-au îndreptat din nou spre fetiţă, încercând să revină la ce făceau iniţial.

-Ea este? întrebă femeia făcând semn cu capul spre Layla.

-Da.

-Ce păcat, Thomas. O fată aşa frumoasă...

-A avut doar ghinionul să fie în locul nepotrivit la momentul nepotrivit, dar o să se calmeze repede, dacă a inspirat îndeajuns de mult.

-Dar îmi pare tare cunoscută, zise femeia întorcându-se şi începând să meargă spre ea.

Layla, care, într-un mod cât se poate de bizar, nu mai făcuse nicio mişcare, se apropie de femeie cu un calm inexplicabil. De ce făcea asta? Şi-ar fi dorit să îi atace pe răpitori, să salveze fetiţa şi să fugă cât mai repede pentru a anunţa poliţia în legătură cu toate acestea. În schimb, acum a ajuns faţă în faţă cu cea pe care o urmărise. Femeia o măsură din cap până în picioare şi dădu din cap. O mai văzuse cel puţin o dată.

-Layla Hedstrom, zise ea. Pe numele tău adevărat, Ingrid Sandberg.

Fata simţi un fior puternic trecându-i prin tot corpul la auzul acestei replici. Numele acela îi suna foarte familiar, ca şi cum l-ar fi întâlnit de nenumărate ori. Chiar şi aşa, tăcu şi faţa îi rămase nemişcată, oricât de mult şi-ar fi dorit să spună sau să facă ceva. Atunci, Thomas se apropie şi el de Layla şi zâmbi. Faptul că o atrăsese în acea casă părăsită nu era nicidecum o coincidenţă. El ştiuse foarte bine ce făcuse şi îşi amintea foarte clar acea noapte din urmă cu 15 ani. Fusese una rece şi ploioasă, din timpul acelui „fenomen al cerului închis”, însă asta nu îi împiedicase să îşi ducă planul la îndeplinire. Era pentru prima dată când vedea de aproape rezultatele experimentelor după o perioadă atât de mare de timp.

-Dintre toate, tu eşti cel mai reuşit experiment, Layla, zise Thomas mândru. Ochii tăi sunt la fel de magici ca şi acum 15 ani.

Fără să aibă control asupra corpului ei, fata zâmbi şi îl îmbrăţişă. De ce îl simţea atât de apropiat?

-A trecut atâta timp de când nu ne-am mai văzut... Ce vremuri, draga mea Layla. Ce vremuri... Din câte văd, şi partea a doua a experimentului a fost un real succes. Ai putut să obţii tot ce ţi-ai dorit doar privindu-i în ochi pe cei din jurul tău. Din păcate, n-ai avut nişte ambiţii foarte înalte. Ai fi putut să ajungi mult mai sus, dar ai destul timp să faci asta şi să-ţi îndeplineşti misiunea. Ţi-o mai aminteşti?

-Da, domnule.

-Chloe, zise Thomas întorcându-se către femeie, nordul e ca şi al nostru. Doar trei copii ne mai trebuie şi sigur vom recâştiga ceea ce, de fapt, ne-a fost luat mişeleşte.

-Ne-au crezut dispăruţi peste opt sute de ani, zise Chloe, dar noi am fost, suntem şi vom fi cea mai mare putere mondială, chiar dacă asta nu se va întâmpla în timpul vieţii noastre, ai înţeles, Ingrid?

Fata dădu din cap, apoi se aşeză pe unul dintre scaunele de lângă patul pe care stătea întinsă fetiţa şi privi spre ea. Aveau atât de multe în comun: amândouă erau orfane, au crescut în acelaşi orfelinat; i se părea chiar că arăta aproape la fel ca ea, cea din urmă cu 15 ani. Layla simţi un zâmbet apărându-i pe buze şi se întoarse spre Thomas şi Chloe. El stătea în faţa unui calculator şi scria ceva foarte repede, fără să se uite la tastatură. În spatele biroului pe care se afla calculatorul era o elice care se învârtea din ce în ce mai încet, până când se opri. Chloe luă dintr-un sertar un pachet de ţigări din care scoase câteva, le puse pe un alt birou, apoi se duse la fetiţă, îşi puse palmele deasupra ei şi începu să le mişte rapid într-un mod aparent haotic. Femeia ţinea ochii închişi şi părea să nu respire. După ceva timp, Thomas ajunse de cealaltă parte, deschise ochii fetiţei pe rând, turnă în ei mai multe picături dintr-un lichid aflat într-o eprubetă, îi închise şi îi apăsă cu putere.

„Prin aşa ceva am trecut şi eu?” se întrebă Layla. „Nu se poate! Sunt sigură că mi-aş fi amintit! E mult prea şocant pentru un copil de opt ani.” Ea înghiţi în sec şi tremură, apoi îşi duse mâna dreaptă la cap şi lăsă să îi curgă pe obraji nişte lacrimi. Atunci şi-a dat seama că avea din nou control asupra propriei persoane, dar era complet? Îşi încordă muşchii picioarelor şi ai abdomenului. Da, era complet. Orice îi făcuseră Thomas şi Chloe, ceva trebuie să fi mers prost. Îşi întoarse uşor privirea către birou şi văzu acolo mai multe cuţite, cuţitaşe, bisturie şi alte obiecte ascuţite. „Acum e acum. Se pare că singura noastră şansă să scăpăm de aici este în mâinile mele,” îşi zise fata ridicându-se rapid, luând un cuţit şi îndreptându-se cu viteză spre Chloe. Aceasta însă se întoarse, îi pară lovitura şi îi prinse mâinile.

-Thomas, ajută-mă!

-Rezistă! Mai trebuie să apăs doar câteva secunde!

-ACUM!

În secunda următoare, fata se eliberă şi înfipse cuţitul în gâtul lui Chloe, apoi dădu să se îndrepte către Thomas. Imediat, acesta îşi luă degetele de pe ochii fetiţei, o evită pe Layla, luă o ţigară căreia îi dădu foc şi cu care o arse pe braţ atunci când ajunseră faţă în faţă. Ea însă nu se lăsă intimidată şi, cu o forţă de care nu era conştientă, îl aruncă pe Thomas în birou, făcând calculatorul să cadă şi elicea să se învârtă în ritmul ei obişnuit. Îl apucă apoi pe Thomas de gât şi îl puse cu faţa în dreptul elicei.

-Cine eşti şi de ce faci asta? zise Layla.

-Cândva, cumva, tu ne vei reda ceea ce este al nostru.

-CINE EŞTI?

-Thomas Hausen, dar îţi vei aminti asta mult după ce eu o să mor.

-VORBEŞTE!

-Nu-ţi uita originile niciodată, Ingrid Sandberg!

Atunci, el se eliberă, o împinse, strigă:

-DERVELT NU VA MURI NICIODATĂ!

Şi îşi lăsă capul să fie tăiat de elice. Layla se dădu în spate pentru a nu fi murdărită de sânge şi se lovi de masa pe care fetiţa încă stătea liniştită, în ciuda celor întâmplate. Era atât de frumoasă. „Ce bine că a pierdut baia asta de sânge. Nici cel mai puternic drog n-ar fi putut să o facă să uite.” Layla se dezbrăcă de hainele care fuseseră pătate şi rămase doar cu un pulover subţire şi nişte pantaloni de trening. „S-ar putea să-mi fie frig când o să ies afară, dar asta nu contează,” îşi zise ea apropiindu-se de biroul pe care mai rămăseseră doar trei ţigări. Le luă şi le inspectă pe fiecare în parte. Îi păreau să fie normale, aşa că luă pachetul gol lăsat pe birou, le puse în el şi îl băgă în buzunar. „Astea o să-mi prindă bine, dacă o să îmi fie frig.” Se duse apoi la fetiţă, o luă în braţe, urcă scările cu ea şi închise uşa din podea, sperând ca nimeni să nu o mai deschidă vreodată.

Afară, soarele era pe punctul de a răsări. În câteva zeci de minute, Layla trecu neobservată prin acelaşi parc lipsit de viaţă, lăsă fetiţa pe o bancă din faţa orfelinatului pustiu şi o înveli cu puloverul pe care îl purtase. Acum, ea rămăsese doar cu un tricou, iar frigul începea să îi intre în oase, dar putea să reziste. Ştia că avea un organism rezistent şi, în cel mai rău caz, urma să aibă nişte frisoane puternice, nimic ce n-ar fi putut fi vindecat cu ajutorul ceaiului Verei. Până atunci, ar fi fost bine să fumeze una din ţigările bizare pe care le lăsase în urmă Chloe. Îşi amintea că în excursia de pe munte, din martie, tutunul îi pusese sângele în mişcare şi o ajutase să se încălzească.

Problema era că nu avea cu ce să le aprindă şi nici magazine de unde să cumpere. Încă era prea devreme. „Yvette stă la vreo două străzi de aici. Probabil că o să mă primească dacă îi spun că am lăsat telefonul la ea şi o să-mi dea şi vreo brichetă.” Porni la drum şi ajunse în cinci minute la blocul unde locuia Yvette, care îi dădu ce îi ceruse şi alături de care fumă.

-Pe bune, credeam că ai ajuns cu bine acasă. Ce s-a întâmplat de eşti atât de matinală şi de... speriată?

-Nu m-ai crede nici dacă ţi-aş spune. E o poveste tare, tare ciudată, pe care aş vrea să o las în urmă.

-Fată, mă sperii şi pe mine!

-Dar s-a terminat. Uite, sunt întreagă.

-Şi ai câteva haine lipsă. Cine ţi-a făcut asta?

-Cine să-mi facă ce? Nu m-a violat nimeni, stai liniştită. Doar am... ăăă... salvat pe cineva care era pe punctul de a păţi ceva rău.

-Ce ai făcut? Layla, eşti nebună? Puteai să...

-Ştiu ce puteam să păţesc, dar ţi-am zis că totul e bine şi vreau să las totul în urma mea. Gata!

-Serios... Dă-mi şi mie din ţigara aia, poate mă mai calmez puţin.

Layla i-o întinse, iar Yvette trase un fum, apoi i-o dădu înapoi.

-Îmi pare rău că am venit aşa devreme şi că nu-ţi pot da mai multe explicaţii.

-E în regulă. Suntem cele mai bune prietene şi înţeleg dacă e ceva ce te-a şocat şi nu vrei să vorbeşti despre asta. Promite-mi doar că n-o să te mai pui în pericol. Ştii doar cât de mult însemni pentru mine!

-Şi eu te iubesc mult, Yvette. Îţi promit că o să am grijă de mine! zise Layla stingând ţigara pe care o fumase, luând-o în braţe şi sărutând-o pe gură, după care îşi luă la revedere de la ea şi plecă.

În drum spre casă, ea îşi scoase telefonul şi văzu că avea două apeluri pierdute de la Eric şi că era ora 5 şi 13 minute. „Bietul de el. Trebuie să fi fost îngrijorat că nu i-am răspuns şi că nu m-am întors, dar ce să fac? Mi-am dorit să fiu eu schimbarea pe care mi-o doresc în lume şi cred că am reuşit. Am salvat acea fetiţă şi cei care au răpit-o şi-au primit pedeapsa. Cui îi pasă că n-o să pot să povestesc nimănui asta? Eu ştiu şi îmi este de ajuns!”

-Prostuţo, ar fi trebuit să tragi un singur fum! zise o voce stranie.

Layla tresări, se opri şi privi în jurul ei. Era singură pe stradă. Cel mai probabil, i se păruse. Era trează de mai bine de 30 de ore, deci era normal să se întâmple şi aşa ceva. Pe lângă asta, mai trecuse şi printr-un şoc, omorâse un om şi văzuse un altul luându-şi zilele. Oricât ar fi fost de răi, cei doi erau, totuşi, oameni, iar ea văzuse şi făcuse ceva ce doar i se povestise până atunci. „Dar a fost pentru un scop nobil. Oricine, până şi divinitatea, ar înţelege asta!”

-Yvette va uita doar ce s-a întâmplat în noaptea asta, pe când tu...

Ea tresări şi privi din nou în jur. Nu vedea pe nimeni, deşi auzise acea voce bizară, de foarte aproape, ca şi cum ar fi fost în capul ei. Se speriase şi începu să meargă din ce în ce mai repede, prin nişte cartiere sărăcăcioase, pe care le văzuse în trecut doar din interiorul unei maşini.

Ajunse în faţa unui zid vişiniu, neîngrijit, se opri, scoase telefonul şi dădu să sune la poliţie. Dar ce le-ar fi spus? Că fusese urmărită prin oraş de o voce despre care nu ştia nici măcar dacă era a unui bărbat sau a unei femei? Evemtualul partener de discuţie ar fi crezut că era fie nebună, fie drogată. Dădu din cap şi inspiră adânc. Totul era în închipuirea ei şi, aşa cum apăruse, putea să şi dispară. Închise ochii şi încercă să cânte una din melodiile ei preferate, numai pentru a fi întreruptă:

-Un burete. Exact ca un burete pe tablă acţionează acele ţigări cu amintirile tale. Dar să ştii că pe tablă creta poate să rescrie cele şterse...

-MORI! strigă Layla şi aruncă telefonul în zid, apoi o luă la fugă pe străzi.

-O să alergi mult, o să încerci să scapi, dar pentru că ai fost arsă cu ţigara, ale cărei urme vizibile au dispărut la primul contact cu aerul, şi că ai inspirat gazul din casă, suntem asiguraţi că o să faci, până la urmă, ce ai fost programată să faci. Şi asta chiar alături de iubita ta, Yvette. Ai fost programată să faci şi asta. Păcat că vei uita şi că ai întâlnit-o, în doar câteva minute. Pardon, câteva secunde. Ne vom mai auzi cât de curând. Te vei întoarce la locul faptei, fără să îţi dai seama de ce. Până atunci, spre binele tău, aruncă pachetul cu ţigările! La reauzire, Ingrid Sandberg! Adio, 16 mai! Bine te-am regăsit, 22 martie!

De atunci, nu mai auzi vocea şi văzu negru în faţa ochilor. Cu toate astea, continua să alerge şi să simtă o prezenţă ciudată aflată pe urmele ei. Pierduse orice control asupra membrelor şi nu mai putea să înţeleagă de ce se întâmpla asta. Ce făcuse? Cu ce greşise? Supărase cumva pe cineva? Omorâse vreun om? Asistase la ceva ieşit din comun? Ultimul lucru pe care şi-l amintea era că urma să meargă la un curs şi că vorbea cu Petter despre excursia în care urmau să plece.

Dintr-odată, se trezi într-o cabină telefonică unde cineva uitase cartela în telefon. Zona în care se afla îi părea cu totul străină, deşi era foarte probabil să mai fi fost pe acolo de numeroase ori. Nu vedea nicio persoană să treacă prin apropierea cabinei telefonice. Cea mai apropiată dintre ele era la aproximativ 50 de metri şi se îndepărta încetul cu încetul. Privi apoi în direcţia opusă şi văzu staţia de tramvai. Dădu din cap şi răsuflă uşurată. Mai fusese aici de curând, chiar cu o zi în urmă. Atunci, luă receptorul în mână şi formă numărul lui Eric.

-Da! răspunse el.

-Sunt urmărită!

-Poftim? Layla, tu eşti?

-Da, eu sunt.

-Eşti bine? Ce ai păţit?

-Sunt urmărită. Ce nu înţelegi?

A & B 6/6

-Ce încercaţi să faceţi, stăpâne? întrerupse Arben avalanşa de gânduri a boierului, cu un zâmbet pe care nu-l mai afişase niciodată până atunci.

-Poftim?! CUM ÎNDRĂZ… Pfff… Puştiule, crede-mă, nu vrei să mă vezi nervos, deci ar fi mai bine să ai grijă cum te porţi, ce faci şi ce gândeşti, dacă înţelegi ce vreau să spun!

-Vă rog să mă iertaţi, zise el plecându-şi capul şi căzând în genunchi într-un mod foarte teatral, moment în care în camera în care se aflau începură să intre din ce în ce mai mulţi ţărani îmbrâncindu-se şi având în mâinile lor uneltele cu care trebuiau să muncească pământul; ţăranii se apropiau din ce în ce mai ameninţător de boier, cu uneltele îndreptate spre el, care însă nu părea să se fi înmuiat la vederea acestei scene şi strigă la ei:

-CE FACEŢI AICI, NENOROCIŢILOR? CUM ÎNDRĂZNIŢI SĂ ÎMI FACEŢI MIE UNA CA ASTA? EU V-AM HRĂNIT ŞI AM AVUT GRIJĂ DE VOI ATÂŢIA ANI, IAR VOI VENIŢI LA MINE ÎN CASĂ ŞI MĂ AMENINŢAŢI?!

-Stăpâne, vă rog frumos să vă calmaţi, zise Arben ridicându-se din genunchi şi afişând acelaşi zâmbet straniu care îl scosese din minţi pe boier mai înainte.

-TU, PUŞLAMA TRĂDĂTOARE! TU EŞTI RESPONSABIL PENTRU ASTA?

-Eu nu…

-O SĂ ORDON SĂ FII TORTURAT ÎN CELE MAI BARBARE FELURI!

-Calmaţi-vă, vă rog frumos. Eu nu sunt vinovat de absolut nimic, ba chiar am încercat în continuare să le dau bieţilor oameni un exemplu despre cum să muncească. La fel au făcut şi părinţii mei şi Besiana, deci vina nu este a niciunuia dintre noi.

-ŞI ATUNCI DE CE ZÂMBEŞTI? urlă boierul scoţând de nicăieri parcă un pumnal şi îndreptându-l spre Arben. GRĂIEŞTE SAU O SĂ ÎŢI TAI FIECARE PĂRTICICĂ DIN CORP!

-Eu aş putea să spun multe acum, dar nu am voie şi nici nu cred că ar fi prea bine pentru nimeni. De fapt, am spus destule. Totul este să ştiţi să ascultaţi şi să citiţi. În fine, eu ştiu ce aţi încercat să faceţi şi mai ştiu şi că nu aţi reuşit. Este cumva prima dată? Da, este prima dată când vi se întâmplă asta, nu e nevoie să îmi spuneţi. Părinţii mei şi Besiana m-au pregătit mult pentru această zi şi iată că am ajuns într-un punct din care nu mă mai pot întoarce. Vă este frică, stăpâne, nu-i aşa? Nu-i nevoie să îmi spuneţi nimic, fiindcă ştiu exact ce simţiţi. Ce aţi făcut alături de clanul vostru nu poate fi iertat şi, orice aţi face acum, veţi dispărea dintre noi. Din păcate, nu la fel se va întâmpla şi cu pata neagră pe care aţi lăsat-o asupra istoriei.

Auzind acestea, boierul scăpă din mână pumnalul şi începu să tremure din toate încheieturile. În ochii lui, Arben observă dispariţia siguranţei prefăcute şi apariţia unei frici pe care nu o mai simţise până atunci. Putea să omoare câţiva ţărani, dar ei acceptaseră deja să se sacrifice pentru binele suprem: o lume fără Horvathi, iar primul pas era nimicirea celui care le fusese până atunci stăpân.

Horvath Lorand se puse în genunchi, îşi împreună mâinile şi începu să se roage ca măcar o slugă credincioasă, cineva, oricine să vină acum şi să îl scape, dar spera degeaba. Nu avea nici soţie, nici copii, iar restul familiei era cu afaceri în Europa. Şi chiar dacă ar fi fost alţi membri ai familiei în casă, nu avea nicio speranţă. Arben era mult mai puternic decât el sau oricare dintre cunoscuţii lui. Conştientizând acestea, boierul zise cu o voce sfârşită:

-Cine eşti? Ce vrei tu, de fapt?

-Ce vreau eu este ceva ce noi n-am avut niciodată până acum. Respect, stăpâne. Ăsta este primul lucru pe care îl vreau eu, pe care îl vrem noi. Familia mea reuşise să şi-l câştige nu prin frică, aşa cum aţi făcut dumneavoastră, ci prin bunătate, întrajutorare.

-Ce sunt astea?

-Nu veţi afla niciodată. Sângele dumneavoastră nu vă va lăsa. Eu, Arben Nishliu v-o spun cu toată sinceritatea şi îmi pare foarte rău că trebuie ca noi să facem asta. Besiana!

Din grupul celor care se aflau în spatele boierului a apărut o fată de aproape 17 ani, de o frumuseţe supranaturală, care i-a făcut pe toţi să nu mai scoată niciun zgomot. Părul ei negru era lung până la mijloc, iar chipul ei putea fi foarte uşor confundat cu cel al unui înger. Arben se duse la ea, o luă în braţe şi îi şopti ceva la ureche, după care se întoarse la boier şi îi spuse:

-Eu nu sunt telepat, ca dumneata. Niciunul dintre noi nu este. Între noi fie vorba, eu ştiu ce se va întâmpla în continuare, atât cu mine, cât şi cu dumneata.

Arben luă pumnalul şi îl înjunghie pe boier în braţul stâng..

-Dumneata vei muri. Eu aş fi ales calea mai lungă, dar ne cam grăbim...

Băiatul scoase arma din braţul celui care îi fusese până atunci stăpân şi i-l înfipse adânc în stomac. Boierul tuşi sânge, iar Arben ridică pumnalul afişând un zâmbet ironic. Cu ultimele puteri, Horvath Lorand strigă:

-O SĂ MURIŢI CU TOŢII, NENOROCIŢILOR!

-Ştiu. Suntem conştienţi că nu avem nicio scăpare şi că vom muri în cel mult două zile cu toţii, dar vrem să savurăm momentul ăsta! Vrem să ştim că e un demon în minus pe acest pământ.

Şi îi dădu lovitura de graţie, tăindu-i gâtul şi privind înainte către soarta care îi era pregătită, de a fi prins de gărzile familiei Horvath şi obligat să se arunce într-o prăpastie alături de Besiana, pentru a nu suferi din cauza torturii. Şi îţi amintesc din nou, pentru a mia oară, că profeţiile lui, care sunt, de fapt, profeţiile mele, se împlinesc mereu. Da, totul avea să se întâmple peste 37 de ore, 19 minute şi 46 de secunde, după cum ştim atât eu, cât şi sora mea, Besiana.