Doar o vorbă...

Mda, a trecut ceva vreme de când n-am mai făcut referire la muzică și... cred că e cazul acum, mai ales că este un curent dubios de fanboys, care idolatrizează un anumit artist și consideră că el are întotdeauna dreptate, iar toți ceilalți sunt de căcat. Poate că limbajul o să fie un pic mai dur, dar atitudinea acestor fanboys este mult prea deranjantă, iar dacă îndrăznești să nu fii de acord cu ei, îți pun veșnica întrebare „ce-ai fumat, frate?”.

Privind un pic în trecut, în hip hop-ul românesc au existat mai multe conflicte. Cel puțin prin anii '90, diss-urile erau frecvente, datorită existenței a două grupări considerate rivale, după model american or something like that. Mă refer la Cartel - B.U.G. Mafia, La Familia, Il-Egal, (Dana) Marijuana și alții care dădeau gangsta rap - și Sindicatul R.A.N.-S. (Răcnetul Agoniei Naționale - Sindicat) - R.A.C.L.A., Getto Daci, Delikt, Da Hood Justice, Paraziții (în faza incipientă). Sigur, formulele pe care le-am scris aici nu sunt complete; se mai făcuseră schimbări atât în Cartel, cât și în R.A.N.-S. de-a lungul anilor. Cert este că au existat multe conflicte între membrii celor două grupări și multe diss-tracks. Aparent, Cartelul a câștigat, dar mai mult datorită faptului că a avut mai multă priză la public. Lumea prefera să asculte „Un 2 și 3 de 0” și „Tupeu de borfaș”, nu „Din sub” și „Pace cartierului”.

Anii au trecut, iar conflictele au fost ceva mai puține la număr. Cel mai răsunător din deceniul trecut a fost cel dintre B.U.G. Mafia și La Familia, două trupe cu un statut asemănător, doar că primii erau veteranii și... aparent, chestia asta este mai importantă, indiferent dacă veteranii au făcut niște mizerii în trecut. Nu cunosc bucătăria lor, nu știu ce a fost între ei. Știu de piesa originală „E foame de bani”, de prin 2002, la care poate ar fi fost mai bine ca Mafia să răspundă printr-un diss track. Ar fi ieșit un duel pe cinste. Nu are niciun sens să te implici de o parte sau de alta. Doar bucură-te de spectacol.

Și apoi... vin anii 2010. Și încep niște conflicte stupide gen „tu ești comercial, eu sunt underground” și alte porcării de genul. Deși, să fim serioși. Atâta vreme cât ai lansat albume pe piață și apari la TV destul de des, încât să te cunoască toată lumea, nu mai ești underground. Avem, deci, un conflict între cei de la Okapi - care au un stil mai comercial, e adevărat, și fac muzică destul de... proastă, după gustul meu - și Paraziții - vechi în meserie de vreo 20 de ani - cu multe albume pe piață, piese care încă îmi plac, dar... underground?! Adevărul e că mi se pare un conflict inegal, pentru că Paraziții au experiență și foarte mulți fani. De partea Okapi, singurul care are o experiență comparabilă este Grasu XXL, deci... să fim serioși.

Urmează apoi conflictul straniu dintre Ombladon și DOC. N-are nicio importanță de unde a pornit, eu vreau spectacol. Dar acești fanboys sunt mult mai agresivi decât actorii spectacolului în sine. DOC - „Praf” este un diss track bun, cu multe punch-uri. DOC e unul dintre cei mai tari MC-i din România... și totuși, acești fanboys ai celor de la Paraziții îl consideră pe el praf and shit like that. Având același argument pe care îl aveau și fanboys B.U.G. Mafia acum zece ani - că sunt veterani. Așa, ca idee, DOC e în industrie de aproape 20 de ani; dar nu e veteran. Cam la fel și colegii lui din C.T.C. Și nici ei nu sunt veterani.

Deci nimeni n-are voie să spună nasoale despre veterani, ca și cum ei sunt zeii zeilor și ar avea întotdeauna dreptate. Nu vreau să fiu înțeles greșit, nu am nimic nici cu Paraziții, nici cu B.U.G. Mafia. Ei au început să facă muzică pe vremea când eu eram foarte mic. Dar consider că în hip hop-ul românesc există MC-i mai buni decât veteranii. Nu întotdeauna veteranii sunt și cei mai buni în ceea ce fac. Sunt experimentați, dar nu neapărat cei mai buni. Pot să apară alții care să inoveze, să facă muzică de alt tip decât veteranii.

E atât de greu de acceptat că „eroii” tăi nu au dreptate? E atât de greu de acceptat că tu nu ai dreptate? Că în hip hop există mai multe stiluri. Și mai multe tipuri de MC-i. E mai complicat de acceptat, mai ales dacă nu îl avantajează pe eroul tău.

P.S. Știu că Arssura l-a învins pe DOC într-un battle, dar asta nu are nicio importanță pentru mine. Battle-ul dintre cei doi a fost doar spectacol.

Scopul vieții

Sigur v-ați pus și voi întrebări existențiale. Veșnicele „cine suntem?”, „de unde venim?” și „încotro ne îndreptăm?”. Per ansamblu, cunoaștem răspunsul doar până la un anumit grad, destul de limitat. N-o să ne cunoaștem niciodată în totalitate; uneori putem fi uimiți de lucrurile pe care le putem realiza. De unde venim... și ăsta este un aspect pe care îl cunoaștem doar până la un anumit nivel. Ah, că putem să avem fantezii dubioase, cum că stră-stră-stră-stră-străbunicul a fost Ștefan cel Mare, asta-i altă treabă. Deși... din câte știu, genele se cam pierd după atâtea generații. Și încotro ne îndreptăm... asta depinde numai și numai de noi.

Dar care este scopul vieții?

Mi-am pus și eu întrebarea asta. I-am întrebat și pe alții. Și n-am primit, oricum, niciun răspuns care să mă satisfacă. Pentru că fiecare este influențat de niște factori externi să creadă că scopul vieții este unul sau altul.

De exemplu, iată ce se întâmplă acum în România. Îl iubesc pe Dumnezeu și sunt convins că El știe asta. Prin creștinism, eu înțeleg dragoste și nimic mai mult. E posibil ca ăsta să și fie scopul vieții, dar... Peste 3 milioane de oameni au semnat petiția care cere ca în Constituție să fie reglementată clar și exclusiv căsătoria între bărbat și femeie. Printre acești peste 3 milioane de oameni sunt și mulți la care țin și pe care îi stimez; așa văd ei viața, ce să faci? Dar unul dintre argumente îl găsiți aici, cum că „familia e numai una, creată pe noțiunea procreerii”.

Ce să zic... Am 24 de ani, sunt straight, am o prietenă frumoasă. Nu știu dacă sau când o să mă căsătoresc. Nu știu dacă sau când o să am copii. Eu știu doar că familia, așa cum o înțeleg ăștia, nu este tocmai ce pare a fi. Mai ales într-o țară ca România. Sunt multe familii care trăiesc sub sau la limita subzistenței - cunosc destule exemple. Sunt multe familii în care femeile sunt maltratate - cunosc multe exemple. Sunt multe cazuri de femei maltratate care acceptă bătăile și agresiunile verbale, pentru că n-au unde altundeva să se ducă - și aici cunosc exemple. Familii „tradiționale” care fac mulți copii... pentru alocație. Familii „tradiționale” care își exploatează copiii. Familii „tradiționale” cu un părinte absent. Familii „tradiționale” cu părinți bețivi, drogați, tâlhari sau criminali - tot din cauza sărăciei. Și aș putea continua așa mult și bine.

Eu mă bucur că m-am născut într-o familie care și-a dorit copil. Că familia mea face parte din așa-zisul „middle class” - nu știu să spun dacă „upper” sau „lower”. Și ca mine sunt și alții, chiar cu situații mai bune.

Dar, revenind la scopul vieții... Au fost rezolvate cumva toate problemele din săraca noastră țară bogată? Chiar au fost rezolvate toate, de ne freacă grija de căsătoriile între persoanele de același sex? Și scopul vieții... este pur și simplu cel al procreerii? Ca idee, mie nu-mi plac bebelușii; mi se par urâți și enervanți. Am avut o experiență îngrozitoare acum 6 ani și ceva, când am fost internat la secția Neurologie Infantilă de la Spitalul Obregia (aveam 17 ani și 8 luni, deci eram minor), iar cumva vis-a-vis de salonul în care mă internaseră, li se făceau injecții bebelușilor cu diferite afecțiuni neurologice. În fiecare dimineață. Și chiar și în timpul zilei. Imaginați-vă că ați fi puși în situația asta și sunt destul de sigur că ați gândi la fel, mai ales să fiți și bolnavi, nedormiți, cu migrene cumplite etc.

Per ansamblu, poate că scopul vieții este dragostea. Dragostea adevărată, pe care să o oferi, dar să o și primești. Dacă ăsta este scopul vieții, înseamnă că poate fi atins, chiar dacă lumea e cum e.

„Au scăpat de sub zăvoare lenea, răutatea și trufia. Or să meargă în lume și or să cuprindă minți neștiutoare, prea nevinovate și prea slab încă să le stea împotrivă!”

Cu două tăișuri

Omul este o ființă liberă, orice ar spune unii sau alții. De asemenea, chiar și religiile ne învață că avem dreptul să facem orice, absolut orice ne dorim. Acest drept a fost însă încălcat dintotdeauna. De ce? Pentru că au existat unii oameni mai puternici, care s-au substituit legilor divine (sau ale naturii, dacă e s-o luăm așa) și i-au obligat pe alții să facă lucruri pe care nu și le doreau. Au impus legi, doctrine, dogme, fel de fel de reguli pe care supușii lor trebuiau să le respecte, pentru că altfel... Altfel, aceștia erau pedepsiți. Într-o oarecare măsură, acest sistem este OK și necesar. Să ne închipuim doar cum ar fi o lume unde nu există nicio regulă; cu siguranță omul ar fi dispărut de pe fața pământului de acum vreo 10000 de ani (și sunt chiar blând când spun asta), pentru că unde nu există disciplină, apar excesele, iar o societate dominată de excese este menită să dispară.

Problema cea mare cu vechile reguli era că ele avantajau doar o anumită (foarte mică) parte a populației. S-a creeat o anumită elită, bazată pe avere; nu discut despre elita militară, pentru că victoriile pe câmpul de luptă erau aduse de oameni de rang mai mult sau mai puțin nobil. Situația asta a continuat vreme de multe milenii, până când a apărut o generație de mari gânditori, care au considerat că ordinea trebuie schimbată, iar lumea să fie condusă pe alte principii. Această generație a apărut prin secolul al XVIII-lea, cea Iluministă. Sunt păreri și păreri cu privire la acești oameni și la principiile pe care le-au promovat; e clar, n-ai cum să fii de acord 100 % cu un om sau cu o doctrină - trebuie să fie măcar ceva care să nu-ți convină, pentru că ești om și ești un individ unic. Acești iluminiști au adus în prim-plan liberalismul, care presupunea, printre altele, libertatea cuvântului, a gândului, a individului, a presei. Libertate religioasă, politică. Sună foarte frumos, nu-i așa?

Au trecut 200 și ceva de ani de când oamenii au luptat până la ultima picătură de sânge pentru aceste principii. 200 și ceva de ani de... excese.

Omul a început să fie din ce în ce mai conștient de ceea ce reprezintă el și cât de mari îi sunt puterile. Da, a devenit conștient că poate să facă orice pe lumea asta, nemaiținând cont de vechile dogme religioase și punând în prim-plan doar libertatea pe care o deține. O libertate obținută cu mare greutate, în urma unor lupte crâncene, pe viață și pe moarte, cu reprezentanți ai vechii gândiri sau... doar oameni care nu erau de acord cu excesele unora dintre acești „liberali”. Pentru că a fost doar o chestiune de timp până să se ajungă la extreme. Au existat fel de fel de extreme, nu doar fascismul și comunismul despre care ne învață la școală că ar fi cele mai diabolice ideologii.

Ei bine, acum suntem în anul 2016. Vechile regimuri totalitare au dispărut, în mare parte, sau măcar s-au transformat în altceva - uneori, cu o mai mare deschidere, alteori, chiar mai diabolice decât cele ce le-au precedat. Privind un pic la societatea occidentală, din care facem și noi parte (privind un pic pe harta LUMII, o să înțelegeți de ce spun asta), putem observa câteva dintre pericolele acestei libertăți. Sau măcar niște excese care duc la apariția unor adevărate paradoxuri (ah, ce-mi plac astea!).

Spunem că tot tindem spre democrația de tip occidental, da? Acolo sunt însă niște chestii care ar trebui să ne dea de gândit, pentru că se tinde, practic, spre un soi de... altceva. E greu de definit noul tip de regim politic, pentru că presupune îngrădirea anumitor drepturi ale omului, în numele diversității sau ceva de genul. De exemplu, odată cu izbucnirea crizei refugiaților și a escaladării amenințării teroriste, au fost adoptate măsuri care (vezi Doamne) să îi facă pe refugiații musulmani să se simtă cât mai mult ca acasă (deși nu sunt), schimbând numele unor sărbători creștine cu niște termeni neutri. Plus alte astfel de măsuri bizare, nu neapărat în legătură cu criza refugiaților (aici mă refer la cenzurarea anumitor termeni, a unor publicații sau a unor anumite tipuri de gândire). De partea cealaltă, avem de-a face cu un alt tip de exces - un liberalism dus la extrem, în care poți să spui orice despre oricine, ascuns în spatele libertății de exprimare.

Nu avem cumva de-a face cu o dublă măsură? Nu avem cumva de-a face cu o societate extrem de ipocrită și duplicitară? Sunt extrem de multe lucruri în neregulă cu tot ce se întâmplă în zilele noastre. Sărăcia nu a fost nicidecum eradicată - ba chiar se află cumva la cel mai mare nivel din toate timpurile, dacă e să judecăm după numărul de oameni care trăiesc de pe-o zi pe alta în întreaga lume -, dar ONG-urile se ocupă cu alte chestii mai arzătoare, ca... știm toți cu ce se ocupă, că propaganda e în floare. În multe țări din lume oamenii nu au ce să mănânce, în timp ce în cele civilizate sunt aruncate multe mii de tone de mâncare pe an. Cercetătorii (cică) tot încearcă să găsească leacuri pentru numeroase boli grave, însă n-au fost în stare să vindece banala răceală. De asemenea legat de medicină... Este declarată epidemia doar atunci când implică niște câștiguri financiare pentru anumite companii; anul ăsta am întâlnit extrem de mulți oameni afectați de o tulpină nouă a gripei, o formă rezistentă la antibiotice. Cam 70-80 % dintre oamenii pe care îi cunosc au avut boala asta (chiar și eu), dar n-a spus nimeni că ar fi fost o epidemie.

Și lista ar putea continua.

Libertatea este o sabie cu două tăișuri, atunci când apar excese. Aceste excese apar atunci când nu există disciplină. Și am mai zis care este soarta menită unei societăți indisciplinate.

Și țara se piaptănă

Dar la fel de greu este să accepți că regimul trecut a avut și niște părți bune, de care ar fi trebuit să profiți și să le păstrezi. Din cauza asta am spus că o analiză realistă și echidistantă a regimului comunist în România s-ar putea face după vreo 4-5 decenii, să zicem. Nu pretind că ceea ce scriu aici este o analiză echidistantă, pentru că nu cunosc problema în întregime. Totuși, o cunosc îndeajuns de bine, cât să știu că nu tot ce s-a construit pe vremea lui Dej și Ceaușescu a fost rău. Cu toate astea, termenul „comunist” este folosit cu sens peiorativ de către cei mai mulți oameni, dar nu asta e problema, ci contextul. Unele lucruri care sunt considerate comuniste nu sunt chiar atât de rele. Dar, în fine, este greu să faci un om de 20 de ani, cu opt clase (eventual), care nu știe la ce folosește cratima, că au existat și părți bune în epoca aia, cum ar fi industrializarea.

În partea asta, care o să fie ultima, o să mai scriu despre niște puncte în care situarea la extremă a fost sau încă este dăunătoare. Niște percepții pe care oamenii și le vor schimba cu greu...

1.Desființarea C.A.P.-urilor

Eu nu am prins vremurile alea și sunt foarte fericit de asta. Totuși, să încercăm să privim problema în profunzime. Oamenii munceau pământurile și nu exista proprietate privată. Salariile la C.A.P. erau foarte mici, drept care și pensiile sunt pe măsură. Tineretul de la sate a plecat spre mediul urban, pentru a munci în... alte domenii (fabrici, uzine...), prin urmare, la sate rămânând oameni mai în vârstă, care la momentul 1989 aveau vârste destul de înaintate. Nu spun că asta este o regulă, dar în general cam asta a fost situația. Eh, oamenii ăștia și-au dorit pământ, doar că aici apare altă problemă: nu aveau cu ce să-l muncească, iar bani pentru a face rost de unelte nu aveau, pentru că pensia era foarte mică. Desigur, au existat și țărani înstăriți, care au avut relații pe vremea lui Ceaușescu (știu și eu câteva exemple de la mine de la țară) și au putut să facă rost nu doar de unelte, ci și de mașini mari, cu care să lucreze pământul. Pe parcurs, țăranii mai săraci și-au vândut pământurile fie unor asociații, fie unor astfel de mafioți cu relații.
Mai mult, să luăm în considerare și munca până la extenuare pe care țăranii o duceau pentru a cultiva aceste pământuri, după ce au fost retrocedate. Oamenii ăștia aveau în jur de 50 și ceva, 60 de ani, și au trebuit să facă față unui volum uriaș de efort. Un efort pe care îl făceau într-un mod de-a dreptul nebunesc, pentru că „trebuie să avem”. Mentalitatea asta încă stă în picioare, în ciuda faptului că oamenii respectivi sunt acum trecuți bine de 70 de ani.
Ce era de făcut însă... e un subiect complicat și delicat în același timp. Poate că n-ar fi trebuit desființate C.A.P.-urile, ci doar să se fi schimbat sistemul după care funcționau. Dar pentru asta era nevoie de oameni de bunăcredință, nu de mafioți dornici să parvină.

2.Desființarea fabricilor și uzinelor

Asta e ceva ce nu pot și nu vreau să înțeleg. De bine, de rău, încă mai există destule astfel de întreprinderi în România (chiar dacă prea puține mai sunt deținute de români), dar de ce să fii atât de ignorant, de neglijent, de PROST, încât să renunți la niște industrii care ți-ar fi putut aduce zeci, sute de milioane de dolari? Chiar miliarde, pentru numele lui Dumnezeu! Aici este vorba despre acei mafioți proști, dornici să parvină. Cu siguranță știți astfel de exemplare; multe dintre ele se află la conducerea țării.

3.Dar ce, mai suntem în comunism, să se ocupe statul de X?

X fiind un termen variabil. Puteți înlocui X cu industrie, spitale, școli, agricultură. Nu mai suntem comuniști acum; suntem capitaliști, așa că trebuie să intervină mediul privat, nu-i așa? Doar că mediul privat este privat de anumite libertăți și de foarte mulți bani, pentru că statul nostru mult-iubit crede că este de datoria lui să ceară o mulțime de bani, taxe, impozite etc. investitorilor. Și nu investitorilor străini mari; ăia sunt oarecum scutiți. Doar nu vrem să ne părăsească și ăștia, nu? Eventual să facem și plecăciuni în fața lor, că ne-au băgat în seamă și au venit și pe la noi. Nu, taxele și impozitele uriașe sunt pentru întreprinderile mici și mijlocii, care sunt lovite din toate părțile. Multe astfel de întreprinderi au dat faliment (am trecut și prin așa ceva). Multe dau faliment chiar și acum. Multe vor mai da și în lunile/anii ce vor urma. Și asta din cauza legislației păguboase. Astfel, de ce s-ar mai merita să investești în România, dacă statul face abuzuri peste abuzuri?
Și ne mai mirăm de ce nu merge țara... Păi, investitorii privați nu sunt motivați să bage bani aici, din cauza legislației. Astfel, terenuri destul de mari și multe clădiri sunt lăsate în paragină. Statul nu investește, pentru că, nah, suntem în capitalism, deși există destule exemple din țări civilizate, în care au loc și investiții din buget.

4.Mania privatizărilor

Încă mai există întreprinderi de stat? Ferească Dumnezeu! Vindeți-le unor privați, fraților, că nu mai suntem în comunism! Iar dacă există cineva care se opune privatizării, discreditați-l! Faceți-l cu ou și cu oțet! Întoarceți populația împotriva lui! Iar dacă nu vă iese asta, inventați ceva! Haideți, că vă pricepeți cel mai bine la capitolul Radio Șanț!

5.Țară de căcat!

Asta este o altă concepție care nu va fi scoasă niciodată din mentalul colectiv. Românii au fost dresați în așa fel, încât să creadă că nu mai merge absolut nimic bine în țară, că nu avem valori, că suntem ultima găină de la aprozar, că suntem cei mai proști, țară de lumea a treia etc. Știți cu siguranță toate clișeele astea idioate, pe care semianalfabeții le aruncă fără regrete, nedându-și seama că și ei fac parte din țară. Și că, eventual, lucrurile merg prost tocmai din cauza lor. Sunt de vină mafioții de la conducere, dar nu sunt singurii vinovați. Marea problemă o reprezintă cei care îi pun în astfel de funcții de conducere, iar atâta timp cât astfel de specimene, care nu produc nimic și trăiesc din ajutoare sociale, pe care le dau pe băutură, au astfel de concepții, șansele să ne ridicăm din mocirla în care ne aflăm sunt aproape zero. Postarea este apolitică, așa că nu mă iau de votanții partidului X sau Y., ci de mentalitate.

6.Tot ce e bun trebuie să dispară

Da, încă există multe lucruri bune și frumoase în România. Sunt afaceri și întreprinderi care merg destul de bine. Buzăul, spre exemplu, este un oraș unde funcționează multe astfel de întreprinderi, deci există locuri de muncă pentru oamenii cu studii medii sau eventuali angajați necalificați. Cum ar veni, clasa muncitoare. Pentru cei cu studii superioare e ceva mai greu să găsești un loc de muncă pe măsură, dar asta e altă poveste. O să spun, pentru început, că mai există orașe ca Buzăul, cu multe întreprinderi, care plătesc mulți bani la bugetul local.
Mai departe... unde se duc acești bani? Asta este marea problemă, că din banii veniți din taxele și impozitele plătite de astfel de întreprinderi nu se fac investiții la nivel local. Ba mai mult, se întâmplă să existe orașe aproape de faliment, ceea ce mi se pare inadmisibil. Acei bani au ajuns însă oriunde altundeva, numai nu în bugetul local. Și o știm toți foarte bine
Tot ce e bun trebuie să dispară, da? O să continui cu o problemă foarte gravă, cea a denigrării marilor valori de orice fel, de către oameni (de asemenea, semidocți) care consideră că le știu pe toate și își dau cu părerea despre oricine și orice, deși nu se pricep la nimic.
Avem creștere economică foarte mare, cea mai mare din UE, pe anul 2016, dar nu se simte în buzunarele oamenilor. De ce? Pentru că este bazată pe consum, ceea ce o face foarte fragilă la orice dezechilibru extern. De produs, nu producem aproape nimic, poate doar materie primă, pe care o exportăm pe te-miri-ce și mai-nimic, fructe, câteva chestii industriale, dar prea puți pentru o țară atât de mare și cu potențial. O altă parte a producției este strict pentru uzul celor care muncesc și produc, adică pentru subzistență. Da, e vorba de oameni mai săraci. Ca părinții tăi, ca bunicii tăi.

Cam asta este, în linii mari, România contemporană: o țară săracă, sărăcită și izolată, condusă de mafioți și populată de oameni care acceptă situația asta. Oameni care se hrănesc cu iluzia unei istorii glorioase, de descoperirea căreia depinde renașterea întregului popor, care va dăinui peste veacuri și va deveni cel mai mare și mai puternic în acest leagăn al civilizației. O țară în care violul și incestul se practică destul de mult, iar... cel puțin cel dintâi nu este considerat o ofensă atât de mare. Pentru că „fata o merita”, „ce-i trebuia să umble despuiată?”, „stricata dreacu'” and shit like that. O țară în care dorim ca justiția să își facă treaba, dar nu împotriva noastră. Dorim pace și ordine, dar urâm poliția. În care Ortodoxia este la putere, iar Biserica este singura instituție cu conducători capabili să CONSTRUIASCĂ CEVA. O țară în care a început o adevărată isterie a doctoratelor plagiate, neluând în seamă faptul că regulile de redactare s-au schimbat de atâtea ori în ultimii ani, încât s-ar putea să mă trezesc peste vreo 10 ani că sunt și eu plagiator. O țară cu foarte multe legi neclare, care se aplică doar prostimii sau persoanelor care incomodează. O țară în care riști să ieși din spital mult mai bolnav decât ai intrat (mulțumesc mult doctorițelor de la Obregia, secția Neurologie Infantilă, pentru incompetența de care au dat dovadă în cazul meu). În care poți să mori ars de viu, dacă te duci în club, la un concert. În care dărâmi un guvern după acest dezastru, înlocuindu-l cu un dezastru de guvern.

Baba arde?

Nu-i nimic, țara se piaptănă

Iar unii încă mai consideră că suntem spaima Europei.

Baba arde

Cu siguranță că, după atâția ani în care ai fost învățat ce este bine și ce este rău, îți este foarte greu să îți schimbi concepțiile la 180 de grade. De fapt, erai conștient de pericolul regimului în care ai trăit anterior. Erai conștient că puteai fi acuzat pe nedrept de orice și că nu erau neapărat necesare niște probe în acest sens. În principiu, țara o ducea foarte bine. Se depășeau recorduri peste recorduri în ceea ce privește producția, iar bunăstarea populației a dus la apariția acelei așa-numite „epoci de aur”. Și apoi, după acea „epocă de aur”, vine epoca în care stai la cozi infernale pentru a face rost de mâncare sau... mă rog, de lucruri necesare prin casă. Nu mai aveai parte de curent electric - decât atât cât dorea regimul să îți ofere. De căldură nici nu putea fi vorba; asta este o problemă rezolvată oarecum recent. Ca fapt divers, țin minte că atunci când eram mic (adică prin anii '90), apa caldă venea o dată la... destul de multe zile. Cum ziceau și Paraziții, pe melodia „Noi vrem respect”, „A venit apa caldă? A venit, da'-i rece!”.

Anii '90, 2000 și... chiar și zilele noastre reprezintă o perioadă de confuzie accentuată la nivelul populației. Lumea nu știe exact ce e bine și ce nu. Cine este bun și cine este rău. Ce este legal sau ilegal. Ce este adevărat sau fals. Sursele sunt multiple și contradictorii, astfel încât adevărul este mai relativ ca oricând, iar războiul dintre oameni, la nivel individual, este cumplit și în plină desfășurare. Am scris în postarea anterioară câte ceva despre Mineriade și cum au fost priviți protestatarii din 13-15 iunie 1990 de către cei care se informau de la TV. Acesta a fost doar un exemplu de dezinformare intrată în mentalul colectiv. O să încerc să trec în revistă câteva astfel de dezinformări, cu riscul de a fi considerat de unii sau de alții trădător de țară și de neam, vândut, soroșist sau mai știu eu ce; știu doar că scriu aici având conștiința curată.

1.Percepția pe care populația o are față de Regele Mihai I și Casa Regală, în general.

Adevărul este că, dacă în 1989 ar fi fost cu adevărat o revoluție, ar fi fost firească o revenire la vechiul regim. Sau, în orice caz, măcar o perioadă de tranziție, în care oamenii să fie informați în legătură cu situația generală a țării, pentru a putea fi cât mai lucizi la momentul alegerilor parlamentare și/sau prezidențiale. Sau dacă populația își dorea revenirea la monarhie constituțională, ca formă de guvernare.

Dar, în primii ani ce au urmat „revoluției” confuzia a fost uriașă. Lumea nu înțelegea ce se întâmplase, mai exact. Puterea fusese preluată de FSN, urmaș direct al PCR, format din membri aflați în plan secund în vechiul partid. Într-adevăr, reapăruseră PNL și PNȚ (sub forma PNȚCD), plus alte partide și partidulețe. Dar doar oamenii cu o cultură mai ridicată și mai puțin îndoctrinați au fost alături de aceste partide istorice; în provincie (și nu numai), FSN a câștigat, fiind urmat, la putere, în 1992, de FDSN (same shit). 

Atât PNL, cât și (mai ales) PNȚCD au susținut revenirea monarhiei în România, o opțiune foarte controversată. Și la nivel de 1990, și la nivel de 2016. Partidele istorice însă nu au avut succes în inițiativa lor, în ciuda faptului că regele Mihai I și Ana a României au fost primiți cu entuziasm de peste un milion de români, în 1997, la întoarcerea în țară.

Ce lucruri i se pun în cârcă regelui Mihai...

În primul rând, este contestat din cauza întoarcerii armelor din 23 august 1944, fapt ce a dus la arestarea lui Ion Antonescu și aducerea (treptată) la putere a comuniștilor. Am atins problema asta în partea a doua a mirobolantei povești a României contemporane, așadar nu cred că are rost să mă repet. Mă rezum la a spune că asta a fost cea mai înțeleaptă alegere; la acel moment, situația era fără ieșire, oricât ar veni unii cu legenda înțelegerii pe care Antonescu ar fi avut-o cu rușii, cu privire la o soluție mai convenabile.

În al doilea rând, este contestat pentru că a ales să abdice, decât să moară pentru... pentru ce? În decembrie 1947 totul era deja pierdut. Nu avea cum să facă altfel. Iar, dacă tot i s-a acordat șansa să abdice și să fugă, de ce să n-o facă? Este cineva dintre voi care n-ar fi făcut exact la fel? Sunt sigur că printre voi sunt și destui care ar fi luat cu adevărat acele vagoane de aur, care...

...Reprezintă cel de-al treilea motiv. Asta a fost o manipulare dubioasă a comuniștilor, cu care au îndoctrinat populația României. Aveau nevoie de niște motive bune pentru care poporul să urască regele și familia regală. Ce motiv mai bun ar fi fost, decât cel că ar fi furat din banii și bunurile oamenilor, pentru care au ostenit atâția ani.

OK, al patrulea motiv să zicem că îl reprezintă atitudinea revanșardă a Casei Regale, care considera că i se cuvine revenirea la putere ș.a.m.d. De fapt și de drept, Castelul Peleș fusese al familiei regale. A fost construit din ordinul lui Carol I, a fost reședință de vară a familiei regale și a fost confiscat de comuniști în 1948. Familia regală a primit înapoi castelul, dar, din cauza atitudinii inițiale, retrocedarea sa este contestată, că... Oricum, ne dorim ca justiția să triumfe, dar nu în favoarea celor pe care îi disprețuim, chiar dacă ei au dreptate.

Cel de-al cincilea motiv îl reprezintă căsătoria Principesei Margareta cu tovarășul Radu Duda, un om în jurul căruia circulă diferite controverse, care, chiar dacă au fost sau vor fi dovedite neadevărate, vor rămâne în mentalul colectiv. Mie, unuia, omul nu îmi inspiră încredere și sunt conștient că familia regală a României nu prea mai are cum să existe după această generație, pentru că...

Al șaselea motiv îl reprezintă incertitudinea în ceea ce privește potențiala succesiune la tron. Regele Mihai a avut cinci fiice și niciun fiu. Dintre aceste cinci fiice, doar Elena și Irina au și fii. Irina iese însă din discuție, fiind dezmoștenită din cauza scandalului în care au fost implicați ea și soțul ei, în SUA. Prin urmare, singura „speranță” ar reprezenta-o Principele Nicolae, fiul Elenei. Dar, anul trecut, și el a fost exclus din familia regală, din niște motive pe care nu le cunosc (și, de fapt, nu le cunoaște nimeni; se fac doar speculații). În acest caz, speranțele ar fi putut atârna de Paul De România, fiu al fiului rezultat din relația lui Carol al II-lea cu Zizi Lambrino. Uite cum se-ntoarce roata... Prince Paul este, de asemenea, o persoană controversată, implicată în niște scandaluri de corupție despre care cred că știți destul de la posturile de știri. Ce este și mai trist e că Prince Paul are un copil, băiat, pe nume... Carol Ferdinand. Câtă inspirație, cât respect pentru strămoși...

Sigur, lista ar putea continua, dar mai sunt și alte lucruri pe care aș vrea să le trec în revistă aici...

2.Faptul că PSD este urmaș direct al Partidului Comunist Român

Ceea ce o să spun acum nu o să placă unora. Și sper că o să dărâm câteva vise și iluzii. Am spus în mai multe rânduri, FSN a fost urmașul direct al PCR, membrii săi fiind din rangurile secunde ale acestuia și avându-l în frunte pe tovarășul Ion Iliescu. Dar, având în vedere instaurarea unui nou regim, fiecare membru dorea câte o „bucățică” de putere, astfel fiind creeate conflicte în interiorul mișcării politice. La un moment dat, din FSN s-a desprins FDSN, din care făceau parte Iliescu și apropiații lui. În FSN au rămas tovarășii lui Petre Roman. 

Pe parcurs, cele două mișcări politice (DE STÂNGA) au avut o evoluție paralelă și destul de stranie. FDSN-ul lui Iliescu și-a schimbat ulterior denumirea în PDSR. PDSR s-a transformat, prin anii 2000, în PSD, după ce a absorbit mai multe partide mici, de stânga. FSN-ul lui Petre Roman a mers în paralel cu PDSR-ul, formând USD, alături de PSDR (eh, prea multe inițiale pe-aici) și candidând la alegerile din 1996, obținând un scor frumușel. Între timp, FSN-ul și-a schimbat denumirea în PD, pentru ca, atunci când a apărut ocazia, să își schimbe politica la 180 de grade și să devină de dreapta... cică. Transformându-se astfel în PDL. Și este binecunoscut faptul că PDL a fuzionat cu PNL și... cică e partid de „dreapta”. 

Prin urmare, cine este urmaș al FSN? Cred că răspunsul este unul foarte trist pentru România: întreaga clasă politică este urmașă directă a FSN și PCR. Și este foarte greu ca această mentalitate fesenistă și peceristă să dispară. Poate doar după dispariția fizică a politicienilor din anii '90-2000, dar și așa ar fi infernal. Până atunci, vin ai noștri, pleacă-ai noștri...

3.Meritele deosebite ale tovarășului Ceaușescu

În ultimii ani, de când cu criza economică și financiară, am văzut fel de fel de mișcări nostalgice și manipulări scârboase, punând întrebarea „Pe cine ați alege ca președinte?”, variante fiind Țepeș, Cuza, Carol I, Ferdinand, Antonescu, Ceaușescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu și Iohanis. Eu l-am ales pe Cuza, lumea îl vrea pe Ceaușescu.

O analiză lucidă și echidistantă a regimului comunist din România nu poate fi făcută încă. Vorbim despre o epocă ce s-a încheiat formal acum 26 de ani și ceva. Atâta vreme cât încă mai există oameni care au dus-o bine în acele vremuri, cât și oameni care au avut de suferit, o analiză echidistantă nu prea poate fi făcută. Sunt conștient de faptul că România comunistă a avut niște aspecte oribile, monstruoase chiar. Am scris în postarea „Dragi tovarăși și prieteni” despre perioada Colectivizării și câte ceva despre Sfinții Închisorilor, pe care îi iubesc enorm. Am menționat și despre înfometarea populației în anii '80 și interzicerea avorturilor pentru creșterea artificială a populației României. Ar mai fi foarte multe abuzuri ale puterii comuniste. Nu puteai să ieși din țară, decât dacă aveai P(ile), C(unoștințe) și R(elații). Lucrurile bune erau exagerate, iar cele rele erau fie minimalizate, fie trecute cu vederea; sigur, aveau loc crime și existau și criminali în serie (vezi Ion Rîmaru), dar e mai bine să nu discutăm despre asta, dragi tovarăși. Hai să vorbim despre supraproducția de grâu și porumb în Bărăgan.

Am mari dubii că România ar fi fost industrializată, dacă n-ar fi ajuns la putere comuniștii. În ceea ce privește producția agricolă și industrială, cred că stăteam destul de bine în perioada comunistă și, mai ales, în vremea lui Ceaușescu. Am auzit multe despre mașinăriile create aici, în România. Bune, rele, ele existau. Exista și flotă, se făcea comerț cu cam toată lumea, nu prea cred că se punea problema refuzării grâului românesc pe undeva. Și așa mai departe. Un articol manipulator arată că în 1989 stăteam mai rău din punct de vedere agricol și industrial decât în zilele noastre, dar să fim serioși... România a mers din inerție în plan industrial și agricol. Dacă momentul 1989 ar fi reprezentat un punct 0, din care să înceapă să se construiască, acum eram departe. Dar am ales hoții și mafioții. Și am ajuns unde suntem.

4.Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu; terminai școala, primeai casă și loc de muncă etc.

Țara avea nevoie de forță de muncă pentru a-și atinge obiectivele economice (pe vremea aia, România avea o economie planificată). Sigur că primeai un loc de muncă, după ce îți terminai studiile. Țara avea nevoie de tine, tovarășe. În timp ce azi... și azi țara are nevoie de tine. Să plătești taxe și impozite, că altfel... 

Sigur, oamenilor de rând le convenea să aibă un loc de muncă. În fabrici, uzine, la C.A.P., dar nu toți românii aveau astfel de aptitudini. Practic, erai forțat să faci niște lucruri care, de multe ori, nu-ți plăceau. Șanse să faci carieră erau apropiate de zero, dacă nu aveai P(ile), C(unoștințe) și R(elații); adică, să fii promovat sau ceva de genul. Unii oameni poate doreau să lucreze în alte domenii, dar nu puteau, din varii motive. Cât despre libertatea de exprimare, era... de asemenea, aproape de zero. 

5.Era mai multă decență pe vremea lui Ceașcă

Am văzut în niște filme românești de pe vremea lui Ceaușescu o pudoare foarte prost jucată, de către pseudo-actorii vieții. La TV sau, mă rog, în spațiul public, exista decență. Dar să nu-mi spună mie cineva că pe vremea lui Ceașcă lumea nu-și băga, nu-și scotea și nu blestema.

6.Percepția pe care oamenii o au asupra istoriei României

Oh, da, cred că ăsta o să fie ultimul punct pe care o să-l discut în această postare, pentru că mi se pare o situație cu totul dramatică. Iubesc Istoria, sunt student la Istorie, deci asta mă doare și pe mine foarte mult.

Sunt conștient că au existat dintotdeauna manipulări ale istoriei pentru ca niște oameni să obțină avantaje politice. În ceea ce privește poporul român, s-a împământenit ideea că noi n-am vrut să cucerim niciodată pe nimeni și că doar ne-am apărat sărăcia, cu mijloacele pe care (nu) le aveam. Este drept, spațiul ăsta românesc a fost mereu defavorizat, rămânând în urma vremurilor din varii motive mai mult sau mai puțin subiective. Dar să spui că n-am atacat niciodată pe nimeni, este doar... fals. Am atacat și noi pe câte cineva, în acele câteva perioade de dezvoltare economică și militară pe care Țările Române le-au avut în Evul Mediu. Pe vremea lui Ștefan cel Mare (omul a ajuns până la Lvov), Vlad Țepeș, chiar Mihai Viteazul (trebuie să fim conștienți că Transilvania era principat autonom în cadrul Imperiului Habsburgic, la nivel de 1600). Plus evenimentele din timpul domniilor primilor domnitori ai Moldovei și Țării Românești.

Dar am fost pașnici și ne-am apărat sărăcia...

Apoi, toată nebunia asta, că suntem urmași ai dacilor, că dacii ar fi fost un popor foarte, foarte puternic, șmecher, cu o influență majoră în zonă. Și chiar că latina ar fi fost influențată de limba dacică?! Și că aici, în România, ar fi fost leagănul civilizației?! Și că există niște oameni foarte răi, care vor să ne ascundă istoria adevărată?! Probabil masoni, Illuminati, soroșiști sau ceva de genul. Cei care susțin astfel de teorii vorbesc cu o convingere aproape înspăimântătoare. Am mai văzut o astfel de atitudine din partea membrilor diferitelor secte, care doresc să te atragă de partea lor. Băi, iar ăștia sunt incredibil de siguri pe ceea ce spun, ca și cum teoriile pe care le-au citit pe diferite surse obscure conțin adevărul adevărat și nicio urmă de manipulare. Iar toți istoricii care nu acceptă aceste teorii bizare și fantasmagorice sunt vânduți, plătiți din surse oculte, masoni sau alte chestii din astea stranii. Recunosc, este foarte tentant să crezi aceste teorii, atunci când nu știi mare brânză despre subiect. Dar atunci când știi câte ceva... nu prea se cade să mai cazi în astfel de capcane.

În primul rând, dacii nu erau un popor mare. Erau o populație restrânsă, care locuia în actualul spațiu românesc. Nici vorbă să fie o populație omogenă; abia suntem acum noi, ca români.

În al doilea rând, pe teritoriul actual al României trăiau foarte multe populații. Dacii erau doar una dintre ele. Celelalte nu știu care erau, pentru că (ghici ce?!) nu există surse.

În al treilea rând, nu avem cum să ne dăm seama cum suna limba dacilor, întrucât ei n-au lăsat surse scrise. Sau, cel puțin, nu au fost descoperite sau... sunt contestabile.

În al patrulea rând, nu vă încredeți în ceea ce vedeți prin filmele istorice de pe vremea comuniștilor. Sigur, sunt frumoase, niște povești drăguțe. Dar, una peste alta, ele nu reprezintă o sursă credibilă și trebuie privire strict ca niște filme. Altfel, tare mi-e teamă că o să credeți și ce-ați văzut în „300” (augh! augh! augh!) sau „Game of Thrones” (Snoop Dogg likes this!). 

În al cincilea rând, acordați-le, totuși, credit istoricilor. Ei chiar știu despre ce este vorba în acest domeniu foarte frumos și fascinant. 

Mă rog, după Retragerea Aureliană au urmat niște secole în care nu este foarte clar ce s-a întâmplat pe actualul teritoriu al României. Sigur, au trecut mai multe populații. Poporul român exista, fără îndoială, și evolua în ritmul lui. Dar nu era singurul de pe aceste pământuri. Uite, să-i luăm ca exemple pe cei trei voievozi transilvani din secolul X. Gelu... sună a român. Cred că era, sincer. Glad... aici am niscaiva dubii; nu cunosc să existe români cu acest nume, cu toate că n-ar trebui să mă mire să găsesc pe cineva botezat astfel. Și Menumorut. Aici chiar este amuzant; numele de Menumorut sună a orice, numai nu a român. Și, ca să fie și mai amuzant, să ne gândim și la voievozii din secolul XI, Ahtum și Gyula. Români pur-sânge, pui de daci!

Și mai urmează alte două secole despre care nu avem informații. Cât despre Moldova și Țara Românească, aici situația era și mai ciudată, pentru că nu avem nici măcar vreun Menumorut sau Ahtum, care să ne ofere vreun indiciu despre populația din zonă. Adică, în a doua jumătate a mileniului I și primele două secole ale mileniului II, nu avem nume de conducători de aici. Există, apoi, Cnezatele lui Ioan și Farcaș. Pardon, Farkaș, alt pui de dac. Voievodatele lui Seneslau și Litovoi. Probabil amândoi români cu origini slave sau... cumane sau... bulgare. Mă rog, și mai exista și Banatul de Severin, condus în general de unguri. Și o să menționez în treacăt și „Imperiul” Româno-Bulgar, al Asăneștilor, o construcție foarte interesantă, dar efemeră, condusă de români. Ioan, Petru, Ioniță, Ioan al II-lea. Deci erau mai români ăștia de la sud de Dunăre, ceea ce ar confirma cumva teoria admigrației (Google it!).

Și aș putea continua și cu alte mituri împământenite, legate de Istoria României, dar o să mă mai refer la ele și cu altă ocazie.