Gipsy.cz

Unul din lucrurile pentru care consider ca merita respect tiganii (nu rromii; cei care le spun tiganilor rromi sunt doar o adunatura de obositi care nu stiu cum sa apropie mai mult notiunea de tigan de cea de roman, cand tigani exista pretutindeni; vreti exemple de tigani? Andrea Pirlo, Charlie Chaplin) este folclorul lor extraordinar. Aici nu ma respect la zgomotul numit "manea", ci la muzica lor adevarata, gen lautareasca. Putini din noua generatie au auzit de Romica Puceanu, insa oricine a auzit de Adrian Copilu Minune, nu-i asa?
Pentru cei care s-au saturat de tiganeala pe care o vedem in orice clipa la televizor, iata ceva inedit, care chiar merita ascultat. Trupa Gipsy.cz vine din CEHIA (deci, tanti Europa, TIGANII NU SUNT RROMI!) si a reprezentat cu succes aceasta tara la Eurovision, acumuland in prima semifinala nici mai mult, nici mai putin de 0 puncte. De ce? Probabil pentru ca melodia trimisa A FOST CEA MAI CRETINA MELODIE A LOR. Majoritatea oamenilor raman cu aceasta imagine lamentabila, eu am preferat sa caut, sa vad daca nu cumva au si ceva mai bun. Si iata ca au: melodia "Jednou", albumul "Romano hip hop", anul 2007.



Peace & love,
MariusZ

Diana Ene - Final Chapter

-Ai avut o viata plina pana acum, ii zic eu. Crezi ca o sa fie altfel impreuna cu mine?

-Sincer? Nu stiu si nici nu-mi pasa, sunt pregatita pentru orice. Sunt Diana, numele meu de familie nu mai conteaza, desi...se spune ca nu trebuie sa uiti de unde ai plecat. Sunt unele cazuri cand chiar trebuie sa uiti. E ca atunci cand prima iubire se dovedeste a fi un mare esec. E un mod de a ma proteja. In fine, nu mai conteaza decat ca sunt aici, cu tine, si ca tu ai devenit prima persoana din-afara grupului care imi stie povestea.

Fata ei pe jumatate luminata de raza de lumina pe care am lasat-o sa se reverse asupra noastra imi prezenta un ochi inchis si trist si o lacrima curgand pe obrazul ei neted. Ofteaza adanc si duce o mana la spate, luand dintr-un buzunar, probabil, un aparat digital. Din senin, face doua poze, apoi le priveste cu un interes ciudat. Un zambet dulce ii apare pe fata, insa lacrimile se inmultesc. Ma apropii si eu sa vad ce a pozat, insa imaginea devine neagra imediat. Isi muta privirea spre mine si ma intreaba:

-Vrei sa vezi si tu?

-As vrea sa vad, daca imi arati tu, desigur. Nu vreau nici sa ma bag prea mult, sa deranjez sau...

-Nu, nu...stai linistit, ca nu deranjezi. E o...halucinatie pe care o am eu mereu. Mi se spune ca sunt nebuna, insa incerc sa arat ca nu sunt si sa ma conving pe mine, mai intai, ca aceste halucinatii sunt...adevarate. Din cauza asta port mereu dupa mine aparatul. E...pentru prima data cand e adevarata.

Apasa pe un buton al aparatului si apare o imagine cu peretele meu, iar in fata peretelui meu sunt doua busturi luminoase sarutandu-se si tinandu-se in brate. Ma uit la poze, ma uit si la locul unde a facut Diana poza...nu este nimic acolo...si totusi. Nu inteleg. Ea e clar ca nu e nebuna, insa eu ma simt ciudat. Nu e normal.

-El e Cristi, iar ea e Lia. Ea se mutase la Paris pentru ca avea o tumoare pe creier. Din pacate...a murit la scurt timp dupa ce a murit si Cristi. Ai ei n-au strans destui bani, iar boala a invins-o. Ii vad mereu impreuna, insa doar acum i-am prins in poza.

-Da, dar...la mine in camera?

-Sunt pretutindeni. Sunt atat de frumosi impreuna si...facuti unul pentru celalalt. Exact asa cum suntem si noi doi. Simt ca mesajul asta e.

-Si...eu...si eu.

-Dar orgoliosul de Marius Vlas n-ar fi recunoscut niciodata asta.

-Lasa-l pe orgoliosul de Marius Vlas! Acum suntem noi, ok?

Diana ma prinde in brate si apoi ma saruta. Orgoliosul de Marius Vlas a murit, traiasca Marius Vlas si Diana Patru. Raza de lumina se stinge, iar povestea vietii ei imi trece prin fata ochilor. O viata cat un sarut sau un sarut cat o viata? O dragoste cat o eternitate sau o eternitate cat o dragoste? Noi doi cat o lume? Nu, lumea suntem noi doi.

Diana Ene - Chapter VI

Si astfel ajungem in vara lui 2003. Cativa din fostii nostri prieteni plecasera spre alte zari, cautand o viata mai buna, impreuna cu parintii lor. Destinatiile lor? Dintre cele mai interesante: Paris (pentru a putea ajunge la Lia), Melbourne (sincer, chiar nu am inteles de ce Australia, dar e alegerea fiecaruia), Stockholm sau Atlanta, Georgia. Singurii care mai ramaseseram din fostul grup de prieteni eram eu, Cristi, Dorinel, Geanina (iubita lui Dorinel), Maria si Adina (o fata pe care Cristi chiar o placea si cu care a inceput o relatie la inceputul anului 2003), doar o ramasita a ceea ce fuseseram odata. Incepusem sa il stresez pe Cristi, tot spunandu-i „mi-e dor de ei, ii vreau inapoi!”. Ce era in sufletul lui, numai el stia, pentru ca ei erau si prietenii lui, pe care ii cunostea de o viata.

Si...ce pot spune...totul s-a intamplat intr-o trista zi de 15 iulie 2003. Aveam doar 14 ani, insa trecusem deja prin destule, prin prea multe chiar, insa nu imi inchipuiam ce avea sa urmeze.

Eu, una, nu imi inchipuiam ca il voi mai vedea vreodata pe Robert. Credeam ca a uitat ce s-a intamplat atunci, credeam ca a gasit alte victime, insa el cauta sa se razbune pe noi, pentru simplul motiv ca putea, nu ca ceea ce am facut noi ar fi fost ceva iesit din comun. Asa se intampla, insa, cand iti faci dreptate singur si nu apelezi si la autoritati. Din nu stiu ce motiv, Robert nu a fost denuntat la politie, fiind considerat prea mic. Si, pana la urma, ce i-ar fi putut face politia? Tatei ce i-au facut? Nu l-au inchis pentru ca le era frica de ce ar fi urmat...revolte tiganesti. Era o neincredere in autoritati, mai ales ca in 1997 tatal lui Dorinel, fost sef de politie, a fost obligat sa se pensioneze pe caz de boala (adica avusese un accident de masina in urma caruia i-a fost amputat un picior), iar urmasul lui era mai slab dar mai influent.

Mergeam cu grupul prin parc (Crang), era destul de tarziu, cam 9-10 noaptea. Ne plimbam linistiti, nu ne gandeam ca ni s-ar fi putut intampla ceva. Fuseseram precauti in lunile de dupa problemelor cu Robert, insa trecusera doi ani. Nu era prea populat, insa nu era nici prima data cand faceam asta. Doi baieti si patru fete, cine s-ar fi gandit sa ne atace? Mai ales ca atat Dorinel, cat si Cristi (care fusese un copil destul de scund) erau impunatori. Tot indreptandu-ne spre Obelisc, am observat ca ne urmarea cineva. In aer incepuse sa se simta putoarea fumului de tigari romanesti expirate. „Cine mai fumeaza tigari romanesti? imi ziceam eu. Trebuie sa fie vreun mos care si-a uitat piesele de sah.” Cristi era, totusi, atent la ce se intampla. isi daduse si el seama ca eram urmariti si i-a si soptit ceva la ureche lui Dorinel. Eu eram prea prinsa in discutie cu fetele ca sa aud ce i-a zis, insa erau destul de ingrijorati. La un moment dat m-am uitat in spate si am vazut doi tigani, care aveau in mana unul un lant, altul o bata. Din acel punct am inceput sa tremur. L-am tras de maneca tricoului pe Cristi, incercand sa-i spun ce am vazut, insa dintr-o data l-am vazut trantit la pamant de tiganul cu bata. Tiganul cu lantul l-a atacat pe Dorinel si a incercat sa il sugrume, insa a fost respins rapid (nu degeaba Dorinel a facut karate la viata lui). Eu si fetele tipam dupa ajutor, insa nimeni nu ne auzea. Intre cei doi tigani si Dorinel si Cristi se imparteau lovituri sanatoase, in timp ce eu priveam tremurand, neintelegand ce se intampla.

Dintr-o data, cineva ma prinde de gat cu o mana si cu cealalta ma imobilizeaza, zicandu-mi:

-De cand astept eu clipa asta.

Era vocea groasa si ragusita a lui Robert, care imi lovise toate prietenele care incercau sa ma ajute si a inceput sa ma sarute din nou ca in urma cu doi ani. Reusise sa rupa tricoul de pe mine cand Cristi l-a observat. El a luat bata tiganului, i-a dat cu ea in cap pana au crapat ambele si a venit spre noi, incercand sa ma ajute. Il loveste pe Robert cu bata in spate, apoi in cap, urmand cateva lovituri naprasnice de picior. Priveam inmarmurita la ce se intampla. Voiam sa ajut, insa nu aveam cum.

-FUGI! FUGI DE-AICI, DIANA! imi striga el. IA-LE SI PE FETE SI FUGITI!

Aceste cuvinte imi erau atat de cunoscute...stiam ca ceva rau urma sa se intampla, insa m-am conformat inca o data. Fugind, auzeam cum inca se mai imparteau lovituri in urma noastra. Nu voiam sa ma intorc, de teama sa nu vad ceva oribil ca in urma cu 8 ani, insa am facut-o...si regret... Robert scosese un cutit destul de mare si l-a injunghiat pe Cristi fix in inima, de trei ori. Noi am inceput sa tipam, sa plangem, insa nu aveam puterea sa mergem catre ei. Dorinel il lasase pe tiganul cu lantul inconstient in acelasi timp si, vazand ce s-a intamplat, i-l ia si incepe sa il stranguleze pe Robert pana scapa cutitul, aruncandu-l deoparte. In timp ce Robert se refacea (neputand sa fuga), Dorinel ia bata si incepe sa il loveasca in cap pana o rupe, iar atacatorul ramane nemiscat la pamant. Indata ce am vazut ca toti trei erau la pamant, noi, fetele, am alergat sa vedem ce s-a intamplat cu Cristi. Dorinel plangea si urla cu mana lui Cristi in mana dreapta.

-NU! zise Dorinel. NU MA LASA, OMULE! Nu mai are puls, zise el catre noi scancind. Nu mai are niciun fel de puls...astia pe el l-au vizat, el era tinta si...si-au atins scopul. Nemernici...nemernici...niste...nemernici...

Atunci Dorinel scoase telefonul si incepu sa sune in toate directiile...la salvare, la politie, oriunde. A fost pus sa verifice daca atacatorii erau in viata si a constatat ca inimile lor inca bateau, inca aveau puls...

Eu stateam in genunchi, langa corpul lui Cristi, plangeam si ziceam:

-Nu...Doamne, Dumnezeule...nu vreau...nu-mi place sa...moara cei dragi...pentru mine. Nu merit, Doamne. De ce...se intampla asta? De ce? Sunt doar un copil de 14 ani...

Geanina il plangea fara oprire, cu capul pe pieptul insangerat al lui Cristi. Nu-i pasa ca se murdarea de sange, pentru ca stia ca iubea acel sange, stia ca era o parte din el...stia...pur si simplu stia.

La cateva zile dupa tragedie, am primit o scrisoare de la Lia, care voia sa stie ce mai e nou...dupa ce i-am dat vestea, am primit o scrisoare de la parintii ei, care ne anuntau ca biata fata a intrat in depresie. Noi am dorit sa tinem inmormantarea in familie, insa colegii lui au tinut sa participe.

Ziarele de a doua zi prezentau niste stiri despre Adrian Mutu si transferul la Chelsea, povesti de dragoste si, undeva la Fapt Divers, scria despre „Eroul din Buzau”. Nimanui nu i-a pasat de Fapt Divers...

Ce a urmat? Cateva luni de chin pentru mine. Ma izolasem complet, insa cei din grup, in special Dorinel, care avea o slabiciune pentru mine, se interesau de mine, incercau sa ma sustina (si nu numai pe mine, ci si pe Geanina). Imi cautam refugiul in orice... ma tenta sa ma apuc de fumat, de droguri, de orice, doar sa ma fi facut sa uit. N-a fost nevoie. Nu am vrut sa imi distrug viata, dupa ce Cristi a renuntat la a lui pentru a mi-o salva. Ar fi insemnat sa ii patrez memoria. Si astfel am devenit fata retrasa care sunt acum, o fata care s-a refugiat in carti, o fata care vrea prieteni adevarati, asa cum erau cei din grup. Si iata ca am gasit pe cineva, te-am gasit pe tine, Marius.

Poate te intrebi unde sunt ceilalti acum... iti zic eu, la facultate. Trebuie sa vina zilele astea, cred...sper. Mi-e atat de dor de ei.

Serart

Satul de dance-club in limba engleza? Vrei sa scapi de aceasta teroare idioata pe care unii o numesc muzica? Vrei sa asculti ceva deosebit? Atunci, eu va recomand sa ascultati SerArt, una din trupele lui Serj Tankian, pe care a infiintat-o impreuna cu Arto Tuncboyaciyan, unul din cei mai talentati artisti armeni. Chiar daca singurul lor album a fost lansat in 2003, se poate spune ca o astfel de muzica este noua chiar si pentru anul 2009. Melodia mea preferata: "Narina"



Enjoy.
Peace & love,
MariusZ

SAVE_US

Peste 50 de mii de oameni in public; un singur ring in mijlocul salii; un ecran mare pe care apare un actor scalambandu-se cu un microfon in mana, spunand cat e el de puternic. Publicul huiduie acest actor care nu face altceva decat sa joace un rol (si totusi un rol care are milioane de corespondenti in realitate). Dintr-o data, pe ecran apare un fundal albastru pe care scrie cu alb SAVE_US. Se intampla in toamna anului 2007, cand in una din editiile Monday Night Raw s-a intors unul din cei mai mari wrestleri din toate timpurile, Chris Jericho. Multe persoane ar urma sa ma injure si sa ma faca in fel si chip ca eu chiar m-am uitat la asa ceva, mie nu imi pasa.
Acesta nu este un post despre wrestling (as avea atata loc sa scriu despre wrestling pe Bourne to Wrestle), ci despre acest SAVE_US. Probabil involuntar, Chris Jericho (un canadian) a atins una din marile probleme ale S.U.A., una din problemele care tin sa se extinda la nivel global din cauza americanizarii excesive in toate domeniile: nevoia unui salvator, nevoia de a avea un erou, ceva palpabil care sa poata fi venerat. De unde vine aceasta dorinta? Sa ne intoarcem putin in secolul 18. America de Nord era o puzderie de colonii engleze si franceze, fiecare lucrand in folosul metropolei sale, fie ca se numea Londra sau Paris. Aceste colonii erau locuite de EUROPENI (muncitori, pirati, infractori, rau platnici, militari adusi pentru a pazi zona, etc.). In secolul al 18-lea, Anglia a facut cea mai mare greseala pe care o putea face: nu a acordat locuri in Parlament reprezentantilor coloniilor, toate deciziile care le priveau fiind luate peste capul lor. Ultima picatura pe care au putut-o inghiti colonistii a fost impunerea de catre Anglia sa cumpere ceai numai de la compania Indiilor Orientale, ceea ce a dus la izbucnirea unei revolte (Partida de Ceai de la Boston, 16 decembrie 1773) si mai apoi a unui razboi pentru independenta a acestora. La 4 iulie 1776 a fost adoptata Declaratia de Independenta, elaborata de Thomas Jefferson, pentru ca in 1783 sa fie recunoscuta la nivel european.
Aceasta noua populatie a Americii de Nord s-a numit "poporul" american, iar noua tara s-a numit...Statele Unite ale Americii. Cu o istorie de mai putin de 300 de ani, cu o lipsa acuta de eroi, fara o identitate nationala clara (toti sunt americani de origine "n"), patriotii fara patrie au facut ce au stiut mai bine: au fabricat. Si-au fabricat proprii eroi: Superman, Batman, Spiderman si lista ar putea continua cu atatea si atatea himere. Nici dupa 300 de ani nu au aparut eroi americani care sa poata fi comparati cu Stefan cel Mare, Mihai Viteazu, Ioana d'Arc, Ecaterina cea Mare, etc. Problema cea mare a omenirii este aceasta americanizare, a carei cauza este cresterea incredibila a puterii americanilor, iar ideea si dorinta de eroi s-a transmis si popoarelor care au asa ceva.
Acest SAVE_US nu este altceva decat un semnal de alarma, un strigat dupa ajutor atat al americanilor, cat si al intregii omeniri. Din aceasta cauza, orice lider carismatic in ascensiune ar putea fi urmat si ar putea deveni creatorul unei noi ordini mondiale. Dar...totusi, e doar un om si nu un salvator. Din pacate, disperarea oamenilor a atins cote atat de ridicate, incat se asteapta mult prea multe din partea unor simpli oameni. Si, totusi, aceasta arma are doua taisuri: un lider carismatic poate sa aiba si intentii distructive, iar omul, in disperarea lui, va face ceea ce ii va cere. Nu e nevoie decat de un moment de slabiciune pentru ca un monstru sa iasa la iveala...si apare de unde nu te astepti...