sâmbătă, 16 mai 2009

Diana Ene - Chapter VI

Si astfel ajungem in vara lui 2003. Cativa din fostii nostri prieteni plecasera spre alte zari, cautand o viata mai buna, impreuna cu parintii lor. Destinatiile lor? Dintre cele mai interesante: Paris (pentru a putea ajunge la Lia), Melbourne (sincer, chiar nu am inteles de ce Australia, dar e alegerea fiecaruia), Stockholm sau Atlanta, Georgia. Singurii care mai ramaseseram din fostul grup de prieteni eram eu, Cristi, Dorinel, Geanina (iubita lui Dorinel), Maria si Adina (o fata pe care Cristi chiar o placea si cu care a inceput o relatie la inceputul anului 2003), doar o ramasita a ceea ce fuseseram odata. Incepusem sa il stresez pe Cristi, tot spunandu-i „mi-e dor de ei, ii vreau inapoi!”. Ce era in sufletul lui, numai el stia, pentru ca ei erau si prietenii lui, pe care ii cunostea de o viata.

Si...ce pot spune...totul s-a intamplat intr-o trista zi de 15 iulie 2003. Aveam doar 14 ani, insa trecusem deja prin destule, prin prea multe chiar, insa nu imi inchipuiam ce avea sa urmeze.

Eu, una, nu imi inchipuiam ca il voi mai vedea vreodata pe Robert. Credeam ca a uitat ce s-a intamplat atunci, credeam ca a gasit alte victime, insa el cauta sa se razbune pe noi, pentru simplul motiv ca putea, nu ca ceea ce am facut noi ar fi fost ceva iesit din comun. Asa se intampla, insa, cand iti faci dreptate singur si nu apelezi si la autoritati. Din nu stiu ce motiv, Robert nu a fost denuntat la politie, fiind considerat prea mic. Si, pana la urma, ce i-ar fi putut face politia? Tatei ce i-au facut? Nu l-au inchis pentru ca le era frica de ce ar fi urmat...revolte tiganesti. Era o neincredere in autoritati, mai ales ca in 1997 tatal lui Dorinel, fost sef de politie, a fost obligat sa se pensioneze pe caz de boala (adica avusese un accident de masina in urma caruia i-a fost amputat un picior), iar urmasul lui era mai slab dar mai influent.

Mergeam cu grupul prin parc (Crang), era destul de tarziu, cam 9-10 noaptea. Ne plimbam linistiti, nu ne gandeam ca ni s-ar fi putut intampla ceva. Fuseseram precauti in lunile de dupa problemelor cu Robert, insa trecusera doi ani. Nu era prea populat, insa nu era nici prima data cand faceam asta. Doi baieti si patru fete, cine s-ar fi gandit sa ne atace? Mai ales ca atat Dorinel, cat si Cristi (care fusese un copil destul de scund) erau impunatori. Tot indreptandu-ne spre Obelisc, am observat ca ne urmarea cineva. In aer incepuse sa se simta putoarea fumului de tigari romanesti expirate. „Cine mai fumeaza tigari romanesti? imi ziceam eu. Trebuie sa fie vreun mos care si-a uitat piesele de sah.” Cristi era, totusi, atent la ce se intampla. isi daduse si el seama ca eram urmariti si i-a si soptit ceva la ureche lui Dorinel. Eu eram prea prinsa in discutie cu fetele ca sa aud ce i-a zis, insa erau destul de ingrijorati. La un moment dat m-am uitat in spate si am vazut doi tigani, care aveau in mana unul un lant, altul o bata. Din acel punct am inceput sa tremur. L-am tras de maneca tricoului pe Cristi, incercand sa-i spun ce am vazut, insa dintr-o data l-am vazut trantit la pamant de tiganul cu bata. Tiganul cu lantul l-a atacat pe Dorinel si a incercat sa il sugrume, insa a fost respins rapid (nu degeaba Dorinel a facut karate la viata lui). Eu si fetele tipam dupa ajutor, insa nimeni nu ne auzea. Intre cei doi tigani si Dorinel si Cristi se imparteau lovituri sanatoase, in timp ce eu priveam tremurand, neintelegand ce se intampla.

Dintr-o data, cineva ma prinde de gat cu o mana si cu cealalta ma imobilizeaza, zicandu-mi:

-De cand astept eu clipa asta.

Era vocea groasa si ragusita a lui Robert, care imi lovise toate prietenele care incercau sa ma ajute si a inceput sa ma sarute din nou ca in urma cu doi ani. Reusise sa rupa tricoul de pe mine cand Cristi l-a observat. El a luat bata tiganului, i-a dat cu ea in cap pana au crapat ambele si a venit spre noi, incercand sa ma ajute. Il loveste pe Robert cu bata in spate, apoi in cap, urmand cateva lovituri naprasnice de picior. Priveam inmarmurita la ce se intampla. Voiam sa ajut, insa nu aveam cum.

-FUGI! FUGI DE-AICI, DIANA! imi striga el. IA-LE SI PE FETE SI FUGITI!

Aceste cuvinte imi erau atat de cunoscute...stiam ca ceva rau urma sa se intampla, insa m-am conformat inca o data. Fugind, auzeam cum inca se mai imparteau lovituri in urma noastra. Nu voiam sa ma intorc, de teama sa nu vad ceva oribil ca in urma cu 8 ani, insa am facut-o...si regret... Robert scosese un cutit destul de mare si l-a injunghiat pe Cristi fix in inima, de trei ori. Noi am inceput sa tipam, sa plangem, insa nu aveam puterea sa mergem catre ei. Dorinel il lasase pe tiganul cu lantul inconstient in acelasi timp si, vazand ce s-a intamplat, i-l ia si incepe sa il stranguleze pe Robert pana scapa cutitul, aruncandu-l deoparte. In timp ce Robert se refacea (neputand sa fuga), Dorinel ia bata si incepe sa il loveasca in cap pana o rupe, iar atacatorul ramane nemiscat la pamant. Indata ce am vazut ca toti trei erau la pamant, noi, fetele, am alergat sa vedem ce s-a intamplat cu Cristi. Dorinel plangea si urla cu mana lui Cristi in mana dreapta.

-NU! zise Dorinel. NU MA LASA, OMULE! Nu mai are puls, zise el catre noi scancind. Nu mai are niciun fel de puls...astia pe el l-au vizat, el era tinta si...si-au atins scopul. Nemernici...nemernici...niste...nemernici...

Atunci Dorinel scoase telefonul si incepu sa sune in toate directiile...la salvare, la politie, oriunde. A fost pus sa verifice daca atacatorii erau in viata si a constatat ca inimile lor inca bateau, inca aveau puls...

Eu stateam in genunchi, langa corpul lui Cristi, plangeam si ziceam:

-Nu...Doamne, Dumnezeule...nu vreau...nu-mi place sa...moara cei dragi...pentru mine. Nu merit, Doamne. De ce...se intampla asta? De ce? Sunt doar un copil de 14 ani...

Geanina il plangea fara oprire, cu capul pe pieptul insangerat al lui Cristi. Nu-i pasa ca se murdarea de sange, pentru ca stia ca iubea acel sange, stia ca era o parte din el...stia...pur si simplu stia.

La cateva zile dupa tragedie, am primit o scrisoare de la Lia, care voia sa stie ce mai e nou...dupa ce i-am dat vestea, am primit o scrisoare de la parintii ei, care ne anuntau ca biata fata a intrat in depresie. Noi am dorit sa tinem inmormantarea in familie, insa colegii lui au tinut sa participe.

Ziarele de a doua zi prezentau niste stiri despre Adrian Mutu si transferul la Chelsea, povesti de dragoste si, undeva la Fapt Divers, scria despre „Eroul din Buzau”. Nimanui nu i-a pasat de Fapt Divers...

Ce a urmat? Cateva luni de chin pentru mine. Ma izolasem complet, insa cei din grup, in special Dorinel, care avea o slabiciune pentru mine, se interesau de mine, incercau sa ma sustina (si nu numai pe mine, ci si pe Geanina). Imi cautam refugiul in orice... ma tenta sa ma apuc de fumat, de droguri, de orice, doar sa ma fi facut sa uit. N-a fost nevoie. Nu am vrut sa imi distrug viata, dupa ce Cristi a renuntat la a lui pentru a mi-o salva. Ar fi insemnat sa ii patrez memoria. Si astfel am devenit fata retrasa care sunt acum, o fata care s-a refugiat in carti, o fata care vrea prieteni adevarati, asa cum erau cei din grup. Si iata ca am gasit pe cineva, te-am gasit pe tine, Marius.

Poate te intrebi unde sunt ceilalti acum... iti zic eu, la facultate. Trebuie sa vina zilele astea, cred...sper. Mi-e atat de dor de ei.

Niciun comentariu: