joi, 10 septembrie 2009

Zvonimir III -> Mirazhi

Zvonimir ramase inmarmurit. Sa mai fi fost el in acel loc si inainte? Nu ii venea sa creada asa ceva, nu voia sa creada asa ceva, insa ce motiv ar fi avut Marija sa minta? Si... nu scria nimic pe pietrele funerare, asa ca in ce fel ar fi aflat Marija numele raposatilor? Incepuse sa ii fie din ce in ce mai teama de acel loc in care se afla, de acea localitate cu doar trei localnici, toti trei stransi pe o banca. El se gandea ca daca ar fi scapat vreodata din acel loc si i-ar fi povestit vreunuia dintre prietenii sai ceea ce a trait, i s-ar fi spus ca s-a uitat la prea multe desene animate japoneze si ca imaginatia lui a luat-o razna. Nu voia sa ramana blocat in acel loc, ii era dor de familie, de oras, de cartierul sau in care se intamplau atatea accidente, de Kazuki. Nu putea sa lase in urma toate acestea... Ii placea, intr-un fel, si locul in care se afla. Nu mai intalnise niciodata o fata pe care sa o placa de prima data de cand a vazut-o. Voia sa o cunoasca mai bine, voia sa o ia cu el in micul sau oras, Djakovo, sa fie impreuna, dar in lumea lui. Cum putea el, insa, sa se intoarca, daca nici macar nu stia unde era? Trebuia sa afle mai multe despre locul unde era. Dupa cateva minute de tacere, o intreba pe Marija:
-Si cum e viata pe aici? Cum supravietuiti?
-La inceput ne-am speriat cand am vazut ca nu e nimeni pe aici. Ne-am gandit ca nu avem mancare, apa, adapost, insa am descoperit ca avem tot ce ne trebui nu numai pentru a supravietui, ci chiar pentru a duce un trai mai mult decat decent. Am hotarat sa locuim aici. Prima data cand am ajuns in gospodaria asta, era totul pregatit, parca ne astepta cineva. Nu erau gradinitele acestea cu flori, insa aveam de jur imprejur plantate fel de fel de legume: ardei, rosii, castraveti, ceapa, varza, conopida, cartofi. Ceva mai in colo (face semn undeva departe, in spatele casei) erau lanuri de grau, de porumb, de floarea soarelui. Avem si gaze, avem si apa, chiar si electricitate (Zvonimir nu vazuse niciun stalp, niciun fir electric, casa nu era legata la nicio sursa). Toate legumele si recoltele cresc din loc de parca ar fi o sursa infinita de hrana pentru noi. Principala problema e ca nu exista nici internet, nici semnal la telefon sau la televizor. Trebuie sa ne multumim doar cu niste carti scrise de niste autori de care nu am mai auzit pana acum. Nu au nume de familie, sunt doar niste prenume, ca...Donis, Mihail, Mazhi, Saphir, Ari. Sunt carti de toate genurile...de dragoste, aventuri, stiintifico-fantastice, politiste, chiar si filozofice. Nu stiu cine sunt acesti autori, insa sunt foarte talentati. Probabil ca au scris sub pseudonim. Nu par sa fi trecut cinci ani de cand suntem aici. E drept, viata aici poate deveni anosta. Nu ai prea multe lucruri de facut, insa noi ne-am obisnuit. Uneori mai mergem pe la pod. E la cativa kilometri de aici. Dincolo de pod este un camp care duce tot aici, in sat. Deci... ne invartim in cerc. Cam asta este viata pe care o ducem noi aici. Am asteptat multa vreme sa ma intalnim pe cineva si, iata ca dorinta ni s-a indeplinit. (cauta ceva prin buzunarele interioare ale vestei pe care o purta si scoate o carte destul de groasa, care parea greu de crezut ca ar fi putut sa incapa acolo) Uite, ia asta, citeste-o si o sa afli tot ce trebuie sa stii despre sat, despre imprejurimi. Cartea e scrisa de Mirazhi. Odinioara a fost, probabil, vreun invatat al locurilor. Ma gandesc si eu... poate chiar el a creat locul asta, la cat de multe stie despre el. Si sunt sigura ca stie mult mai multe decat a ales sa imparta cu noi.
Zvonimir a luat cartea si a inceput sa ii inspecteze coperta. Carton albastru pe care scria cu litere aurii „Anterra”, iar deasupra era trecut ca autor acel Mirazhi. Cel mai probabil, locul in care se aflau se numea Anterra, dar cine era Mirazhi? In viata lui nu auzise un astfel de nume. Nici macar a pseudonim nu suna. Totul era invaluit intr-un mister incredibil. Deschise cartea si incerca sa citeasca, insa nu putu. Nu intelegea limba, iar literele... nici macar nu erau litere. Nu erau decat niste linii curbe si frante cu spatii intre ele. Dar daca aceasta era scrierea, atunci cum de au reusit Marija si Janko sa citeasca? Zvonimir incepu sa ii priveasca speriat. Sa fi fost cei doi atat de oameni precum sustineau? Dintr-o data, incepu sa ii fie foarte frig. Nu batea vantul, soarele de pe cer stralucea la fel ca intotdeauna, insa lui ii era frig. Respira din ce in ce mai greu, simtea ca se sufoca. Tusea din ce in ce mai tare, insa Marija si Janko nu schitau niciun gest, ca si cum totul ar fi fost normal. Fata isi privea palmele si incepu o numaratoare inversa. In momentul in care a ajuns la zero, Zvonimir se opri din tusit, nu mai simti niciun fior, nu ii mai era frig. Marija ii zambea dulce, iar acest lucru nu numai ca il speria, ci il si revolta. El era aproape de moarte, iar ea nu a facut nimic pentru a-l ajuta.
-Bun venit in Anterra, zise Marija. Acesta este singurul loc din Univers unde nu exista timp. Din pacate, nici spatiul nu este vast, insa noi il putem face vast. Acum iti amintesti, Zvonimir? Noi trei am creat locul acesta, acum trei sute de ani, in timpul pamantesc. Noi trei am fost capabili sa creem acest loc, insa nu am fost capabili sa supravietuim drumului pana aici. Am incercat toti trei, insa separat. Tu ai incercat primul, insa nu ai supravietuit drumului. Apoi am incercat si noi, insa nu am reusit. Spune, iti amintesti?
-Nu imi aduc aminte nimic, Marija, zise Zvonimir speriat de-a dreptul. Probabil ca ma confunzi sau...
Marija se arata complet descurajata, desi nimic din ceea ce spunea ea nu avea nicio logica, in opinia lui Zvonimir. Janko nu era nici pe departe atat de descurajat de amnezia tanarului care doar ce ajunsese in Anterra si lua, pentru prima data, cuvantul:
-Mirazhi, chiar nu iti amintesti? (catre Zvonimir)
-Poftim? zise Zvonimir si mai uimit.
-Mirazhi, asta era numele tau acum trei sute de ani pamantesti. Al meu era Mihail, iar al Marijei era Donis. Noi trei eram prieteni cu Ari si Zhiko. Eram cinci delfini din Marea Neagra. Nu eram stapanii apelor, pentru noi nu conta sa fim stapani peste ceva, pentru ca puritatea rasei noastre nu ne permite sa avem astfel de scopuri. Tot ce conta pentru noi era sa ajutam toate fiintele vii de pe Pamant. Intr-o zi, insa, s-a intamplat ceva neobisnuit. Donis a avut o viziune din viitor, in care rasa noastra era aproape extincta, undeva in jurul anului 2100. Mirazhi, in primul rand, trebuie sa intelegi ca fara rasa noastra s-ar alege praful de lumea pamanteasca. Astfel ca, noi cinci (nu trei, asa cum zisese Donis prima data) am decis sa creem un loc in care oamenii (si nu numai... oricine ne putea face rau) sa nu poata ajunge decat cu ajutorul nostru, pentru ca noi sa ne putem proteja, putand oricand sa revenim in lumea pamanteasca si sa ii ajutam pe cei care au nevoie de noi. Ceva nu a mers bine, insa. Noi am creat acest loc, insa nu am putut trece granita. Organismele noastre nu puteau suporta trecerea, intrucat timpul nu exista. Astfel, noi trei ne-am pierdut vietile. In 1712, Ari a reusit sa creeze pentru prima data acel cerc albastru, care se numeste Anterran, folosindu-se de toate elementele pamantului, puse intr-o armonie extraordinara. Ari si Zhiko au reusit sa faca trecerea pentru prima data, au construit podul, au construit cateva casute pe aici (pentru noi; ei stiau ca vom reveni sub forma umana), au creat acel cimitir in care sunt ingropati semenii nostri esuati sau ucisi (este o traditie nu numai a oamenilor), insa nu au putut sa extinda teritoriul. Momentan, Anterra nu poate sa aiba decat cinci locuitori si Ari si Zhiko stiau ca fara noi nu se poate extinde teritoriul. Nu-ti face griji, ti-am zis: se poate face trecerea in lumea pamanteasca. Cum? Pe calea apei. Daca iti doresti, te poate duce Ari in lumea pamanteasca si sa uiti complet de noi. Noi nu obligam pe nimeni sa faca nimic, insa avem nevoie de tine. Pentru a putea mari teritoriul, noi cinci trebuie sa ne unim fortele, noi, cei cinci fondatori. Noi ne-am dori sa nu ne parasesti, pentru ca rasa noastra si chiar lumea pamanteasca depinde de asta. Trebuie sa iti amintesti, Mirazhi. Tu erai cel mai mare vindecator dintre noi toti.
-Dar ce rost mai are, daca nu mai suntem delfini?
-Este un detaliu minor, cel mai important este sa iti revii din aceasta amnezie. Daca iti revii, tu ne poti ajuta sa redevenim ceea ce am fost odinioara. Te rog, spune-mi ca iti amintesti.
-Nu stiu...
-Mirazhi, zise Donis, nu iti mai aduci aminte de iubirea noastra?
-Iubirea? o ingana Zvonimir.
-Ce ai simtit prima data cand m-ai vazut? (zise cu lacrimi in ochi)
-Sincer (statu sa se gandeasca, se ridica de pe banca si inspira adanc)... sincer sa fiu, te-am placut de prima data. Am simtit ca intre noi e o legatura si am simtit ca si tu simti la fel.
-Da...
Prima lacrima a lui Donis a curs pe pamant. Din locul in care a curs lacrima au rasarit cele mai colorate si mai parfumate flori. Din acea multitudine de flori, Donis o rupse pe cea albastra si i-o inmana lui Zvonimir. In acel moment, el avu o revelatie: isi aminti totul. Donis fusese iubita lui in anii in care Croatia era parte componenta a Imperiului Habsburgic, iar ei isi faceau veacul in apele Valahiei si Imperiului Otoman. In acel moment stia de ce nu se simtise niciodata implinit in plan sentimental atata timp cat a trait viata unui tanar dintr-un oras mic din Croatia: nu a avut-o pe cea pe care aiubit-o atat de mult. Fiind om, parea ca isi pierduse din puritate, insa exista tot timpul posibilitatea salvarii. Mirazhi isi imbratisa si saruta iubita pentru prima data in intreaga lor existenta.
-Te iubesc, Donis, nu ti-am mai zis-o demult, zise Mirazhi. Si mi-a fost atat de dor sa ti-o spun. Intr-adevar, este nevoie de noi si vom fi din nou acele entitati care sar in ajutorul celor care sunt in pericol, fie in apa, fie in uscat.

Telejurnal HRT1, 20 august 2009: „Coincidenta, ghinion sau forta malefica? Locuitorii cartierului X din orasul Djakovo sustin ca zona este blestemata, dupa ce, in decurs de doar un an, au murit nu mai putin de zece vecini de-ai lor in conditii stranii, accidentale. Ultima victima este un tanar de 20 de ani, Zvonimir Juric, care a murit dupa ce a fost electrocutat. Anchetatorii sustin ca tanarul a murit din cauza unui scurtcircuit produs de frigiderul sau. <> a declarat Ognjen Vukovic, anchetator. Ceea ce uimeste este ca trupul tanarului a disparut sub ochii anchetatorilor, fara nicio urma. Cativa dintre locuitori au decis sa se mute definitiv la auzul acestora (...)”
„Caz incredibil intr-o statiune de pe litoralul romanesc. Doi adolescenti, in varsta de 15, respectiv 17 ani, au fost adusi la mal dupa ce se pierdusera in larg, de trei delfini. Desi ani intregi au fost victimile braconierilor, delfinii ne dovedesc ca sunt mult mai oameni decat noi.”

Un comentariu:

Dement0r spunea...

Continua sa scrii, pentru ca o faci bine. ;)