O încoronare minunată...
Îmi închipuiam deja ce
avea să se întâmple odată ce ajungeam la destinaţie. Cineva, vreun servitor
umil, avea să îmi deschidă uşa şi să mă ajute să ies din maşină, în timp ce din
dreapta lui ar fi venit vreo fetiţă de vreo 10 ani, cel mai probabil Sorina, să
îmi dea un buchet de flori rupte dintr-o grădină din vecini. Prin preajmă ar fi
fost şi nişte cântăreţi de muzică ţigănească şi manele care ne-ar fi cântat fel
de fel de urări. Eu probabil că aş fi fost în continuare în rol şi aş fi cântat
şi dansat cu ei. Apoi eu şi marele rege Mastroiani I am fi mers printre oamenii
super încântaţi de prezenţa unor asemenea personalităţi şi am fi urcat pe un
piedestal improvizat şi am fi ţinut nişte discursuri glorioase, pline de
„valoare” şi „talent”, cum le place cretinilor ălora. Normal că ei ar fi
aplaudat şi strigat urale la cea mai mică vorbă care li se părea mai avansată
şi ar fi făcut un zgomot infernal, dar pe regina Sofia nu ar fi deranjat-o. Ar
fi continuat cu discursurile pline de optimism şi fără nicio bază reală, ar fi
aruncat momeala în lac, iar guvizii ar fi muşcat. Asta da fantezie. Probabil că
îmi apăruse cine ştie ce zâmbet tâmpit pe faţă, că Mastroiani mi-a pus mâna pe
spate şi mi-a zis:
-Trebuie să fii foarte
entuziasmată de ceea ce urmează, domnişoară Sofia.
-Sunt, mon roi! Sunt!
-Pot să ştiu la ce te
gândeai?
-La cum vom fi noi doi
împreună şi vom reuşi să conducem întreaga lume. E doar o chestiune de timp
până când toţi se vor teme de noi şi se vor închina în genunchi în faţa noastră.
-Foarte frumos gândeşti,
mon amour. Nici eu nu aş fi putut să îmi spun planurile mai bine decât ai
făcut-o tu.
Atunci el s-a apropiat
încet de mine, până când m-a luat în braţe şi a continuat şoptit:
-Eşti cea mai bună
actriţă din câte am cunoscut. Foarte convingătoare. Mai aveam puţin şi aş fi
picat în plasă, dar în fine. Sunt prea vechi în meserie ca să fiu păcălit de o
fetiţă.
Mi-a îngheţat sângele în
vine când am auzit replica asta. Am încercat să îi dau o replică, să mă apăr
cumva, dar nu reuşeam. Eram complet blocată. Din nou niciun muşchi nu mă mai
asculta şi mă vedeam cu adevărat răpită. Mastroiani m-a împuns cu un pumnal în
spate şi m-a mângâiat cu cealaltă mână pe tot corpul. A început apoi să îmi dea
hainele jos. Cele care ieşeau mai greu erau tăiate şi nu puteam să opun nicio
rezistenţă. Pur şi simplu nu înţelegeam ce se întâmpla cu mine, cum putusem să
fiu atât de proastă, încât să cred că îl stăpâneam? El se jucase cu mine în tot
timpul ăsta şi mă făcuse să înţeleg doar ce voiam eu să înţeleg. A continuat să
mă dezbrace până când m-a lăsat doar în chiloţi. Şi maşina încă mai mergea
către Dumnezeu ştie unde, deci totul avea să se ducă de râpă. Mastroiani a
început apoi să îşi plimbe pumnalul pe întreg corpul meu. Era cel mai rece
obiect care mă atinsese vreodată şi simţeam că avea să fie şi arma morţii mele.
Dacă ar fi fost să mor, aş fi preferat să se întâmple fără să sufăr, dar el
n-ar fi scăpat o astfel de ocazie să mă rănească grav. Am înghiţit în sec, am
închis ochii şi am aşteptat să facă următorul pas, când...
Dintr-odată nu mai eram
acolo unde ştiam. Maşina dispăruse, Mastroiani la fel. Eram doar eu, goală,
singură în mijlocul pustiului. Nu a durat mult până când panica s-a instalat şi
am început să strig pe cineva, să urlu, în speranţa că o să fiu auzită.
Degeaba. Nici măcar eu nu îmi mai auzeam propria voce, deşi simţeam vibraţiile
zgomotelor. M-am uitat în stânga, în dreapta, în faţă, în spate, peste tot. Nu
se vedea nici urmă de viaţă. Eram doar eu într-un deşert straniu, într-un loc
în care nimeni nu mai păşise niciodată. Am făcut un pas, doi, trei, apoi am
început să alerg de disperare. Unde eram şi cum ajunsesem acolo?
Pe măsură ce alergam,
nisipul se ridica şi îmi intra în ochi, făcându-i să lăcrimeze. M-am împiedicat
de câteva ori şi chiar am căzut, dar m-am încăpăţânat să mă ridic de fiecare
dată şi să alerg de nebună într-o direcţie pe care n-o ştiam. Mă aşteptam să se
întâmple ca în filme şi să găsesc vreun schelet sau vreun craniu al unui om
care mai trecuse pe acolo şi nu supravieţuise. Totuşi, asta nu s-a întâmplat.
Eram singura fiinţă vie pe o rază de câţiva kilometri. M-am aşezat în genunchi
la un moment dat şi am băgat adânc pumnii în nisip. Orice urmă de speranţă
pentru mine dispăruse. Ştiam cu siguranţă că aveam să mor acolo şi nimeni nu
m-ar fi găsit vreodată. Nu mai aveam energie să fac nimic, nici măcar să plâng.
Ochii continuau să îmi lăcrimeze din cauza vântului ăluia care se pornea pe
neaşteptate şi se potolea la fel de repede, ca şi cum nu ar fi existat
niciodată, dar efectele rămâneau. Cu ochii întredeschişi, am privit din nou în
depărtare şi am clătinat uşor din cap. Călătoria asta, dacă era într-adevăr o
călătorie, ar fi putut să dureze la nesfârşit.
Dar când plecasem într-o
asemenea călătorie? Nu îmi dorisem niciodată să ajung într-o zonă deşertică. Mi
se părea că era prea multă moarte, prea multă singurătate şi acum mă loveam de
o realitate şi mai dură: acolo nu era absolut nimic, în afară de dunele de
nisip care se întindeau cât vedeai cu ochii. Nu ştiam ce aş fi putut să fac.
Mi-am ridicat privirea către cer şi am văzut că era gri spre negru, iar soarele
era galben spre alb. Nu puteam să îmi dau seama dacă era adevărat ce vedeam sau
era o iluzie optică.
Oricum, era un deşert
foarte ciudat. Nu simţeam nici căldură, nici răcoare, ci doar nisipul de pe
întreg corpul. Atunci mi-a trecut prin cap că poate mai fuseseră pe acolo forme
de viaţă, dar muriseră şi rămăşiţele lor fuseseră acoperite de nisip sau se
fărâmiţaseră şi se confundau acum cu acesta. Gândul ăsta m-a făcut să-mi treacă
fiori prin tot corpul, dar nu voiam şi nu puteam să mă mai ridic din poziţia în
care stăteam. Ştiam că urma să am aceeaşi soartă, deci n-avea nici un rost să
mă complic, să mă lupt. Pentru ce să fac asta? M-am întins pe spate şi am privit
cerul fără să clipesc măcar o dată. Ce sfârşit cretin putea să aibă viaţa mea.
Nu reuşisem să duc nimic la bun sfârşit. Toate visele mele rămâneau la stadiul
de proiect eşuat. Cum ajunsesem acolo continua să fie un mister. În secunda
asta sunt în limuzina lui Mastroiani, gata să fiu omorâtă, şi în secunda
imediat următoare mă trezesc în mijlocul deşertului, gata să mor singură.
Oricum ar fi fost, nu aveam nicio scăpare.
Exact atunci am auzit-o.
Aceeaşi voce minunată, aceeaşi melodie pe care o auzisem şi prima dată când o
întâlnisem. Nu ştiam din ce direcţie venea. Părea să fie pretutindeni şi totuşi
nicăieri. M-am ridicat în picioare şi am privit împrejur, vrând să văd dacă era
într-adevăr un rezultat al imaginaţiei mele. La început aşa mi-a dat de înţeles,
dar mi-a apărut brusc în faţa ochilor şi a afişat un zâmbet dezaprobator,
clătinând din cap tristă şi în acelaşi timp supărată. S-a oprit din cântat, m-a
privit în ochi şi mi-a spus câteva cuvinte în limba armeană, după care parcă
s-a evaporat şi cântecul a început să se audă din nou. O căutam din nou,
uitându-mă peste tot, când ea mi-a apărut în faţă şi s-a năpustit asupra mea,
făcându-mă să simt aceeaşi durere pe care am simţit-o când m-a condus până
acasă la Ancuţa şi să mă trezesc din acel infern...
Când am deschis ochii,
eram tot goală, însă nu mai eram în deşert. Îmi era frig şi mă simţeam ameţită.
Mi-am ridicat mâna dreaptă şi m-am uitat la ea. Aveam nişte semne că aş fi fost
lovită. Am ridicat-o şi pe cealaltă şi am văzut că aveam şi acolo câteva răni,
dar superficiale. M-am ridicat uşor şi am privit în jurul meu. Nu mai eram nici
în maşină, ci afară, pe o masă din piatră, într-o altă şatră, înconjurată de
nişte case dărăpănate, corturi şi cocalari înarmaţi cu bâte, răngi, cuţite şi
alte minuni. Atunci m-am ridicat în fund şi am râs ironic, deşi nu era râsul
meu. Îmi era foarte frică şi mă aşteptam la ce era mai rău. Unul dintre
nenorociţi a zis:
-Deci s-a trezit din
morţi târfa lu’ şefu’.
-Vezi, bă, ce actriţă
bună e? zise altul. Tre’ să fi fost bine dresată.
-Dar n-a fost ţinută în
lesă destul, ah? Târfă, cred că a venit vremea să ştii cum e să fii ţinută în
lesă. Aduceţi lanţurile şi legaţi-o, fir-ar mama ei a dracu’! strigă cretinul
respectiv şi alţi doi se apropiară de mine să mă imobilizeze.
Totuşi, eu încă nu dădeam
semne de panică. M-am dat jos de pe masa aia de piatră şi i-am privit când pe
unul, când pe celălalt, după care am zis:
-Sunteţi siguri că vreţi
să facem asta?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu