Sunt doar vreo două lucruri pe care aș vrea să le scriu aici. Mâine oricum o să fie Ziua Națională a României și cei care spun în restul anului ce țară de căcat avem se vor transforma în niște patrioți; parada militară spectaculoasă pe care ne-o promit autoritățile locale va fi umbrită de camerele ce se vor concentra pe politicienii care se vor prezenta. „Iată, a venit și Ponta”, ”În imagine e Crin Antonescu; ce minune, s-a trezit!”, „Iată-l și pe Dani Mocanu” și așa mai departe. Mâine voi posta altceva, să spun la mulți ani cât de cât cum se cuvine.
Și acum despre scopul postării. Știți că azi îl prăznuim pe Sfântul Apostol Andrei, întâiul chemat și, conform unor credințe împământenite, creștinătorul dacilor (mi-e, totuși, greu să cred că Decebal era creștin). A avut loc, așa cum era normal, o slujbă la peștera unde s-a nevoit Sfântul Andrei. O slujbă foarte frumoasă, de altfel. Nu știu dacă a fost difuzată și pe Trinitas; noi am făcut greșeala de a ne uita pe tevereunu, televiziunea națională de la care au furat generații întregi de comuniști, neocomuniști și „liberali” fasciști. În studio exista o creatură dubioasă căreia i se părea o idee bună să comenteze ce se întâmpla la peștera Sfântului Andrei, de parcă era un meci de fotbal. „Iată, Înaltpreasfințitul săvârșește acum slujba și urmează să-i paseze lui Dică; du-te, Dică, du-te!”. „Jurnaliștii” ăștia care se tot bagă în seamă cu comentarii despre ce se întâmplă în imaginile de la televizor îmi par unii dintre cei mai neprofesioniști oameni. Fraților, în mod normal avem cu toții ochi să vedem și urechi să auzim ce se întâmplă acolo; nu avem nevoie să ne „explicați” voi una sau alta. Comentatorii sportivi sunt altceva, fac parte din „spiritul jocului”, ca să zic așa. Dar voi, nu. Voi sunteți în plus în peisajul ăsta dacă veniți cu alte informații decât ce vedem. Iar o slujbă religioasă nu se comentează ca un meci Steaua - Chiajna.
A doua suliță pe care o arunc spre „presa” românească, care este extraordinară, dar păcat că cam lipsește. Pe 28 noiembrie s-au împlinit 26 de ani de la moartea lui Arsenie Boca, un duhovnic foarte popular în ultima vreme (cu siguranță a fost și pe vremea lui), iar mii de oameni au mers în pelerinaj la Mănăstirea Prislop, la mormântul său, pentru a face pomană. Unul din posturile de televiziune care au făcut o adevărată obsesie pentru persoana lui în ultima vreme, de dragul audienței, a insistat foarte mult pe evenimentele de acolo, cum era de așteptat. În fiecare weekend, dacă nu dădeau vreun reportaj sau vreun „documentar” despre Arsenie Boca (în care se spun exact aceleași lucruri iar și iar), mare minune. A început procedura transformării sale în sfânt, care va dura câțiva ani (bineînțeles, dacă nu cumva postul ăsta de „televiziune” va pune presiune și va dori să grăbească lucrurile). Am înțeles că Arsenie Boca este un mare duhovnic, asemenea lui Arsenie Papacioc, Dumitru Stăniloae, Teofil Pârâian, Ilie Cleopa, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Iustin Pârvu și alții. Despre proporțiile fenomenului am scris acum câteva luni, comparându-l cu cel pe care l-a stârnit Petrache Lupu în anii '30 (o să caut postarea și o s-o scriu peste câteva zile).
Pe scurt, lumea este bolnavă, tristă, disperată, tâlhărită și păcălită. Politicienii nu le oferă nicio urmă de speranță că va fi bine, e stare de război, avem neliniști sociale peste tot. Lumea se află în căutarea unui semn din partea divinității. În anii '30, Petrache Lupu, cioban analfabet, a spus că L-a văzut pe Dumnezeu și a stârnit un adevărat fenomen. Acum, fenomenul a fost propagat de presă. Auzind despre minunile pe care Arsenie Boca le-a făcut atât în timpul vieții, cât și după plecarea din lumea asta, oamenii au crezut că el le va putea rezolva problemele, nevoile, că îi va putea însănătoși etc. Sunt destul de sigur că au avut loc minuni acolo - între noi fie vorba, lucrurile pentru care m-am rugat la mormântul lui le-am primit în decurs de un an - și că au fost oameni care au avut o trăire mai puternică decât am avut eu.
Dar de aici până la crearea unui cult a fost un pas foarte mic. Se spune că poporul român ar da cel mai mare număr de genii la mia de locuitori. Și totuși, România este una dintre cele mai sărace, corupte și subdezvoltate țări din Uniunea Europeană. Având în vedere sărăcia, țara are mari probleme și în ce privește educația. Lipsind educația, oamenii sunt înapoiați și se complac în starea asta. Complăcându-se în starea asta, sunt în căutare de eroi care să-i salveze. Și atunci când li se pare că au găsit acel erou, creează un cult în jurul său. Ceea ce aici este cu totul greșit; Arsenie Boca este un slujitor al lui Hristos, nu un dumnezeu în sine.
Și de aici au apărut niște tabere, cum era de așteptat, de altfel. Sunt cei care îl divinizează pe Arsenie Boca, sunt cei care îi recunosc meritele și nu-l divinizează, sunt alții cărora nu le pasă și mai există o specie foarte scârboasă, aceea a celor care aruncă cu mizerii, injurii și insulte. Am citit mai acum vreo oră și ceva un articol pe site-ul unei „reviste” sau... ăla o fi „ziar”. Nu știu ce o fi hârtia aia igienică pe care o citesc „tinerii frumoși și liberi”; cică ar fi și o chestie de pamflet. Autorul „articolului” ăluia îl făcea pe Părintele Arsenie „cretin”, „un sinistru și posac habotnic”, comparându-i învățăturile cu ale ISIS și lovind în memoria lui din cauza convingerilor sale politice din tinerețe. Sincer, cred că și autorul ăsta (al cărui nume nu vreau să-l dau) ar fi fost simpatizant al Gărzii de Fier în epocă. Țineți minte, în 1937 legionarii au fost al treilea cea mai votată mișcare politică. Nu sunt legionar, doar am amintit un fapt istoric de necontestat. În fine, sunt convins că mai există specimene scârboase ca acest „jurnalist”.
Un pic de respect pentru valorile românești nu strică niciodată.
Pentru că, mergând pe același argument imbecil cum că Arsenie Boca e un personaj nociv în societatea noastră din cauza convingerilor sale politice, ar însemna să ștergem din istorie memoria Sfinților Închisorilor, niște oamenni care au realizat mai multe decât va realiza „jurnalistul” lui pește în 100000 de vieți.
Respect și multă dragoste pentru Sfinții Închisorilor!
„Să nu ne răzbunați!” - Sfântul Mircea Vulcănescu
luni, 30 noiembrie 2015
vineri, 27 noiembrie 2015
Disrespect
Cu riscul de a supăra pe unul sau pe altul, sunt un pic sătul de lipsa de respect. Există foarte multe persoane care consideră că lor li se cuvine totul și că sunt liberi să facă ce își doresc, dar ideea este că libertatea unuia se termină acolo unde încalcă libertatea altuia. Dacă îi spui celui care te deranjează că nu-ți convine ceea ce face, o să se răstească la tine sau o să-ți bage pe gât replici din alea cretine, gen „sunt liber să fac ce vreau”, „de-asta au murit tinerii la revoluție”, „dacă nu-ți place, pleacă de aici” și așa mai departe. Și o să întâlnești fel de fel de imbecili de genul, care te vor face să-ți dorești să îi faci una cu pământul. Pleci de lângă unul, dai de altul care își etalează libertățile.
O să enervez multă lume, dar mie fumatul mi se pare una dintre cele mai cretine chestii pe care poți să le faci cu gura, iar țigările sunt una dintre cele mai proaste investiții pe care le veți face vreodată. Dar este dreptul vostru să vă bateți joc de viața voastră. Doar nu vă bateți joc și de a mea și nu mai fumați prin preajma mea. Mi-e silă să mă „lovesc” oriunde m-aș întoarce de fumători și să miroasă peste tot a fum de țigară. Să zicem că ăsta e unul din motivele pentru care am ales să mă cam izolez în ultimele luni. Porcovanii din parlament au scos legea aia de pe ordinea de zi (bine că își votează privilegii). O mulțime de fumători au sărit de cur în sus când au văzut că legea aia era pe punctul de a fi votată, spunând că li se încalcă libertatea. Totuși, cred că majoritatea decide. Iar eu cred că fac parte din majoritatea (fragilă) nefumătoare a țării ăsteia din care îmi doresc din ce în ce mai mult să mă car.
Respectul... E o chestie foarte rară pe aici. Una-două vezi doi indivizi care se ceartă pe teme politice. Și e foarte bizar. Am mai zis și în alte postări că nu mi se pare în regulă să te cerți din cauza asta, pentru că fiecare e liber să aleagă ceea ce își dorește. Dar nu asta vreau să aduc în discuție, ci generalizarea, să spui că toți cei care votează X sunt cretini, toți cei care votează Y sunt imbecili și alte tâmpenii de genul. Generalizarea asta arată doar cât de limitat ești tu, cel care o faci. Ești o ființă limitată, iar pentru mine ești un nimic. Nu că ți-ar păsa vreun pic de chestia asta. Că doar ești un mic fascist care se ascunde într-un costum de „liberal”.
Despre discriminarea de gen nu vreau să vorbesc acum. E o temă mult prea complexă pentru a fi cuprinsă într-un singur paragraf. Acum vreau să mă leg puțin și de discriminarea pozitivă. Adică ăla, care este o minoritate (etnică, religioasă, sexuală etc.), să aibă mai multe drepturi decât mine (sau măcar prioritate) doar pentru că aparține acelei minorități. Există unele creaturi pe la mine prin facultate (de care nu sunt tocmai mulțumit, sincer) care spun că în felul ăsta minoritățile sunt ajutate să se integreze & shit like that. Și asta cu toate că democrația pe care o tot propăvăduiesc creaturile astea (cacofonia denotă respectul meu pentru ele) are ca principiu egalitatea tuturor oamenilor. Egalitatea asta este înțeleasă destul de ciudat. Oamenii nu sunt egali, nu sunt tratați în mod egal; deocamdată este doar o iluzie. Iar discriminarea pozitivă, despre care ăștia spun că ar ajuta la integrarea celor aflați la „periferia” societății, nu prea are nimic în comun cu democrația. Cel mai bun să câștige, frate. Să nu conteze că ești negru, gay, țigan sau altă minoritate din astea. Dacă ești cel mai bun, să ți se dea ce meriți.
Sigur, ar mai fi destule lucruri de care să mă leg, dar deocamdată cred că astea sunt de ajuns. Ai dreptul să nu fii de acord cu mine, ai dreptul să spui ce-ți dorești. Și ai dreptul să gândești cu propriul creier, nu cu al altora. Folosește-l! Nu fi o oaie!
O să enervez multă lume, dar mie fumatul mi se pare una dintre cele mai cretine chestii pe care poți să le faci cu gura, iar țigările sunt una dintre cele mai proaste investiții pe care le veți face vreodată. Dar este dreptul vostru să vă bateți joc de viața voastră. Doar nu vă bateți joc și de a mea și nu mai fumați prin preajma mea. Mi-e silă să mă „lovesc” oriunde m-aș întoarce de fumători și să miroasă peste tot a fum de țigară. Să zicem că ăsta e unul din motivele pentru care am ales să mă cam izolez în ultimele luni. Porcovanii din parlament au scos legea aia de pe ordinea de zi (bine că își votează privilegii). O mulțime de fumători au sărit de cur în sus când au văzut că legea aia era pe punctul de a fi votată, spunând că li se încalcă libertatea. Totuși, cred că majoritatea decide. Iar eu cred că fac parte din majoritatea (fragilă) nefumătoare a țării ăsteia din care îmi doresc din ce în ce mai mult să mă car.
Respectul... E o chestie foarte rară pe aici. Una-două vezi doi indivizi care se ceartă pe teme politice. Și e foarte bizar. Am mai zis și în alte postări că nu mi se pare în regulă să te cerți din cauza asta, pentru că fiecare e liber să aleagă ceea ce își dorește. Dar nu asta vreau să aduc în discuție, ci generalizarea, să spui că toți cei care votează X sunt cretini, toți cei care votează Y sunt imbecili și alte tâmpenii de genul. Generalizarea asta arată doar cât de limitat ești tu, cel care o faci. Ești o ființă limitată, iar pentru mine ești un nimic. Nu că ți-ar păsa vreun pic de chestia asta. Că doar ești un mic fascist care se ascunde într-un costum de „liberal”.
Despre discriminarea de gen nu vreau să vorbesc acum. E o temă mult prea complexă pentru a fi cuprinsă într-un singur paragraf. Acum vreau să mă leg puțin și de discriminarea pozitivă. Adică ăla, care este o minoritate (etnică, religioasă, sexuală etc.), să aibă mai multe drepturi decât mine (sau măcar prioritate) doar pentru că aparține acelei minorități. Există unele creaturi pe la mine prin facultate (de care nu sunt tocmai mulțumit, sincer) care spun că în felul ăsta minoritățile sunt ajutate să se integreze & shit like that. Și asta cu toate că democrația pe care o tot propăvăduiesc creaturile astea (cacofonia denotă respectul meu pentru ele) are ca principiu egalitatea tuturor oamenilor. Egalitatea asta este înțeleasă destul de ciudat. Oamenii nu sunt egali, nu sunt tratați în mod egal; deocamdată este doar o iluzie. Iar discriminarea pozitivă, despre care ăștia spun că ar ajuta la integrarea celor aflați la „periferia” societății, nu prea are nimic în comun cu democrația. Cel mai bun să câștige, frate. Să nu conteze că ești negru, gay, țigan sau altă minoritate din astea. Dacă ești cel mai bun, să ți se dea ce meriți.
Sigur, ar mai fi destule lucruri de care să mă leg, dar deocamdată cred că astea sunt de ajuns. Ai dreptul să nu fii de acord cu mine, ai dreptul să spui ce-ți dorești. Și ai dreptul să gândești cu propriul creier, nu cu al altora. Folosește-l! Nu fi o oaie!
joi, 26 noiembrie 2015
Fericirea
Iată încă un termen foarte folosit și cu foarte multe înțelesuri. În mod normal, avem cel puțin 7 miliarde de definiții ale fericirii. Fiecare om și-o închipuie într-un alt fel. Cu siguranță există și foarte multe puncte comune, dar aici avem de-a face cu o operație matematică de genul „combinate N de câte X ori”. Oricum, e irelevant.
Fericirea e un lucru care apare atunci când te simți în largul tău, te simți împlinit, faci ce-ți place. Au apărut fel de fel de noi ocupații, tehnologii etc. pe care le poți folosi pentru a-ți satisface această dorință de a fi fericit. Epoca tehnologiei face totul să pară mult mai ușor decât era acum 100 de ani, să zicem. Ăsta este efectul trecerii timpului - unele ocupații apar, altele dispar. În zonele tehnologizate și prospere, ocupații precum joaca în aer liber par să scadă în popularitate, fiind preferate acum jocurile pe calculator, telefon, pierderea vremii pe rețelele sociale. Și asta de la vârste din ce în ce mai mici.
Generația mea a fost cumva una de tranziție, de la vechi la nou. De-asta noi ne-am împărțit destul de armonios timpul între calculator și joaca pe-afară. Eu căzusem un pic în plasa calculatorului, dar pe parcurs m-am redresat, m-am maturizat un pic și mi-am dat seama cât de mult pierdeam. Timp, nervi, sănătate. O copilărie cu joacă în aer liber e un soi de tradiție la noi. Sau cel puțin era, că acum văd copii de 5 ani care se joacă non-stop pe iPod, iPad, tabletă, iPhone și alte porcării de genul. Dar o joacă autentică e lăsată cumva pe planul al enșpelea. Dar dacă asta e ceea ce-i face pe copii să se simtă fericiți în zilele noastre...
Eu înțeleg fericirea așa:
Nu prea știu să dansez, dar fericirea cu siguranță există aici.
O mai înțeleg și așa:
Da, dragostea este întotdeauna tânără. Un sentiment frumos și profund. Doar că și ea degenerează în cu totul altceva în zilele noastre. Și cred că e destul de clar la ce mă refer.
Mai departe...
Da, e de pe vremea când Akcent era o trupă. Și făceau muzică frumoasă, care va trăi pentru totdeauna. Într-adevăr, când mă simt lipsit de fericire mă gândesc la „Prima iubire”.
Încă vreo trei „definiții”...
Fericirea fără umor e ca fotbalul fără Brazilia. Umor adevărat? Charlie Chaplin e una din primele figuri care-mi trec prin minte când mă gândesc la asta. J-Five are dreptate, mesajul e cât se poate de corect: umorul fără cuvinte este mai bun, mai autentic decât cel făcut prin glume de prost gust.
O vară nesfârșită ar fi definiția fericirii pentru cei mai mulți dintre noi (am întâlnit însă și alte preferințe). Măcar pentru „Endless Summer” și tot mi-am dorit să câștige Germania Euro 2012. :))
Și, în final, joc și voie bună în America Latină. Asta mi se pare una dintre cele mai mișto melodii ale anului ăstuia. Transmite atâta pozitivism, în comparație cu majoritatea melodiilor mult prea triste, cu despărțiri, dureri din dragoste & shit. „La Gozadera” este o definiție foarte frumoasă a fericirii. :)
Fericirea e un lucru care apare atunci când te simți în largul tău, te simți împlinit, faci ce-ți place. Au apărut fel de fel de noi ocupații, tehnologii etc. pe care le poți folosi pentru a-ți satisface această dorință de a fi fericit. Epoca tehnologiei face totul să pară mult mai ușor decât era acum 100 de ani, să zicem. Ăsta este efectul trecerii timpului - unele ocupații apar, altele dispar. În zonele tehnologizate și prospere, ocupații precum joaca în aer liber par să scadă în popularitate, fiind preferate acum jocurile pe calculator, telefon, pierderea vremii pe rețelele sociale. Și asta de la vârste din ce în ce mai mici.
Generația mea a fost cumva una de tranziție, de la vechi la nou. De-asta noi ne-am împărțit destul de armonios timpul între calculator și joaca pe-afară. Eu căzusem un pic în plasa calculatorului, dar pe parcurs m-am redresat, m-am maturizat un pic și mi-am dat seama cât de mult pierdeam. Timp, nervi, sănătate. O copilărie cu joacă în aer liber e un soi de tradiție la noi. Sau cel puțin era, că acum văd copii de 5 ani care se joacă non-stop pe iPod, iPad, tabletă, iPhone și alte porcării de genul. Dar o joacă autentică e lăsată cumva pe planul al enșpelea. Dar dacă asta e ceea ce-i face pe copii să se simtă fericiți în zilele noastre...
Eu înțeleg fericirea așa:
Nu prea știu să dansez, dar fericirea cu siguranță există aici.
O mai înțeleg și așa:
Da, dragostea este întotdeauna tânără. Un sentiment frumos și profund. Doar că și ea degenerează în cu totul altceva în zilele noastre. Și cred că e destul de clar la ce mă refer.
Mai departe...
Da, e de pe vremea când Akcent era o trupă. Și făceau muzică frumoasă, care va trăi pentru totdeauna. Într-adevăr, când mă simt lipsit de fericire mă gândesc la „Prima iubire”.
Încă vreo trei „definiții”...
Fericirea fără umor e ca fotbalul fără Brazilia. Umor adevărat? Charlie Chaplin e una din primele figuri care-mi trec prin minte când mă gândesc la asta. J-Five are dreptate, mesajul e cât se poate de corect: umorul fără cuvinte este mai bun, mai autentic decât cel făcut prin glume de prost gust.
O vară nesfârșită ar fi definiția fericirii pentru cei mai mulți dintre noi (am întâlnit însă și alte preferințe). Măcar pentru „Endless Summer” și tot mi-am dorit să câștige Germania Euro 2012. :))
Și, în final, joc și voie bună în America Latină. Asta mi se pare una dintre cele mai mișto melodii ale anului ăstuia. Transmite atâta pozitivism, în comparație cu majoritatea melodiilor mult prea triste, cu despărțiri, dureri din dragoste & shit. „La Gozadera” este o definiție foarte frumoasă a fericirii. :)
luni, 23 noiembrie 2015
Talibanism
As this matter is very controversial during our times, I'm going to write the post both in English and Romania so that more people will understand the meaning of my words and not think that I'm a terrorist or anything. No, I'm just a simple guy from Romania, born in a provincial town, who likes to do something that most people don't actually do although they say the contrary: I'm actually using my brain to form my own opinions, based on all the things I see around me and all the "news" that's coming to my knowledge.
When I say "Talibanism", most people think about those psychopaths who destroyed Afghanistan, a country which back in the 50's seemed to be on the road towards a democratic regime. This post is not about them. I am sympathetic to all the people who are being mistreated by extremists of all kinds in the whole world, but I'm writing about something else.
I think most people who have a sense of reality and decency have noticed this weird trend that's being considered pretty attractive by some, and I'm talking about some sort of extreme religion that has next to nothing to do with the teachings. The Islamist groups are the most talked about because they are terrorists, but let's take a look around us. Somehow I understand the trend. Because of the insecurity that's been established during the last six to seven years, many people have lost their hope and found a shelter in religion. I mean, let's just see what happened in recent years: economic and financial crisis, the Arab Spring, the Ukrainian Revolution, terrorism, ISIS, the specter of war that's floating around the whole world, drug use, teen pregnancy, poverty etc. There are more than seven billion people in the world, we live in the era of information and we find out about all kinds of tragedies going on everywhere. That;s why some people choose to be more religious, but this is also... how should I say... it's also kinda dangerous. Remember, people: the Church is the House of God, but it's been built by humans. The institution called Church is being run by humans. The teachings are being shared by humans. Most humans are not too bright or wise. Don't think that just because someone is a priest or a monk, he is also wise. Lately I have met people who think that being a priest is just a job, not caring about the spiritual value of the teachings or the religion. Money is all that matters for those people (don't get me wrong, there are also lots of people who are truly gifted priests) and that is anything but wisdom.
They say that asking for advice is not a sign of stupidity, but a sign of wisdom. I agree with that, but it doesn't mean that you should go ask for advice about all (or most) of the decisions in your life. My dear friend, it's your life. You should learn to make your own decisions, although sometimes it's very hard. You will make mistakes, but let's be serious... Who doesn't? You are human and mistakes are some of the most humane things in life. There;s no need to go ask a priest whether you should go to Math college or not; it's your life, he knows next to nothing about you. There's no need to go all extreme about your religion either. Each individual is free to believe in what he wants. You shouldn't come to me and tell me that what X (a priest, spiritual leader, philosopher or any other human being) said is the true truth and don't even listen to my opinion because I don't agree with you (yes, I've been through shit like that). This is something that I call Talibanism - I know this word doesn't really exist in English language, but it somehow does in Romanian.
And there are all kinds of Talibans. There are religious ones, political ones (people who argue because they have different political options, although the people who they are "fighting" for don't give a shit about them), vegetarian ones, vegan ones etc. My friends, don't try to impose your beliefs to anyone. Just say your opinion. If you don't agree with one's opinion (and I mean someone who you know very well), don't think low about him. Try to be more tolerant with one's opinions, beliefs or work. If you don't like someone's work, tell him your opinion, but don't be violent or anything. If his work is offensive, there are more civilized ways to get rid of it. The more you talk about it, the more controversy it's going to cause. And it's going to hurt you. Really, really bad.
Anyway, this is my point about non-Islamist Talibanism. You may agree with my opinion, you may not, either way you're free to do whatever you want. The choice is yours.
Pentru că e un subiect foarte controversat și fierbinte al zilelor noastre, am ales să scriu postarea asta în engleză și română deopotrivă, într-o traducere aproximativă, Dar mesajul este același. În primul rând, nu sunt terorist (chiar dimpotrivă). Sunt solidar cu toți oamenii care suferă din cauza extremismului de orice fel; asta mi se pare cel mai normal, cel mai uman lucru pe care pot să-l fac.
Dar la ce mă refer atunci când spun „talibanism”? În orice caz, aici nu mă refer la psihopații ăia care au transformat Afghanistanul, o țară care în anii 50 era pe drumul spre democrație, într-un dezastru. Cel puțin de la 9/11 încoace tot auzim știri despre atentate teroriste pe-acolo. Dar, în fine, postarea asta e despre alt gen de talibani.
Prin cuvântul „talibanism” eu înțeleg un extremism mai mult sau mai puțin violent, caracterizat printr-un mindfuck destul de puternic. „Mișcării” ăsteia i s-au alăturat fel de fel de oameni, unii pe care îi consideri, la prima vedere, sănătoși la cap sau, eu știu, culți, înțelepți. În opinia mea, cel mai periculos este talibanismul religios, dar se află pe aceeași treaptă cu cel politic. Să începem însă cu cel religios, exceptând islamismul ăla psihopat.
Talibanismul religios se manifestă printr-o apropiere exagerată de Biserică și de „slujitorii” Domnului. Țineți minte, copii: Biserica este o instituție condusă de oameni, învățăturile Bisericii sunt propăvăduite de oameni, iar toate fețele bisericești sunt oameni. Omul este o ființă imperfectă; fiecare individ este unic, cum am mai zis și în alte postări, deci deciziile tale nu trebuie să țină neapărat de sfatul unei persoane. Sunt deciziile tale, e viața ta, nu e necesar să îi ceri unuia sau altuia sfaturi în legătură cu niște lucruri foarte banale sau care țin strict de individualitatea ta. Deci ar fi ideal ca tu să gândești cu propriul tău creier. Da, vei greși. Este inevitabil să faci greșeli, dar nu e un capăt de țară. Până la urmă cu toții greșim. Să nu crezi că un om, indiferent care este profesia lui - preot, călugăr, filosof, politician, doctor, jucător de poker etc. - este deținătorul adevărului absolut. Fiecare dintre noi avem adevărul nostru, iar cei cărora le cerem sfaturile nu ne cunosc pe noi, în esență. Nu mă înțelegeți greșit, este foarte bine să ceri sfaturi în momente mai mult sau mai puțin dificile, de la oameni de care te simți apropiat sau în care ai multă încredere, dar trebuie să ai grijă și de unicitatea ta. Altfel te transformi din ce în ce mai mult în ceva ce nu ești, ce nu te reprezintă neapărat. Și ajungi să crezi că te reprezintă. Ești fericit? E destul de greu de zis. Fericirea e un lucru de care mă voi ocupa într-o postare ulterioară. Aici vorbesc strict de efectele talibanismului, iar ele nu sunt în niciun caz fericite.
Să trecem și la talibanismul politic. De câte ori vi s-a întâmplat să vă certați cu unul sau cu altul pentru că aveți opțiui politice diferite? Sunt sigur că s-a întâmplat destul de des, mai ales la ce orgolii se trezesc în fiecare dintre noi când vine vorba de... orice, până la urmă, chiar dacă e prea puțin important. Și ajungi să te cerți cu cel mai bun prieten pentru că nu votează cu cine vrei tu, cu toate că niciuna dintre tabere - și cei pentru care „lupți” tu, și ceilalți - nu dă doi bani pe voi. Se merită să strici o relație de prietenie atât de frumoasă doar din atâta lucru? Nu chiar, dar având în vedere orgoliile astea tâmpite și satisfacția absolut cretină pe care o au unii sau alții atunci când câștigă „candidatul lor”, multe prietenii și relații se vor rupe din cauza politicii.
Mai sunt și alte tipuri de talibanism, cauzate, precum cel politic, de orgolii. Cel religios este cauzat de toate dramele și evenimentele tragice care au loc. Cel puțin din 2008 încoace au fost fel de fel de evenimente foarte rele, de-asta să spunem că înțeleg apropierea multor oameni de Biserică. Dar atunci când lucrurile ajung la extrem, e destul de clar că ceva e în neregulă. Just think about it.
Ah, și dacă nu-ți place munca/opera cuiva, încearcă să vorbești cu respectivul, să ai o discuție bazată pe argumente. Încearcă să-ți expui punctul de vedere într-un mod civilizat. Sau poți să faci ceva foarte dureros: să ignori. Dacă nu ignori munca/opera cu pricina, va căpăta din ce în ce mai multă notorietate, iar tu te vei simți din ce în ce mai frustrat și revoltat, mai ales dacă e vorba de ceva jignitor. Dar dacă e vorba de ceva jignitor, ai și alte căi de „atac”. Folosește-le!
În fine, cam ăsta e punctul meu de vedere în legătură cu talibanismul non-islamist. Poți să fii de acord cu ea, poți să nu fii. Ești liber să faci ce vrei. Alegerea este a ta!
When I say "Talibanism", most people think about those psychopaths who destroyed Afghanistan, a country which back in the 50's seemed to be on the road towards a democratic regime. This post is not about them. I am sympathetic to all the people who are being mistreated by extremists of all kinds in the whole world, but I'm writing about something else.
I think most people who have a sense of reality and decency have noticed this weird trend that's being considered pretty attractive by some, and I'm talking about some sort of extreme religion that has next to nothing to do with the teachings. The Islamist groups are the most talked about because they are terrorists, but let's take a look around us. Somehow I understand the trend. Because of the insecurity that's been established during the last six to seven years, many people have lost their hope and found a shelter in religion. I mean, let's just see what happened in recent years: economic and financial crisis, the Arab Spring, the Ukrainian Revolution, terrorism, ISIS, the specter of war that's floating around the whole world, drug use, teen pregnancy, poverty etc. There are more than seven billion people in the world, we live in the era of information and we find out about all kinds of tragedies going on everywhere. That;s why some people choose to be more religious, but this is also... how should I say... it's also kinda dangerous. Remember, people: the Church is the House of God, but it's been built by humans. The institution called Church is being run by humans. The teachings are being shared by humans. Most humans are not too bright or wise. Don't think that just because someone is a priest or a monk, he is also wise. Lately I have met people who think that being a priest is just a job, not caring about the spiritual value of the teachings or the religion. Money is all that matters for those people (don't get me wrong, there are also lots of people who are truly gifted priests) and that is anything but wisdom.
They say that asking for advice is not a sign of stupidity, but a sign of wisdom. I agree with that, but it doesn't mean that you should go ask for advice about all (or most) of the decisions in your life. My dear friend, it's your life. You should learn to make your own decisions, although sometimes it's very hard. You will make mistakes, but let's be serious... Who doesn't? You are human and mistakes are some of the most humane things in life. There;s no need to go ask a priest whether you should go to Math college or not; it's your life, he knows next to nothing about you. There's no need to go all extreme about your religion either. Each individual is free to believe in what he wants. You shouldn't come to me and tell me that what X (a priest, spiritual leader, philosopher or any other human being) said is the true truth and don't even listen to my opinion because I don't agree with you (yes, I've been through shit like that). This is something that I call Talibanism - I know this word doesn't really exist in English language, but it somehow does in Romanian.
And there are all kinds of Talibans. There are religious ones, political ones (people who argue because they have different political options, although the people who they are "fighting" for don't give a shit about them), vegetarian ones, vegan ones etc. My friends, don't try to impose your beliefs to anyone. Just say your opinion. If you don't agree with one's opinion (and I mean someone who you know very well), don't think low about him. Try to be more tolerant with one's opinions, beliefs or work. If you don't like someone's work, tell him your opinion, but don't be violent or anything. If his work is offensive, there are more civilized ways to get rid of it. The more you talk about it, the more controversy it's going to cause. And it's going to hurt you. Really, really bad.
Anyway, this is my point about non-Islamist Talibanism. You may agree with my opinion, you may not, either way you're free to do whatever you want. The choice is yours.
Pentru că e un subiect foarte controversat și fierbinte al zilelor noastre, am ales să scriu postarea asta în engleză și română deopotrivă, într-o traducere aproximativă, Dar mesajul este același. În primul rând, nu sunt terorist (chiar dimpotrivă). Sunt solidar cu toți oamenii care suferă din cauza extremismului de orice fel; asta mi se pare cel mai normal, cel mai uman lucru pe care pot să-l fac.
Dar la ce mă refer atunci când spun „talibanism”? În orice caz, aici nu mă refer la psihopații ăia care au transformat Afghanistanul, o țară care în anii 50 era pe drumul spre democrație, într-un dezastru. Cel puțin de la 9/11 încoace tot auzim știri despre atentate teroriste pe-acolo. Dar, în fine, postarea asta e despre alt gen de talibani.
Prin cuvântul „talibanism” eu înțeleg un extremism mai mult sau mai puțin violent, caracterizat printr-un mindfuck destul de puternic. „Mișcării” ăsteia i s-au alăturat fel de fel de oameni, unii pe care îi consideri, la prima vedere, sănătoși la cap sau, eu știu, culți, înțelepți. În opinia mea, cel mai periculos este talibanismul religios, dar se află pe aceeași treaptă cu cel politic. Să începem însă cu cel religios, exceptând islamismul ăla psihopat.
Talibanismul religios se manifestă printr-o apropiere exagerată de Biserică și de „slujitorii” Domnului. Țineți minte, copii: Biserica este o instituție condusă de oameni, învățăturile Bisericii sunt propăvăduite de oameni, iar toate fețele bisericești sunt oameni. Omul este o ființă imperfectă; fiecare individ este unic, cum am mai zis și în alte postări, deci deciziile tale nu trebuie să țină neapărat de sfatul unei persoane. Sunt deciziile tale, e viața ta, nu e necesar să îi ceri unuia sau altuia sfaturi în legătură cu niște lucruri foarte banale sau care țin strict de individualitatea ta. Deci ar fi ideal ca tu să gândești cu propriul tău creier. Da, vei greși. Este inevitabil să faci greșeli, dar nu e un capăt de țară. Până la urmă cu toții greșim. Să nu crezi că un om, indiferent care este profesia lui - preot, călugăr, filosof, politician, doctor, jucător de poker etc. - este deținătorul adevărului absolut. Fiecare dintre noi avem adevărul nostru, iar cei cărora le cerem sfaturile nu ne cunosc pe noi, în esență. Nu mă înțelegeți greșit, este foarte bine să ceri sfaturi în momente mai mult sau mai puțin dificile, de la oameni de care te simți apropiat sau în care ai multă încredere, dar trebuie să ai grijă și de unicitatea ta. Altfel te transformi din ce în ce mai mult în ceva ce nu ești, ce nu te reprezintă neapărat. Și ajungi să crezi că te reprezintă. Ești fericit? E destul de greu de zis. Fericirea e un lucru de care mă voi ocupa într-o postare ulterioară. Aici vorbesc strict de efectele talibanismului, iar ele nu sunt în niciun caz fericite.
Să trecem și la talibanismul politic. De câte ori vi s-a întâmplat să vă certați cu unul sau cu altul pentru că aveți opțiui politice diferite? Sunt sigur că s-a întâmplat destul de des, mai ales la ce orgolii se trezesc în fiecare dintre noi când vine vorba de... orice, până la urmă, chiar dacă e prea puțin important. Și ajungi să te cerți cu cel mai bun prieten pentru că nu votează cu cine vrei tu, cu toate că niciuna dintre tabere - și cei pentru care „lupți” tu, și ceilalți - nu dă doi bani pe voi. Se merită să strici o relație de prietenie atât de frumoasă doar din atâta lucru? Nu chiar, dar având în vedere orgoliile astea tâmpite și satisfacția absolut cretină pe care o au unii sau alții atunci când câștigă „candidatul lor”, multe prietenii și relații se vor rupe din cauza politicii.
Mai sunt și alte tipuri de talibanism, cauzate, precum cel politic, de orgolii. Cel religios este cauzat de toate dramele și evenimentele tragice care au loc. Cel puțin din 2008 încoace au fost fel de fel de evenimente foarte rele, de-asta să spunem că înțeleg apropierea multor oameni de Biserică. Dar atunci când lucrurile ajung la extrem, e destul de clar că ceva e în neregulă. Just think about it.
Ah, și dacă nu-ți place munca/opera cuiva, încearcă să vorbești cu respectivul, să ai o discuție bazată pe argumente. Încearcă să-ți expui punctul de vedere într-un mod civilizat. Sau poți să faci ceva foarte dureros: să ignori. Dacă nu ignori munca/opera cu pricina, va căpăta din ce în ce mai multă notorietate, iar tu te vei simți din ce în ce mai frustrat și revoltat, mai ales dacă e vorba de ceva jignitor. Dar dacă e vorba de ceva jignitor, ai și alte căi de „atac”. Folosește-le!
În fine, cam ăsta e punctul meu de vedere în legătură cu talibanismul non-islamist. Poți să fii de acord cu ea, poți să nu fii. Ești liber să faci ce vrei. Alegerea este a ta!
sâmbătă, 21 noiembrie 2015
Banalități
Adevărul e că suntem înconjurați de lucruri pe care le considerăm profunde. Încercăm să le găsim niște sensuri foarte, foarte adânci, dar până la urmă ele sunt atât de clare și de banale. Așa suntem învățați de mici copii, să privim lucrurile în profunzime. Nu neg, este foarte bine pentru viitorul umanității să se concentreze pe profunzimile anumitor domenii, dar în condițiile în care, să zicem, dacă nu scrii un anumit număr de pagini sau de cuvinte despre un subiect, nu îți primește lucrarea... Asta este în neregulă. Bun, a fost doar un exemplu oarecare. Ideea e că trebuie să scrii cât mai multe cuvinte acolo, că e foarte important subiectul. Când colo, e de-o banalitate cruntă. Ne tot învățau la școală „ce voia să spună poetul aici”, că „această culoare simbolizează ceva” și tot așa. Și mie îmi plac lucrurile profunde, care nu sunt tocmai la vedere, dar să încerci să găsești simbolistica fiecărei litere sau a fiecărui cuvânt dintr-o operă literară nu cred că e foarte corect și înțelept, până la urmă. Autorul poate că a vrut să spună exact ce ai înțeles de prima dată, o chestie foarte banală în esență. „Dar dacă nu scrii 6 pagini despre asta...”. Sistem educațional dubios...
Aflăm din multe surse că viața este complexă, că are un sens foarte profund și fel de fel de alte filosofii sau „filosofii”. Până la urmă fiecare înțelege viața așa cum simte, într-un mod mai superficial sau mai profund. Și există șanse foarte mari ca ăla care are doar opt clase să știe mai multe despre sensul vieții decât tine, absolvent de facultate cu nasul pe sus. În principiu viața nu este atât de complicată. Se supune, cum era de așteptat, legilor naturii, doar că la noi e un pic adaptată treaba. Jungla nu este plină de copaci înalți de zeci de metri, liane, tigri, girafe și alte animale. Jungla noastră este plină de blocuri, zgârie-nori, pancarde publicitare, avioane, mașini și diferite specimene umane. Cel care se adaptează cel mai bine la condițiile din junglă ajunge sus, cel care nu se adaptează are o misiune ceva mai grea și ori rămâne jos, ori părăsește jungla asta pentru una în care se poate simți în largul său. As simple as that. Te naști, crești, te joci, îți faci prieteni, iubești, urăști, mănânci, bei, înveți, lupți pentru a obține hrană, lupți pentru a îți întreține familia (care poate să însemne și o singură persoană, adică tu), dormi, îți faci nevoile etc. și până la urmă mori. Este atât de simplu.
Dar continuăm să ne complicăm în explicații profunde cu privire la sensul vieții. Nu, sensul vieții există mai mult sau mai puțin; că perpetuarea speciei e ceva ce vine cumva de la sine, nu e un sens al existenței în sine. Poate o fi mântuirea, dar și aici am câteva dubii. Până una-alta, sensul vieții pare să fie supus aceleiași unicități a individului. Sensul existenței mele este să... scriu, să zicem. Al tău este să faci copii. Al lui nea' Cornel din Zăbrătău o fi să își îngrijească foarte bine gospodăria. Și tot așa. E un pic mai complicat cum reușești să îți împlinești sensul vieții în accepțiunea ta. Dar e ceva ce ține de adaptare și am scris mai sus cum stă treaba cu ea, după părerea mea.
Și într-adevăr suntem înconjurați de foarte multe banalități cărora le dăm o mare importanță din cauza implicării emoționale. O să sune foarte urât, dar moartea e o chestiune de o banalitate îngrozitoare. Da, majoritatea speciilor care au existat pe planeta noastră nu mai există acum. Au dispărut din diferite motive. Și mă refer la specii de animale, plante...
Acum suntem în 2015 A.D., planeta noastră se află undeva la mijlocul vieții sale. Trăim o epocă a informației și spunem că suntem o specie civilizată. Până aici, bine. Adevărul e că informația asta e o sabie cu două tăișuri, care te poate face bucăți. Nu din punct de vedere fizic, ci în interior. Te implici emoțional în foarte multe treburi, vezi la televizor sau auzi la știri că au murit nu știu câți oameni într-un atentat terorist în Baghdad, într-un accident aviatic în Pirinei, într-o explozie la o fabrică de cherestea din Malmo, într-un accident feroviar în Honolulu sau într-un accident rutier pe E85, între Mihăilești și Urziceni. Te afectează, chiar și în mod inconștient, dar adevărul e că moartea e un lucru atât de banal. Important este să nu te lovească pe tine în mod direct (vreo rudă, vreun prieten apropiat etc.). Nu vreau să fiu înțeles greșit, este normal să fii afectat și să plângi atunci când te lovește în mod direct; e o dovadă de umanitate. Important este să înțelegi că moartea este o parte a vieții. O să pierzi multe persoane dragi de-a lungul vieții, dar trebuie să fii puternic și să înțelegi: viii cu viii, morții cu morții. Puterea de a trece peste există în interiorul fiecăruia. Important este să nu se lase afectați de orice lucru grav apare la televizor, prin presă sau îi este adus la cunoștință de unul sau de altul.
Da, moartea este banală. Este doar o trecere dintr-o lume într-alta. Dacă or exista doar două lumi, asta nu o vom afla decât la momentul potrivit, când nu ne vom putea întoarce în asta în care trăim acum. Că dincolo o fi Raiul, Paradisul, Valhalla, Iadul, Planeta Klingonienilor sau o exista o altă viață pe planeta asta, habar n-am. Om trăi și om vedea. Până atunci...
Aflăm din multe surse că viața este complexă, că are un sens foarte profund și fel de fel de alte filosofii sau „filosofii”. Până la urmă fiecare înțelege viața așa cum simte, într-un mod mai superficial sau mai profund. Și există șanse foarte mari ca ăla care are doar opt clase să știe mai multe despre sensul vieții decât tine, absolvent de facultate cu nasul pe sus. În principiu viața nu este atât de complicată. Se supune, cum era de așteptat, legilor naturii, doar că la noi e un pic adaptată treaba. Jungla nu este plină de copaci înalți de zeci de metri, liane, tigri, girafe și alte animale. Jungla noastră este plină de blocuri, zgârie-nori, pancarde publicitare, avioane, mașini și diferite specimene umane. Cel care se adaptează cel mai bine la condițiile din junglă ajunge sus, cel care nu se adaptează are o misiune ceva mai grea și ori rămâne jos, ori părăsește jungla asta pentru una în care se poate simți în largul său. As simple as that. Te naști, crești, te joci, îți faci prieteni, iubești, urăști, mănânci, bei, înveți, lupți pentru a obține hrană, lupți pentru a îți întreține familia (care poate să însemne și o singură persoană, adică tu), dormi, îți faci nevoile etc. și până la urmă mori. Este atât de simplu.
Dar continuăm să ne complicăm în explicații profunde cu privire la sensul vieții. Nu, sensul vieții există mai mult sau mai puțin; că perpetuarea speciei e ceva ce vine cumva de la sine, nu e un sens al existenței în sine. Poate o fi mântuirea, dar și aici am câteva dubii. Până una-alta, sensul vieții pare să fie supus aceleiași unicități a individului. Sensul existenței mele este să... scriu, să zicem. Al tău este să faci copii. Al lui nea' Cornel din Zăbrătău o fi să își îngrijească foarte bine gospodăria. Și tot așa. E un pic mai complicat cum reușești să îți împlinești sensul vieții în accepțiunea ta. Dar e ceva ce ține de adaptare și am scris mai sus cum stă treaba cu ea, după părerea mea.
Și într-adevăr suntem înconjurați de foarte multe banalități cărora le dăm o mare importanță din cauza implicării emoționale. O să sune foarte urât, dar moartea e o chestiune de o banalitate îngrozitoare. Da, majoritatea speciilor care au existat pe planeta noastră nu mai există acum. Au dispărut din diferite motive. Și mă refer la specii de animale, plante...
Acum suntem în 2015 A.D., planeta noastră se află undeva la mijlocul vieții sale. Trăim o epocă a informației și spunem că suntem o specie civilizată. Până aici, bine. Adevărul e că informația asta e o sabie cu două tăișuri, care te poate face bucăți. Nu din punct de vedere fizic, ci în interior. Te implici emoțional în foarte multe treburi, vezi la televizor sau auzi la știri că au murit nu știu câți oameni într-un atentat terorist în Baghdad, într-un accident aviatic în Pirinei, într-o explozie la o fabrică de cherestea din Malmo, într-un accident feroviar în Honolulu sau într-un accident rutier pe E85, între Mihăilești și Urziceni. Te afectează, chiar și în mod inconștient, dar adevărul e că moartea e un lucru atât de banal. Important este să nu te lovească pe tine în mod direct (vreo rudă, vreun prieten apropiat etc.). Nu vreau să fiu înțeles greșit, este normal să fii afectat și să plângi atunci când te lovește în mod direct; e o dovadă de umanitate. Important este să înțelegi că moartea este o parte a vieții. O să pierzi multe persoane dragi de-a lungul vieții, dar trebuie să fii puternic și să înțelegi: viii cu viii, morții cu morții. Puterea de a trece peste există în interiorul fiecăruia. Important este să nu se lase afectați de orice lucru grav apare la televizor, prin presă sau îi este adus la cunoștință de unul sau de altul.
Da, moartea este banală. Este doar o trecere dintr-o lume într-alta. Dacă or exista doar două lumi, asta nu o vom afla decât la momentul potrivit, când nu ne vom putea întoarce în asta în care trăim acum. Că dincolo o fi Raiul, Paradisul, Valhalla, Iadul, Planeta Klingonienilor sau o exista o altă viață pe planeta asta, habar n-am. Om trăi și om vedea. Până atunci...
miercuri, 11 noiembrie 2015
Frumusețea
Postarea asta o să creeze un oarecare contrast, la fel cum se întâmpla în preajma Halloween-ului. Pe Facebook am destui prieteni străini și am dat like multor pagini străine. Ăștia arătau poze cu ei mascați, cum s-au distrat ei cu prilejul acestei sărbători fabuloase. Prin comparație, toți românii, incluzându-mă aici și pe mine, aveam postări triste, doliu național. În timp ce ei se distrau cu prilejul sărbătorii morții, la noi în țară moartea își făcuse simțită prezența pe bune.
Să trecem peste asta. Știu că pare cinic, dar... viii cu viii, morții cu morții.
Ați fost vreodată puși să definiți un cuvânt pe care l-ați folosit de foarte multe ori, un termen... De pildă, frumusețea. Ce este frumusețea? Și aici relativitatea își spune cuvântul. Fiecare om are concepția lui despre frumusețe și de-asta e frumoasă lumea (teoretic) - datorită unicității fiecărui individ. Și ăsta e un lucru pe care ar trebui să-l înțelegem cu toții. Fiecare om e unic.
Dar revenind la frumusețe...
Odată cu trecerea anilor se produc schimbări în gusturile fiecăruia dintre noi. La un moment dat ne place un anumit tip de muzică, apoi altul, și altul, și tot așa. Îți schimbi și concepția despre frumos, în funcție de felul cum crești, cum te maturizezi. De exemplu, când eram mic aveam un dinte împotriva toamnei (din motive destul de evidente - finalul vacanței, începutul școlii, frig, răceli etc.) și nu puteam să apreciez la adevărata valoare frumusețile naturii, transformările care se produceau. Adevărul e că nici acum nu e anotimpul meu preferat; dar măcar nu mai e pe ultimul loc (îi păstrez această oroare iernii). Cu toate culorile alea care creează un peisaj de vis, cu toate fructele care se coc în această perioadă. Da, toamna are cu adevărat farmecul ei.
În ceea ce privește omul, standardele de frumusețe s-au modificat de la epocă la epocă din cauza efectului de turmă, originalitatea individului fiind lăsată deoparte (trebuie să fim cu toții niște animale domestice cuminți, eventual să arătăm toți la fel). Frumusețea nu știu în ce măsură mai este apreciată; e destul de greu să-mi dau seama într-o lume foarte sexualizată (da, dar e libera exprimare a... mă rog). Că se pune mai mult accentul pe cât de mult arăți, nu pe cum arăți, ceea ce arată doar cât de mult s-a degradat societatea. În ceea ce privește fizicul, eu pun mai mare preț pe frumusețea chipului (da, știu, sunt ciudat). Restul e cancan.
Să definești frumusețea este dificil. În DEX există o definiție, dar este foarte largă, are un sens foarte general, nu explică prea bine ce înseamnă. În principiu, nivelul frumuseții este lăsat la latitudinea fiecăruia. Există peste 7 miliarde de definiții ale frumuseții, au existat alte miliarde înainte și tot vor apărea odată cu trecerea anilor.
La ora asta, eu consider frumusețea a fi o mare nesfârșită. An Endless Sea...
Să trecem peste asta. Știu că pare cinic, dar... viii cu viii, morții cu morții.
Ați fost vreodată puși să definiți un cuvânt pe care l-ați folosit de foarte multe ori, un termen... De pildă, frumusețea. Ce este frumusețea? Și aici relativitatea își spune cuvântul. Fiecare om are concepția lui despre frumusețe și de-asta e frumoasă lumea (teoretic) - datorită unicității fiecărui individ. Și ăsta e un lucru pe care ar trebui să-l înțelegem cu toții. Fiecare om e unic.
Dar revenind la frumusețe...
Odată cu trecerea anilor se produc schimbări în gusturile fiecăruia dintre noi. La un moment dat ne place un anumit tip de muzică, apoi altul, și altul, și tot așa. Îți schimbi și concepția despre frumos, în funcție de felul cum crești, cum te maturizezi. De exemplu, când eram mic aveam un dinte împotriva toamnei (din motive destul de evidente - finalul vacanței, începutul școlii, frig, răceli etc.) și nu puteam să apreciez la adevărata valoare frumusețile naturii, transformările care se produceau. Adevărul e că nici acum nu e anotimpul meu preferat; dar măcar nu mai e pe ultimul loc (îi păstrez această oroare iernii). Cu toate culorile alea care creează un peisaj de vis, cu toate fructele care se coc în această perioadă. Da, toamna are cu adevărat farmecul ei.
În ceea ce privește omul, standardele de frumusețe s-au modificat de la epocă la epocă din cauza efectului de turmă, originalitatea individului fiind lăsată deoparte (trebuie să fim cu toții niște animale domestice cuminți, eventual să arătăm toți la fel). Frumusețea nu știu în ce măsură mai este apreciată; e destul de greu să-mi dau seama într-o lume foarte sexualizată (da, dar e libera exprimare a... mă rog). Că se pune mai mult accentul pe cât de mult arăți, nu pe cum arăți, ceea ce arată doar cât de mult s-a degradat societatea. În ceea ce privește fizicul, eu pun mai mare preț pe frumusețea chipului (da, știu, sunt ciudat). Restul e cancan.
Să definești frumusețea este dificil. În DEX există o definiție, dar este foarte largă, are un sens foarte general, nu explică prea bine ce înseamnă. În principiu, nivelul frumuseții este lăsat la latitudinea fiecăruia. Există peste 7 miliarde de definiții ale frumuseții, au existat alte miliarde înainte și tot vor apărea odată cu trecerea anilor.
La ora asta, eu consider frumusețea a fi o mare nesfârșită. An Endless Sea...
marți, 3 noiembrie 2015
De ce sunt mai multe biserici decât spitale?
30 octombrie 2015 este o dată pe care nu cred că o voi putea uita și ar fi bine să rămână în memoria tuturor. Numărul morților a crescut de când am postat ultima oară. Acum sunt 31. Dumnezeu să-i odihnească.
Dar de sâmbătă încoace au început să apară tot felul de puncte de vedere bizare. Unii visează conspirații, alții o ard mistico-penibil. Dar există și tabăra aia de oameni care visează vinovați acolo unde nu sunt. Nu mă înțelegeți greșit, atitudinea BOR-ului de a comunica foarte puțin spre deloc de când s-a întâmplat dezastrul îmi dă de înțeles că au un P.R. foarte, foarte prost. Și nu că n-ar avea bani pentru a angaja niște oameni care să știe ce, cum, când și cât să comunice. Eu sunt unul dintre cei care cunosc reacția conducerii BOR-ului, dar a fost foarte puțin vizibilă. În schimb, m-a impresionat mult imaginea cu monseniorul Ioan Robu la Colectiv (foto - Mediafax), aprinzând o lumânare și spunând un adevăr extrem de dureros: „ar trebui să ne fie rușine”. Da, imaginea BOR-ului are de suferit din cauza aparentei lipse de reacție. Chestia asta o acuz și eu.
Dar...
Înainte de a fi scoasă în evidență greșeala evidentă de P.R. a BOR-ului a început un nou episod al thrillerului psihologic numit „Școli și spitale, nu biserici și catedrale”. Știu, știu este o chestie foarte banală. Lumea s-a săturat de porcăria asta mai ceva ca de „Tânăr și neliniștit”, dar serialul nostru va dura cla fel de mult precum cel american.
Titlul episodului ăstuia a fost „De ce sunt mai multe biserici decât spitale?”. Iar ăștia au venit cu argumente din alea manipulatorii, cu numărul bisericilor care este de nu știu câte zeci de ori mai mare decât cel al spitalelor. Au mai urmat și câteva scene bizare în care erau atacați „pupătorii de oase”, altele în care era scoasă în evidență lăcomia fețelor bisericești. S-a aruncat cu mult noroi în Catedrala Mântuirii Neamului. Și tot așa. Sunt chestii foarte banale, înrădăcinate. Sunt niște porcării pe care o să le mai întâlnim multă vreme de acum înainte, deci știți cu toții ingredientele.
Singurul fapt de care o să mă leg acum este următorul: de ce sunt mai multe biserici decât spitale. Și cred că o să plusez și o să adaug și școlile în ecuație. Să începem cu creștinismul. Această religie a apărut acum aproape 2000 de ani și a început să fie propăvăduită după moartea lui Iisus Hristos, care a avut loc prin anul 33. Sau 27. Oricum, nu contează; având în vedere că este o perioadă foarte lungă de timp, câțiva ani în plus sau în minus sunt irelevanți. Creștinismul a ajuns în spațiul românesc la scurt timp după aia, Sfântul Andrei propăvăduindu-l în zona Dobrogei. Creștinismul a fost prigonit vreo 300 de ani, până când Galerius a dat un soi de decret privind legalizarea religiei ăsteia, iar vreo 2 ani mai târziu (parcă), Constantin cel Mare a dat Edictul de la Milan prin care totul se oficializa. Deci acum vreo 1700 de ani, creștinismul era legalizat. Prin 381, creștinismul devenea religie oficială a Imperiului Roman, cel mai puternic stat din lume la momentul respectiv. Spațiul românesc, deși poporul român nu exista încă, era în vecinătatea Imperiului; influențele s-au făcut simțite. Creștinismul, în diferite forme, s-a răspândit pe întreg teritoriul, deci este destul de clar că are o tradiție de peste 1000 de ani la noi. Să-i spun „credința strămoșească” ar însemna să folosesc un clișeu, ceea ce nu cred că e cazul. Nu vreau să folosesc clișee așa cum fac personajele bizare din serialul ăsta. În fine, figurile de conducere din vremea respectivă (vorbim de acum de Evul Mediu) se bazau foarte mult pe Biserică pentru a-și consolida puterea. Existența Țării Românești a fost recunoscută formal după ce Patriarhia de la Constantinopol a recunoscut Mitropolia noastră. Deci cam atât de mare era puterea Bisericii atunci. Despre ce se întâmpla în Occident, cu Biserica Catolică, este inutil să mai spun, pentru că știm toți cât de puternici erau. La noi, domnitorii au construit biserici și mănăstiri. Din ce în ce mai multe. Credința sunt convins că exista; vorbim de Evul Mediu, iar o lume fără Dumnezeu era de neconceput. Și, cum ziceam, au început să construiască din ce în ce mai multe biserici. Dacă e să luăm doar câte biserici și mănăstiri a construit Ștefan cel Mare, deja cred că vorbim de 1/8 din numărul actual al spitalelor. Și ne aflăm abia în secolul 15. Numărul lor continuă să crească, iar la nivel de 1900 e posibil să avem deja câteva mii de biserici și mănăstiri; unele mai mari, altele mai mici, e irelevant. Ideea e că deja numărul lor e mult mai mare decât al spitalelor din zilele noastre.
Dar spitalele și școlile? Ele de ce n-au fost băgate în seamă de domnitorii ăia răi, urâți, bărboși și nespălați? Vai, vai, vai, monarhia asta absolută... Voiau ei să aibă totul, n-au auzit de democrație... Nu, n-au auzit de democrație; în forma în care s-a răspândit a apărut abia prin secolul XVIII. Mă rog, școlile și spitalele nu erau răspândite nici măcar prin „țările” așa-zis „civilizate”. Ne întoarcem iar în timp. Evul Mediu. Da, au fost inaugurate niște universități prin Occident, dar să nu vă închipuiți că erau prea mulți oameni care să urmeze cursurile acolo. Sau că Biserica nu-și băga nasul. De fapt, școala se cam făcea în Biserică pe vremea aia (ceea ce s-a schimbat abia după Revoluția Franceză). Dar majoritatea populației era neștiutoare de carte, din clasa muncitoare; unii la oraș, cei mai mulți la sat. Erau societăți preponderent agrare.
La fel ca la noi. Societatea era agrară, populația needucată. Posibilitățile erau extrem de puține; și așa nu se știa mai nimic în ceea ce privește medicina. La noi, literatura nu exista, matematica era o limbă mai străină decât chineza, fizica nu exista. Oameni educați erau prea puțini, iar timp și dorință de a învăța nu exista. Și nici posibilități nu existau. Spațiul românesc era foarte sărac. În comparație cu vecinii noștri, eram foarte săraci, chiar dacă ici și colo mai sunt menționate niște „epoci de aur” ale economiei. Nu-i cazul. Țările române erau cele mai sărace din zonă. Că aici aveam Rusia, Polonia, Ungaria, apoi Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman. Deci nicio șansă la dezvoltare. Iar atunci când n-ai nicio șansă, nicio speranță, te îndrepți către Dumnezeu. Și existau destule biserici unde să se roage. Școlile cred că au început să apară pe la 1700 și ceva, poate în epoca fanariotă să fi fost câteva, deși extrem de puține (poate chiar cazuri izolate). De la 1800 încolo a început o așa-zisă modernizare a țărilor române, mai ales după sfârșitul epociii fanariote. Au fost construite câteva „spitale” și câteva „școli” prin așa-zisele „orașe” ale vremii. Dar țările române erau cu vreo 300 de ani în urma Occidentului ca dezvoltare. Din punct de vedere economic, erau praf, ceea ce se menține până în ziua de astăzi, din păcate. Fuseseră construite „spitalele” lui pește și „școlile” lui tata-mare, dar cine naibii le folosea? Populația era rurală în cea mai mare parte a ei; exista o elită, dar calitatea umană lăsa de dorit și pe vremea aia, chiar dacă am fost educați la școală să îi „venerăm” pe Brătianu, Rosetti, Cuza sau Catargiu. Că dacă își doreau cu adevărat să rezolve problema rurală, o făceau până la 1900. Dar au făcut-o abia după Primul Război Mondial. Mă rog, s-au construit foarte puține spitale și pe vremea aia, iar numărul lor era imposibil să îl ajungă din urmă pe cel al bisericilor. E logic, spun eu. În plus, s-a întâmplat ca niște clădiri vechi, care au avut altă destinație înainte, să fie transformate în spitale. Ca Maternitatea veche din Buzău, care a fost prin anii '30 grajdul unei divizii de cavalerie. De ce n-au construit o maternitate adevărată pe vremea aia, că doar erau ani extraordinari pentru România? Pentru că nu au fost ani extraordinari pentru România; clasa politică era la fel de coruptă ca acum, dar i-ați martirizat pe niște tâlhari și sclavi ca I.G.Duca și Armand Călinescu în mod eronat. Lumea îi cam ura la vremea aia. Dar și asta e altă poveste...
Multă vreme, oamenii nu și-au trimis copiii la școală pentru că aveau treburi de făcut. Trebuiau să are, să semene, să plivească, să prășească, să culeagă ș.a.m.d. Pentru că vorbim de o societate agrară, înapoiată, adâncită într-o lume a superstițiilor și credințelor mai mult sau mai puțin creștine. Medicina se făcea după ureche. Existau fel și fel de leacuri băbești. Uneori mergeau, dar de cele mai multe ori nu. Se murea pe capete. Și oricum cunoștințele în domeniul medicinei erau precare, chiar și în Occident. Dar măcar ciuma nu mai era o problemă atât de mare la ei prin anii 1800. La noi, în schimb... De ce nu construiau spitale și școli? N-aveau cu ce. Bani puțini, oameni neinstruiți, războaie peste războaie, boli, molime, foamete. Dar pentru omul contemporan este greu să se pună în pielea cuiva din Evul Mediu. Cei mai mulți încă mai consideră că sultanul otoman avea câte femei voia el și confundă haremul cu un fel de bordel personal al acestuia.
Deci ce am învățat noi azi? Că religia este aici de peste 1000 de ani, în timp ce spitalele și școlile au început să fie construite de vreo 200. Că puterea domnitorilor (și chiar existența statală, foarte precară la vremea aia) depindea foarte mult de Biserică, deci normal că erau construite cât mai multe. Cunoștințele medicale erau precare, iar educație era excepțională, dar lipsea aproape cu desăvârșire. În Occident (și cred că și prin Orient, pe undeva) existau universități încă de prin anii 1100, dar prea puține, iar factorii politic și religios se amestecau acolo cum doreau. Iar Biserica a început să aibă un rol din ce în ce mai mic în educație pe acolo după Revoluția Franceză. Sau, mă rog, din secolul XIX. Argumente cred că ar mai exista și sunt convins că ar fi o dezbatere foarte interesantă dacă nu ar fi implicate reaua credință (fără nicio trimitere la religie) și factorul politic.
Am fost plăcut surprins zilele astea de mobilizarea oamenilor, cum au făcut tot posibilul pentru a-i ajuta pe cei răniți. Au murit 31 de oameni, vreo 90 sunt in stare gravă, alții au avut arsuri sau alte răni mai mult sau mai puțin grave. Deci este vorba, până la urmă, de sute de vieți schimbate radical așa, dintr-odată. Dintr-o singură lovitură. Un incendiu într-o văgăună aflată la subsol. Dar mobilizarea a fost foarte bună, apreciez efortul autorităților și înțeleg de ce nu s-a putut face mai mult și ajunge mai repede. Doctorul Raed Arafat este un erou național care a salvat prin crearea SMURD sute de mii, dacă nu milioane de vieți. Sunteți conștienți că fără el nu aveam sistem de intervenție de urgență cât de cât eficient, nu? Ce-i drept, nu prea sunteți. Dar stați și gândiți-vă un pic. Dacă nu era el, cine ar fi făcut așa ceva? Somități în domeniul medical a tot dat România, dar aici vorbim despre intervenție de urgență. În anii în care România era vândută pe bucăți, el punea bazele SMURD. Deci respect maxim, Raed Arafat!
În rest, răutatea nu are ce să caute în situații de genul. Când am început să scriu postarea asta era a treia zi de doliu național. Dar românii tot scindați au fost. Unii ziceau că îs de vină cei din club că sărbătoreau Halloween, alții că ăia erau sataniști, apoi că-i Biserica de vină, că intervenția a fost proastă. E irelevant. Au murit 31 de oameni, Dumnezeu să-i odihnească în pace! Și Daniela Negoiță (Yoyo) pune foarte bine problema aici. „Și dacă Dumnezeu e Tată peste-atâția tați, tu de ce nu-ntinzi o mână, că doar suntem frați?”.
Dar de sâmbătă încoace au început să apară tot felul de puncte de vedere bizare. Unii visează conspirații, alții o ard mistico-penibil. Dar există și tabăra aia de oameni care visează vinovați acolo unde nu sunt. Nu mă înțelegeți greșit, atitudinea BOR-ului de a comunica foarte puțin spre deloc de când s-a întâmplat dezastrul îmi dă de înțeles că au un P.R. foarte, foarte prost. Și nu că n-ar avea bani pentru a angaja niște oameni care să știe ce, cum, când și cât să comunice. Eu sunt unul dintre cei care cunosc reacția conducerii BOR-ului, dar a fost foarte puțin vizibilă. În schimb, m-a impresionat mult imaginea cu monseniorul Ioan Robu la Colectiv (foto - Mediafax), aprinzând o lumânare și spunând un adevăr extrem de dureros: „ar trebui să ne fie rușine”. Da, imaginea BOR-ului are de suferit din cauza aparentei lipse de reacție. Chestia asta o acuz și eu.
Dar...
Înainte de a fi scoasă în evidență greșeala evidentă de P.R. a BOR-ului a început un nou episod al thrillerului psihologic numit „Școli și spitale, nu biserici și catedrale”. Știu, știu este o chestie foarte banală. Lumea s-a săturat de porcăria asta mai ceva ca de „Tânăr și neliniștit”, dar serialul nostru va dura cla fel de mult precum cel american.
Titlul episodului ăstuia a fost „De ce sunt mai multe biserici decât spitale?”. Iar ăștia au venit cu argumente din alea manipulatorii, cu numărul bisericilor care este de nu știu câte zeci de ori mai mare decât cel al spitalelor. Au mai urmat și câteva scene bizare în care erau atacați „pupătorii de oase”, altele în care era scoasă în evidență lăcomia fețelor bisericești. S-a aruncat cu mult noroi în Catedrala Mântuirii Neamului. Și tot așa. Sunt chestii foarte banale, înrădăcinate. Sunt niște porcării pe care o să le mai întâlnim multă vreme de acum înainte, deci știți cu toții ingredientele.
Singurul fapt de care o să mă leg acum este următorul: de ce sunt mai multe biserici decât spitale. Și cred că o să plusez și o să adaug și școlile în ecuație. Să începem cu creștinismul. Această religie a apărut acum aproape 2000 de ani și a început să fie propăvăduită după moartea lui Iisus Hristos, care a avut loc prin anul 33. Sau 27. Oricum, nu contează; având în vedere că este o perioadă foarte lungă de timp, câțiva ani în plus sau în minus sunt irelevanți. Creștinismul a ajuns în spațiul românesc la scurt timp după aia, Sfântul Andrei propăvăduindu-l în zona Dobrogei. Creștinismul a fost prigonit vreo 300 de ani, până când Galerius a dat un soi de decret privind legalizarea religiei ăsteia, iar vreo 2 ani mai târziu (parcă), Constantin cel Mare a dat Edictul de la Milan prin care totul se oficializa. Deci acum vreo 1700 de ani, creștinismul era legalizat. Prin 381, creștinismul devenea religie oficială a Imperiului Roman, cel mai puternic stat din lume la momentul respectiv. Spațiul românesc, deși poporul român nu exista încă, era în vecinătatea Imperiului; influențele s-au făcut simțite. Creștinismul, în diferite forme, s-a răspândit pe întreg teritoriul, deci este destul de clar că are o tradiție de peste 1000 de ani la noi. Să-i spun „credința strămoșească” ar însemna să folosesc un clișeu, ceea ce nu cred că e cazul. Nu vreau să folosesc clișee așa cum fac personajele bizare din serialul ăsta. În fine, figurile de conducere din vremea respectivă (vorbim de acum de Evul Mediu) se bazau foarte mult pe Biserică pentru a-și consolida puterea. Existența Țării Românești a fost recunoscută formal după ce Patriarhia de la Constantinopol a recunoscut Mitropolia noastră. Deci cam atât de mare era puterea Bisericii atunci. Despre ce se întâmpla în Occident, cu Biserica Catolică, este inutil să mai spun, pentru că știm toți cât de puternici erau. La noi, domnitorii au construit biserici și mănăstiri. Din ce în ce mai multe. Credința sunt convins că exista; vorbim de Evul Mediu, iar o lume fără Dumnezeu era de neconceput. Și, cum ziceam, au început să construiască din ce în ce mai multe biserici. Dacă e să luăm doar câte biserici și mănăstiri a construit Ștefan cel Mare, deja cred că vorbim de 1/8 din numărul actual al spitalelor. Și ne aflăm abia în secolul 15. Numărul lor continuă să crească, iar la nivel de 1900 e posibil să avem deja câteva mii de biserici și mănăstiri; unele mai mari, altele mai mici, e irelevant. Ideea e că deja numărul lor e mult mai mare decât al spitalelor din zilele noastre.
Dar spitalele și școlile? Ele de ce n-au fost băgate în seamă de domnitorii ăia răi, urâți, bărboși și nespălați? Vai, vai, vai, monarhia asta absolută... Voiau ei să aibă totul, n-au auzit de democrație... Nu, n-au auzit de democrație; în forma în care s-a răspândit a apărut abia prin secolul XVIII. Mă rog, școlile și spitalele nu erau răspândite nici măcar prin „țările” așa-zis „civilizate”. Ne întoarcem iar în timp. Evul Mediu. Da, au fost inaugurate niște universități prin Occident, dar să nu vă închipuiți că erau prea mulți oameni care să urmeze cursurile acolo. Sau că Biserica nu-și băga nasul. De fapt, școala se cam făcea în Biserică pe vremea aia (ceea ce s-a schimbat abia după Revoluția Franceză). Dar majoritatea populației era neștiutoare de carte, din clasa muncitoare; unii la oraș, cei mai mulți la sat. Erau societăți preponderent agrare.
La fel ca la noi. Societatea era agrară, populația needucată. Posibilitățile erau extrem de puține; și așa nu se știa mai nimic în ceea ce privește medicina. La noi, literatura nu exista, matematica era o limbă mai străină decât chineza, fizica nu exista. Oameni educați erau prea puțini, iar timp și dorință de a învăța nu exista. Și nici posibilități nu existau. Spațiul românesc era foarte sărac. În comparație cu vecinii noștri, eram foarte săraci, chiar dacă ici și colo mai sunt menționate niște „epoci de aur” ale economiei. Nu-i cazul. Țările române erau cele mai sărace din zonă. Că aici aveam Rusia, Polonia, Ungaria, apoi Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman. Deci nicio șansă la dezvoltare. Iar atunci când n-ai nicio șansă, nicio speranță, te îndrepți către Dumnezeu. Și existau destule biserici unde să se roage. Școlile cred că au început să apară pe la 1700 și ceva, poate în epoca fanariotă să fi fost câteva, deși extrem de puține (poate chiar cazuri izolate). De la 1800 încolo a început o așa-zisă modernizare a țărilor române, mai ales după sfârșitul epociii fanariote. Au fost construite câteva „spitale” și câteva „școli” prin așa-zisele „orașe” ale vremii. Dar țările române erau cu vreo 300 de ani în urma Occidentului ca dezvoltare. Din punct de vedere economic, erau praf, ceea ce se menține până în ziua de astăzi, din păcate. Fuseseră construite „spitalele” lui pește și „școlile” lui tata-mare, dar cine naibii le folosea? Populația era rurală în cea mai mare parte a ei; exista o elită, dar calitatea umană lăsa de dorit și pe vremea aia, chiar dacă am fost educați la școală să îi „venerăm” pe Brătianu, Rosetti, Cuza sau Catargiu. Că dacă își doreau cu adevărat să rezolve problema rurală, o făceau până la 1900. Dar au făcut-o abia după Primul Război Mondial. Mă rog, s-au construit foarte puține spitale și pe vremea aia, iar numărul lor era imposibil să îl ajungă din urmă pe cel al bisericilor. E logic, spun eu. În plus, s-a întâmplat ca niște clădiri vechi, care au avut altă destinație înainte, să fie transformate în spitale. Ca Maternitatea veche din Buzău, care a fost prin anii '30 grajdul unei divizii de cavalerie. De ce n-au construit o maternitate adevărată pe vremea aia, că doar erau ani extraordinari pentru România? Pentru că nu au fost ani extraordinari pentru România; clasa politică era la fel de coruptă ca acum, dar i-ați martirizat pe niște tâlhari și sclavi ca I.G.Duca și Armand Călinescu în mod eronat. Lumea îi cam ura la vremea aia. Dar și asta e altă poveste...
Multă vreme, oamenii nu și-au trimis copiii la școală pentru că aveau treburi de făcut. Trebuiau să are, să semene, să plivească, să prășească, să culeagă ș.a.m.d. Pentru că vorbim de o societate agrară, înapoiată, adâncită într-o lume a superstițiilor și credințelor mai mult sau mai puțin creștine. Medicina se făcea după ureche. Existau fel și fel de leacuri băbești. Uneori mergeau, dar de cele mai multe ori nu. Se murea pe capete. Și oricum cunoștințele în domeniul medicinei erau precare, chiar și în Occident. Dar măcar ciuma nu mai era o problemă atât de mare la ei prin anii 1800. La noi, în schimb... De ce nu construiau spitale și școli? N-aveau cu ce. Bani puțini, oameni neinstruiți, războaie peste războaie, boli, molime, foamete. Dar pentru omul contemporan este greu să se pună în pielea cuiva din Evul Mediu. Cei mai mulți încă mai consideră că sultanul otoman avea câte femei voia el și confundă haremul cu un fel de bordel personal al acestuia.
Deci ce am învățat noi azi? Că religia este aici de peste 1000 de ani, în timp ce spitalele și școlile au început să fie construite de vreo 200. Că puterea domnitorilor (și chiar existența statală, foarte precară la vremea aia) depindea foarte mult de Biserică, deci normal că erau construite cât mai multe. Cunoștințele medicale erau precare, iar educație era excepțională, dar lipsea aproape cu desăvârșire. În Occident (și cred că și prin Orient, pe undeva) existau universități încă de prin anii 1100, dar prea puține, iar factorii politic și religios se amestecau acolo cum doreau. Iar Biserica a început să aibă un rol din ce în ce mai mic în educație pe acolo după Revoluția Franceză. Sau, mă rog, din secolul XIX. Argumente cred că ar mai exista și sunt convins că ar fi o dezbatere foarte interesantă dacă nu ar fi implicate reaua credință (fără nicio trimitere la religie) și factorul politic.
Am fost plăcut surprins zilele astea de mobilizarea oamenilor, cum au făcut tot posibilul pentru a-i ajuta pe cei răniți. Au murit 31 de oameni, vreo 90 sunt in stare gravă, alții au avut arsuri sau alte răni mai mult sau mai puțin grave. Deci este vorba, până la urmă, de sute de vieți schimbate radical așa, dintr-odată. Dintr-o singură lovitură. Un incendiu într-o văgăună aflată la subsol. Dar mobilizarea a fost foarte bună, apreciez efortul autorităților și înțeleg de ce nu s-a putut face mai mult și ajunge mai repede. Doctorul Raed Arafat este un erou național care a salvat prin crearea SMURD sute de mii, dacă nu milioane de vieți. Sunteți conștienți că fără el nu aveam sistem de intervenție de urgență cât de cât eficient, nu? Ce-i drept, nu prea sunteți. Dar stați și gândiți-vă un pic. Dacă nu era el, cine ar fi făcut așa ceva? Somități în domeniul medical a tot dat România, dar aici vorbim despre intervenție de urgență. În anii în care România era vândută pe bucăți, el punea bazele SMURD. Deci respect maxim, Raed Arafat!
În rest, răutatea nu are ce să caute în situații de genul. Când am început să scriu postarea asta era a treia zi de doliu național. Dar românii tot scindați au fost. Unii ziceau că îs de vină cei din club că sărbătoreau Halloween, alții că ăia erau sataniști, apoi că-i Biserica de vină, că intervenția a fost proastă. E irelevant. Au murit 31 de oameni, Dumnezeu să-i odihnească în pace! Și Daniela Negoiță (Yoyo) pune foarte bine problema aici. „Și dacă Dumnezeu e Tată peste-atâția tați, tu de ce nu-ntinzi o mână, că doar suntem frați?”.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)