Unul din multele "Vise tomnatice"

Avea doar şaisprezece ani şi toată viaţa înainte. Nu ştia să aibă vreun mare talent care s-o ajute pe viitor şi totuşi se simţea deosebită. Ştia că era specială, însă nu pentru că ar fi făcut ea ceva ieşit din comun. Nu... Până acum n-a făcut altceva decât nişte prostii dintr-un teribilism adolescentin de care s-a lecuit. Sau cel puţin asta îi plăcea ei să creadă despre acţiunile sale din trecut. Câte porcării făcuse ea, câte tentative de sinucidere neduse la bun sfârşit din cauza diferitelor fobii. Cum de se întâmplase asta? Nu avea nicio logică... Îi era teamă de durere, deci n-a putut să se taie, mutileze sau arde. Îi era teamă de apă, deci n-a putut să se înece. Îi era teamă de înălţime, deci n-a mai încercat să se arunce de la etaj de vreo şase ani. Văzând toate astea, şi ajutată de minunile muzicii fratelui ei, a renunţat la gândurile autodistructive. Cât de frumoasă putea să fie viaţa, cu toate greutăţile ei...

Acum era într-un avion şi nu părea să fie foarte deranjată din pricina asta. Cu tot răul ei de înălţime, putea să zboare la câţiva kilometri deasupra pământului. De jos, avionul se vedea ca un punctuleţ luminos îngroşat pe cerul foarte închis la culoare. De sus, oraşele erau mai mici decât nişte muşuroaie de furnici. Păcat că de data asta erau mulţi nori, care făceau vizibilitatea foarte slabă. Chiar ar fi vrut să urmărească lumea în miniatură, să o vadă cum arată cu adevărat.

Scoase ceasul din poşetă şi văzu că plecarea fusese în urmă cu două ore. Abia aştepta să se termine acest zbor şi să se întâlnească din nou cu fratele ei, să îl ia în braţe şi să îl felicite. Măcar el ştia pentru ce trăieşte şi îşi dedica întreaga viaţă acestei activităţi. Atâtea melodii minunate şi înălţătoare nu puteau să vină decât de la Cedric Nikolas, cel mai mare violonist din toate timpurile. Păcat că nu exista un avion care să aterizeze exact în Oraşul lui Gunther. Trebuia să mai facă încă 120 de kilometri cu autobuzul pentru a ajunge acolo. Banii nu erau o problemă pentru ea, dar îşi dorea să îl vadă cât mai repede cu putinţă. „Până la aterizare mai e aproape o oră, iar cei 120 de kilometri s-ar putea să îi fac cam în acelaşi timp, dacă estimez bine.” îşi zise ea şi se lăsă pe spate pe scaun.

Pentru a nu se plictisi, scotoci prin geantă şi găsi o revistă cu ştiri despre vedete, în limba engleză. Nu o interesa deloc ce mai făcuseră ciudaţii ăia, dar aşa mai exersa şi ea o limbă străină. Nu cunoştea numele niciunuia, din moment ce nu asculta muzica idioată pe care o prefera majoritatea adolescenţilor. „Duncan has a new girlfriend...” era titlul scris pe prima pagină, iar articolul dedicat acestui important anunţ pentru omenire se întindea pe... şapte pagini! Bufni în râs când văzu asta şi aruncă revista pe jos. Avea lucruri mult mai bune de făcut decât să citească asemenea inepţii, oricât de benefic ar fi fost exerciţiul de limba engleză. Că starea ei se schimba foarte repede nu mai era o noutate. Acum îi plăcea ceva, peste un minut i se părea o porcărie, deci reacţia ei era normală.

Totuşi, era nerăbdătoare. Simţea că nu mai avea stare pe scaunul ei de lângă fereastră şi voia să se ridice şi să danseze pe culoar; poate aşa timpul ar fi trecut mai repede. Se întoarse spre pasageri şi păru că îi studiază, rând pe rând, pe toţi. Nu cunoştea pe nimeni, însă asta n-o deranja deloc. Fiecare pasager părea să aibă cel puţin un însoţitor; al ei unde era? Ah, da... Bineînţeles că avea şi ea unul. Era undeva mai în spate Xavier, un bun prieten de-al lui Anders Larsson care a acceptat să se urce în acelaşi avion cu ea, pentru că ea încă nu împlinise vârsta majoratului şi deci avea nevoie de cineva mai în vârstă alături. Nu a fost niciun deranj pentru el. Oricum trebuia să îşi întâlnească prietenul şi colegul de trupă, că avea să îi spună ceva foarte important. Nu îi spusese şi lui Ariel care era marea veste. Aveau s-o afle cu toţii la faţa locului.

Ajunse după câteva minute cu „inspecţia” şi la cel lângă care stătea. Nu îl cunoştea; nu îl mai văzuse niciodată în viaţa ei pe acest bărbat de până în 30 de ani şi de care nu îşi putea dezlipi ochii. Era frumos, mai frumos decât toţi cei cu care fusese ea împreună la un loc. Ce naţionalitate avea nu putea să îşi dea seama. Avea câte ceva de la toate naţiile, deci era posibil să fie originar dintr-o ţară din centrul continentului. Acolo se găsea cea mai mare intersecţie a culturilor. Era şi puţin grec, şi român, şi slav, şi neamţ. Chiar, de unde naiba o fi fost? Dădu să îl întrebe, însă se abţinu. Omul scoase o carte din geantă şi începu să citească liniştit.

Îşi mută apoi privirea pe geam. Erau atâţia nori şi nicio turbulenţă. Ce să mai... Ariel avusese mare noroc să se urce în zborul perfect. Se asigurase şi că pilotul şi copilotul erau cei mai experimentaţi din România, deci nu avea nicio grijă. Chiar şi în condiţii grele, era sigură că ei vor reuşi să ducă zborul la bun sfârşit şi niciunul dintre pasageri nu va avea de suferit. Dacă vreunuia i se va face rău, asta nu ţinea de ei, ci de stewardese, care le aduceau celor cu rău de înălţime pungi, le dădeau nişte lecţii de respiraţie şi îi ajutau să se simtă mai bine. „Asta aş putea să fac şi eu fără nicio problemă” zâmbi ea.

Fu trezită din visarea ei de vocea bărbatului pe care îl urmărise mai devreme. Se întoarse spre el şi îl văzu citind cu voce tare din acea carte de care nu auzise niciodată. Nici măcar autorul nu îi era cunoscut, deşi avea o cultură destul de bogată în acest domeniu, la cât de mult citise în viaţa ei. Era una din puţinele fete de vârsta ei care se puteau lăuda cu mai bine de două sute de cărţi citite, aici punându-le la socoteală şi pe cele împrumutate de la Ashlyn. Cine mai ştia ceea ce ştia ea? Desigur, niciunul dintre pasageri, nici măcar acest ciudat care nu are bunul simţ să nu facă atâta zgomot. Dar în ce limbă citea? Părea să fie una pe care nu o înţelegea nimeni altcineva decât el. Nu exista nici măcar un singur cuvânt care să îi sune cunoscut, din toate cele pe care le spunea. De data asta nu se mai putut abţine. Îl trase de mânecă şi îi spuse:

-Hey, excuse me, but what language is that?

-Nu ştiu. Eu doar îmi exersam dicţia, zise el în cea mai pură limbă română.

-Ah, sunteţi român?

-S-ar putea spune şi aşa. Sunt Mihai Hanganu.

-Încântată. Eu sunt Ariel Nikolas. De unde ştiaţi că vorbesc româna?

-Te-am auzit când ai venit aici cu băiatul ăla din spate.

-Dar dormeaţi atunci.

-Zău? De ce m-aş fi culcat înainte de decolarea avionului?

-Păi... nu ştiu...

-Vezi? Nu dormeam. Oricum, aş vrea să mă întorc la citit. Era cea mai faină scenă din roman.

-Deci înţelegeţi până la urmă limba...

-Da. Am zis că nu ştiu care este, nu că nu o înţeleg. Ascultă şi tu în continuare ceea ce spun eu. S-ar putea să înveţi ceva.

„Sigur că da. Ciudatule!” râse ea ironic şi începu să scotocească din nou prin geantă, până găsi ceea ce s-ar numi în lumea noastră un MP3 Player, îşi puse căştile în urechi, dădu drumul la muzică la volum maxim pentru a-l acoperi pe ciudat, apoi închise ochii şi se lăsă din nou spate. Cât de bine era să nu-i mai audă vocea cretinului de lângă ea. Doar pentru că era frumos credea că i se cuvine totul? Putea fi şi preşedintele celei mai mari puteri economice, că ei nu-i păsa. Simpla lui prezenţă o deranja şi de aceea încerca să se detaşeze de tot ceea ce se întâmpla în jurul ei.

Trase adânc aer în piept şi expiră imediat. Atunci deschise ochii. Îi veni o idee minunată. Cum a făcut când a intrat în acea stare care a reprezentat începutul schimbării pentru ea? „Asta e!” murmură ea zâmbind. Îşi puse mâinile pe coapse, inspiră adânc şi închise ochii.

Ceva era însă în neregulă. Atunci nu durase decât o fracţiune de secundă pentru a ajunge în acel tărâm minunat. Acum au trecut deja zece secunde şi nu s-a schimbat nimic. Totuşi, nu se lăsa descurajată. Îşi ţinea respiraţia în continuare şi aştepta. Trecură douăzeci, treizeci, patruzeci de secunde şi expiră, nemaiputând să reziste. În acel moment se auzi o lovitură puternică în avionul care se cutremură uşor. Pasagerii priveau panicaţi în toate părţile, numai ea fiind foarte liniştită. Era chiar uşor amuzată de reacţia celor din avion când au apărut nişte simple turbulenţe, mai ales de cea a lui Mihai Hanganu care părea să se fi încurcat, fără a se opri din citit. Trase din nou aer în piept şi îşi ţinu respiraţia pentru un minut. Nu o mai interesa să intre în nu ştiu ce stare. Acum doar se distra într-un mod cât se poate de stupid. Expiră şi din nou se auzi o lovitură mult mai puternică în avion. Toţi aşteptau ca pilotul să anunţe că erau nişte simple turbulenţe, însă veştile de la el întârziau.

Nu conta că lumea era tot mai panicată. Pentru ea era un adevărat spectacol să îi vadă pe pasageri devenind nişte animale iraţionale. „Dar stai puţin... Care e diferenţa dintre nişte animale iraţionale şi oamenii din zilele noastre? Nu ştiu dacă eu sunt de vină în vreun fel pentru asta şi nici nu mă interesează dacă este sau nu ceva grav.” Schimbă melodia care se auzea în căşti cu una şi mai gălăgioasă, care să acopere ţipetele tuturor. Se uită pe geam şi văzu aceiaşi nori ameninţători care înconjurau avionul. „Nu se poate să fiu eu de vină pentru asta. Norii trebuiau să-şi facă simţită prezenţa mai devreme sau mai târziu.” Zâmbi uşurată la acest gând, apoi trase aer în piept şi îşi ţinu respiraţia mai bine de două minute. Când expiră, auzi o lovitură mai puternică decât toate cele dinainte la un loc. Avionul se cutremură şi mai tare şi începu să piardă altitudine. Dacă îi era teamă? Nici vorbă. Era pregătită pentru aşa ceva de vreo şase ani de zile, deşi momentul ar fi putut veni mai repede, când chiar îşi dorea să moară.

Se întoarse apoi spre pasageri. În timp ce toţi aveau probleme cu echilibrul, ea stătea rezemată pe scaun, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ciudat, dar... şi Mihai Hanganu făcea acelaşi lucru, mult mai calm decât după prima turbulenţă. Îşi scoase căştile din urechi şi încercă să îl întrebe ceva, fără a avea vreun succes. Nici măcar ea nu mai putea să audă ce spune, ceea ce i se părea mai groaznic decât moartea însăşi. „Sper ca acolo unde o să ajung după ce ne vom prăbuşi să pot să îmi mai aud vocea. Dacă nu, existenţa mea va fi cel mai îngrozitor coşmar!

...cel mai îngrozitor coşmar!

...îngrozitor...

...COŞMAR!!!”

Visele tomnatice - capitolul V

Să piardă nopţile, aceasta era ocupaţia ei preferată în ultima vreme. Nimeni şi nimic nu o putea forţa să doarmă şi nici nu avea vreun motiv pentru care să facă acest lucru. Vechiul coşmar, într-adevăr, dispăruse, asta neînsemnând că somnul nu putea să fie în continuare un chin.

Ce făcea în timpul nopţii? De obicei stătea în pat, cu ochii fie pe pereţi, fie pe tavan, aşteptând să treacă timpul mai repede. Înainte încercase să mai citească din cărţile pe care le împrumutase de la vecina Ashlyn, să înveţe şi mai multe lucruri despre paranormal, vrăji, poate vreuna dintre ele i-ar fi fost de ajutor şi ar fi dat un sens existenţei ei mizerabile. A făcut acest lucru până când, văzând că nu se culca de câteva nopţi bune, maică-sa a venit la ea şi a făcut un scandal care a trezit întreg blocul. Cearta aceasta a avut toate ingredientele necesare pentru a fi una de pus în ramă: înjurături, ameninţări, palme peste faţă, păruială, jurăminte idioate, acuze. Maică-sa, văzând titlul foarte pompos al cărţii pe care o citea la momentul respectiv, a ameninţat că o arde, moment în care Ariel a lovit-o în cap cu aceasta. Cum să o lase să ardă o carte împrumutată? Cum să ardă o astfel de carte, mult mai valoroasă decât tot ce făcuse maică-sa în viaţa ei până atunci?

Norocul lui Ariel a fost că nimeni din familie nu apucase să citească ceva de acolo. Ştia că, dacă ar fi citit despre vrăjile scrise acolo, maică-sa avea să o trimită la spitalul de nebuni şi ar fi dat oricât de mult, numai să nu fie externată niciodată. Aşa, doar acel titlu care conţinea cuvinte pe care probabil că nu le înţelegea („iniţiere”, „ocultism”) a speriat-o pe maică-sa, că oamenilor le este frică de ceea ce nu cunosc şi reacţionează care mai de care mai necugetat. Dacă ar încerca să înţeleagă, ar vedea că unele informaţii scrise în carte erau foarte valoroase. Nu trebuie decât să ştii să le găseşti... De exemplu, una din vrăjile pe care le citise în cartea cu pricina îi alungase coşmarul care se repetase aproape cinci ani de zile. Din păcate, nu a putut să se bucure atât de mult de reuşita ei, pentru că a apărut această insomnie îngrozitoare. „Şi ce dacă?” îşi spunea ea. „Tot e mai bine decât să o visez pe psihopata aia povestindu-mi cum l-a omorât pe taică-său şi ce le-ar face vecinilor care au împiedicat-o să se taie.”

Dacă se simţea obosită din cauza nopţilor pierdute? Doar uneori, după câte o zi în care mergea la şcoală. Voia să renunţe la ea, pentru că nu îi vedea rostul. Nu existau motive pentru care să continue, să dea mai departe la liceu şi apoi la facultate. Erau atâtea lucruri interesante în lume pe care voia să le afle, să le facă, să le vadă, să le audă. Dacă ar fi continuat să meargă la şcoală, creierul ei ar fi fost invadat de informaţii complet nefolositoare. Ce o interesa pe ea de temele şi motivele pe care le folosea nu ştiu ce poet mediocru inclus în programă? Ce o interesa de matematica, biologia, fizica şi chimia care erau predate la şcoală de profesori semianalfabeţi? Ea ar fi putut oricând să înceapă să studieze toate acestea şi ieşea mai câştigată decât dacă ar fi pierdut ore preţioase din viaţa ei în clasă. Cu ce era ea inferioară profesorilor pe care îi blama de fiecare dată când avea ocazia? Că nu avea diplome? Păi ce, diploma îl face pe om şi nu ceea ce are în cap? Asta era o problemă care a deranjat-o dintotdeauna.

De când era mică, nu pusese preţ pe note. Acestea veneau de la sine, pentru că era o fată care prindea totul din clasă, ceea ce majoritatea colegilor ei, copii fidele ale „idioţilor” de la catedră, lua note mult mai mici, unii chiar rămânând corigenţi, ceea ce nu a fost şi cazul ei. Fusese aproape să rămână repetentă, asta din cauza absenţelor. În ultimii doi ani, dacă fusese prezentă la o treime din orele de la şcoală era bine. A scăpat de fiecare dată după ce aducea câteva scutiri semnate de un doctor anonim, probabil inexistent, care explicau că suferea de nu ştiu ce boală la plămâni, la gât, undeva; de fiecare dată era ceva diferit. Nu conta atât de mult ce era scris acolo, ci doar să pară credibil, deşi Ariel nu dădea vreun semn că era bolnavă fizic. Poate, cel mult, se observa o boală psihică, motiv pentru care diriginta îi recomandase să se ducă să se trateze la unul dintre medicii incompetenţi de la spitalul „viselor ei”. Evident că nu voia să ajungă iar acolo; nici măcar în apropierea acestuia nu mai putea să stea, la câte suferise acolo.

Dintr-odată, Ariel a tresărit. Era deja prea mult stres... Destul despre toate astea! Spital?! Şcoală?! A înnebunit cumva de se gândea la aşa ceva? Noaptea era destul de lungă şi putea s-o umple cu gânduri despre lucrurile care i se păreau interesante. De exemplu, cât de mult poate să reziste un om normal fără să doarmă? Ce însemna dacă cineva care nu dormea deloc două luni de zile, aşa cum făcuse ea, nu murea? Citise undeva, într-o carte de medicină pe care o găsise în biblioteca unuia dintre prietenii lui Ashlyn, că somnul este vital pentru toată lumea şi că lipsa lui pentru o perioadă mai lungă timp poate afecta sănătatea fizică şi mentală, poate scădea imunitatea organismului şi duce la consecinţe grave, precum moartea. Aceasta era practic speranţa ei că va reuşi să scape cumva din viaţa asta, dar singurele cu care părea să se confrunte erau problemele mentale. Deci faptul că nu murise şi că nu se îmbolnăvise fizic încă era, în acelaşi timp, şi dezamăgitor, că nu reuşise să îşi îndeplinească scopul, şi încurajator. De ce? Pentru că acum avea certitudinea (deşi trebuia să o aibă de mult timp) că nu era o persoană normală.

Păcălise moartea deja de atâtea ori, încât era aproape sigură că devenise un fel de zeiţă, aşa cum sugerase în glumă fostul iubit al vecinei. „Da, o zeiţă sinucigaşă, ce să spun... Să fi avut şi eu vreo putere specială, cum au creaturile astea supranaturale pe care le tot invocă Ashlyn şi ai ei. Ah, câte aş mai fi făcut dacă aş fi putut să citesc gândurile sau să le controlez minţile oamenilor. Aş fi convins-o pe mama să îl lase în treaba lui pe frate-miu şi să mă răsfeţe şi pe mine. Ce, sunt atât de neimportantă în casa asta? Nicidecum! Sunt prima născută în familia asta şi, pe lângă îndatoriri, am şi drepturi. Că nu fac foarte multe în casă, asta e altă poveste. Atâta timp cât nu sunt măcar acceptată ca făcând parte din familie, nici n-am să mă ocup de treburi casnice şi totul o să trebuiască rezolvat de Cedric, că doar el e cel cu care mama se mândreşte peste tot.” După ce vocea ei interioară a spus toate acestea, Ariel se ridică din pat puţin ameţită şi se uită la ceasul de la radioul vechi de douăzeci-treizeci de ani pe care îl lăsase maică-sa la ea în cameră. Noaptea era mult prea lungă. Ceasul arăta doar ora 3 şi jumătate.

În acea noapte, nu a mai dat atenţie niciunui aspect din viaţa ei. A stat întinsă în pat, prefăcându-se că doarme, rugându-se la o zeitate de a cărei existenţă nu era sigură, să treacă timpul mai repede. Coincidenţă sau nu, rugăciunile i-au fost ascultate, iar soarele răsărise din nou pe cerul de un albastru mai închis decât cel cu care se obişnuise în cei cincisprezece ani de viaţă pe care îi trăise. După ce o auzi pe maică-sa plecând la serviciu, se ridică din pat, se întinse şi spuse de câteva ori „au” din cauza durerii de gât. Se simţea amorţită din cauză că stătuse foarte mult timp nemişcată, într-o poziţie care doar părea comodă. Aşa începea o nouă zi minunată din viaţa ei. Se uită la ceas şi văzu că încă mai avea timp să ajungă la prima oră la şcoală. Ce a urmat a fost un adevărat schimb de replici între vocile ei interioare. Una dintre ele îi impunea să stea acasă, în timp ce cealaltă părea să o roage să plece la şcoală, încercând să o convingă cu argumente ca „oricum aici nu-i nimic de făcut”. În final, i-a dat ascultare celei de-a doua...

*

Afară era foarte frig, deşi era primăvară târzie şi niciun nor nu se vedea la orizont. Auzise într-una din puţinele dăţi când s-a mai uitat la televizor că ar fi urmat să vină o mini eră glaciară pe planetă din cauza unei activităţi solare foarte scăzute. Asta ar fi putut fi foarte bine şi explicaţia pentru culoarea ciudată pe care o căpătase cerul de vreo două-trei săptămâni. Ariel ştia că acest fenomen se mai întâmplase în repetate rânduri în istorie, dar nu şi că fusese însoţit de o răcire atât de puternică a vremii.

Oamenii obişnuiesc să mai inventeze pentru a atrage atenţia asupra lor şi de la problemele cu adevărat importante ale societăţii, care în ultimii ani se înmulţiseră într-un ritm ameţitor. Din ce în ce mai multe cazuri de nebunie, sinucideri, divorţuri şi diferite tipuri de accidente. Singura nenorocire care încă nu se întâmplase era izbucnirea unui nou război. Trecuseră câteva sute de ani de la ultima confruntare armată. De atunci, diplomaţia a devenit cea mai importantă disciplină în întreaga lume şi toate conflictele s-au rezolvat paşnic.

Aparent, aceasta era soluţia perfectă, însă calmul de la nivel înalt ascundea multe suferinţe în interiorul fiecărui individ. Ele nu puteau fi vindecate cu ajutorul diplomaţiei şi nici cu cel al psihologilor sau psihiatrilor. Ariel ştia din propria experienţă că marii posesori de diplome aveau, cel mai probabil, alte interese decât să îşi ajute pacienţii. Nu degeaba din ce în ce mai mulţi tineri doreau să lucreze în domeniu. Ea se cutremură la gândul că s-ar putea să fi fost obiect de studiu pentru ei. Altfel nu-şi explica tratamentul aplicat la spital, oricât de mult ar fi încercat. Problema asta o urmărea în continuare şi, chiar dacă nu mai avea coşmaruri, încă mai trăia o parte din scenele îngrozitoare cât era trează. Nu ştia când aveau să-i apară din nou în minte, nu ştia nici cum să scape de ele. Încercase în zadar câteva vrăji care cică n-aveau cum să dea greş. „Lasă, că sunt eu excepţia care confirmă regula. Deja m-am obişnuit...” îşi zise ea zâmbind ironic în timp ce intra în clasă.

Ariel oftă plictisită şi se aşeză mecanic în banca în care stătea încă din clasa a treia. Myra, colega ei de bancă, văzând-o că s-a întors la şcoală, s-a dus la ea şi a îmbrăţişat-o uşor entuziasmată.

-Neaţa’, fată, zise Myra.

-Hm... Neaţa’, o îngână Ariel încercând să îşi ascundă plictiseala.

-Ce mai faci? Nu ne-am mai văzut de mult...

-Ce să mai fac... Îmi folosesc timpul meu preţios pentru a face lucruri la fel de preţioase. Tu?

-Mă pregătesc pentru examenele de luna viitoare.

-Stai tu liniştită. Le iei sigur, deci n-ai de ce să te strofoci.

-Sigur, sigur. Aşa mi-au zis şi mama, şi tata, şi Aleena şi cam toţi, dar nu pot să mă abţin să-mi fie un pic teamă.

-Şi crezi că o să-ţi fie bine dacă-ţi faci atâtea probleme? Iei notă mai mare cumva sau...

-Nu, nu. Sunt doar nişte emoţii normale, atâta tot. Ce, tu nu ai emoţii?

-Sinceră să fiu, nu. De ce aş avea?

-Ah, am uitat. Pentru tine şcoala nu e atât de importantă.

-Oricum ar fi, mă uit puţin pe materie înainte de examen şi îl iau sigur. După aia, la orice liceu aş ajunge, mi-e totuna. Eu una, n-aş prea vrea să continui, dar mama... Dacă nu continui cu şcoala, înţelegi şi tu ce ar urma.

-Mda. În fine, ţi-a spus Cedric că m-am întâlnit cu el acum vreo trei săptămâni?

-Cine?

-Fratele tău, Ariel. Frăţiorul tău mai mic...

-Zău că am şi uitat cum îl cheamă de când nu l-am mai văzut.

-Cum adică de când nu l-ai mai văzut? Nu staţi în aceeaşi casă?

-Nu ştiu... De cele mai multe ori nu, că eu ies mult prin oraş, iar când e să fiu acasă, el stă în camera lui şi chinuie vioara.

-Hai nu mai fi rea, râse Myra crezând că glumea. Off... mai vorbim în pauze, că vine profa.

Ariel dădu din cap zâmbind forţat, se aşeză în bancă şi scoase un caiet oarecare. Nu avea prea mare importanţă ce oră urma să înceapă, ci doar să aibă un caiet pe care să mâzgălească sau să deseneze ceva cât vorbea profesorul. Fără să-şi dea seama, ea deja îşi începu „opera de artă”, în timp ce colegii ei aşteptau în linişte să înceapă ora, probabil citind sau tocind ceva pentru examen. Orice s-ar fi întâmplat în jurul ei, nu mai băga în seamă; era foarte concentrată la formele ciudate pe care le desena pe caiet. Singurele sunete care i-au atras oarecum atenţia au fost cele scoase atunci când colegii ei s-au ridicat în picioare şi au salutat-o pe profesoară. Ea însă nu a schiţat niciun gest. Cum să se oprească ea din ceea ce făcea, dintr-un motiv atât de neimportant?

Aşa cum se întâmpla la fiecare oră a ei, profesoara a început să strige catalogul şi, inevitabil, a ajuns la Nikolas Ariel. Îi spune numele o dată, de două ori şi ea tot nu se încumeta să răspundă, stârnind hohote de râs printre elevi. La un simplu semn, gălăgia a dispărut, iar Myra i-a atras atenţia colegei ei de bancă, abţinându-se cu greu să râdă isteric.

-Da, ce-i? strigă Ariel dintr-odată.

-Te-a strigat doamna profesoară...

Atunci Ariel se uită în jurul ei şi văzu figurile amuzate ale tuturor. Tremurând uşor, se ridică în picioare privind într-un punct fix de pe catedră.

-Aoleu! Mă scuzaţi, doamnă profesoară... Nu eram atentă...

-Tot e bine că ţi-ai ridicat capul din caiet, într-un final. Ia zi...

-Prezent!

Replica lui Ariel a stârnit din nou hohote de râs care nu au mai putut fi oprite atât de uşor precum cele dinainte. Profesoara a trebuit să aştepte câteva minute bune până când şi ultimul copil din spate, de obicei chiulangiu şi somnoros, se linişti, şi zise:

-Am observat şi trebuie să vă mulţumesc că mă onoraţi cu prezenţa, domnişoară Nikolas.

-Cu plăcere.

-Oh, Înălţimea Voastră, plăcerea este de partea mea. Ia spuneţi, ce aţi avut de pregătit pentru azi, domniţă?

-Ăăă... ce materie e asta?

-Hm... Parcă metafizică.

-Ah, da? De când se fac lucruri atât de interesante la şcoală?

-Dintotdeauna, domniţă, zise profesoara zâmbind. Ia loc. Să zicem că te iert de data asta, că m-ai făcut să râd, dar am mai multe lucruri pe care chiar te rog să le faci. Unu: ia-ţi orarul. Doi: ţine minte ce materie predă fiecare profesor. Trei: fii prezentă la mai multe ore. Patru: învaţă, pentru că mai sunt doar câteva săptămâni până se termină anul şcolar şi tu nu ai note. Ar fi păcat să strici totul aşa, la final. Ţine minte asta: eu nu predau metafizică, ci biologie. Asta nu ţi se pare interesantă deloc, Ariel?

-Ooo, ba da, doamnă profesoară. E una din materiile mele preferate. Nu ştiu ce m-a apucat de m-am purtat aşa... Cred că n-am dormit destul azi-noapte.

-Mie îmi pari destul de trează, dar să trecem peste asta. E cineva care ştie ce aţi avut de pregătit pentru azi?...

*

Astfel a decurs întreaga zi la şcoală pentru Ariel. Nu învăţase nimic şi fusese iertată de toţi profesorii dintr-un motiv pe care nu-l putea înţelege. Ce putea să fie mai frumos decât asta? Fusese, până la acel moment, o zi excelentă. Aşa i se mai dădea timp să înveţe acele nimicuri nefolositoare, care însemnau atât de mult pentru cei mai în vârstă decât ea.

Acum era liberă. Terminase orele şi putea să plece oriunde îşi dorea ea, fără să comteze cât de frig era afară. Şi se răcise destul de mult în cele câteva ore pe care le petrecuse la adăpost. Ce ar mai fi fost de capul maică-sii dacă ar fi văzut-o îmbrăcată atât de subţire... Cu siguranţă vechea ei obsesie ar fi înviat:

-Ce te îmbraci aşa, proasto? Ce-ţi veni? Vrei să te îmbolnăveşti atât de rău încât să nu mai ieşi din spital? Ia uite-o, Doamne, cu blugii ăştia care i-au rămas mici la cât de repede a crescut! Şi mai uite şi tricoul ăsta negru, prea lung şi prea larg... Cum să nu-ţi fie frig cu aşa ceva? Şi mai e şi cu mânecă scurtă! Ptiu... Şi uită-te şi la hanoracul ăsta. Cum de l-ai luat tocmai pe ăsta, cel mai subţire dintre toate? Şi-i mai ţii şi fermoarul descheiat... Ai atâtea haine în şifonierul ăla şi tu te îmbraci aşa?! Pe bune, ce am crescut eu în casa mea?! Aşa te-am învăţat eu? Nu ştii că acuma sunt atâtea epidemii şi nu e nevoie decât de un microb dintre cei mai neînsemnaţi să te îmbolnăveşti grav? Ascult-o şi tu pe mama ta, măcar o dată în viaţă! Nu mai face tu de capul tău, că nu le ştii pe toate!

Şi aşa mai departe. Replica maică-sii ar fi durat câteva ore bune, pentru că nu avea niciodată altceva mai bun de făcut decât să o certe, oricare ar fi fost motivul. Şi se putea prea bine ca ea să fi avut dreptate în unele privinţe, lucru pe care orgoliul nu ar fi lăsat-o pe Ariel să-l recunoască în faţa ei. Acum îşi dădea şi ea seama cât de stupide erau certurile lor de cele mai multe ori. Deşi diferenţa de vârstă dintre ele era de douăzeci şi doi de ani, asta nu se vedea aproape niciodată. Replicile erau la fel de idioate atât din partea ei, cât şi din partea maică-sii.

Tremurând din ce în ce mai tare, Ariel începea să-i dea dreptate, cel puţin parţial, vocii care îi spusese replica de mai devreme. Era foarte frig şi şi-ar fi dorit să se îmbrace cu nişte haine mai groase, nu pentru că ar fi existat vreun risc să se îmbolnăvească (asta era, practic, imposibil), ci pentru a scăpa de tremurul care nu îi dădea pace de câteva minute bune.

Nemaiştiind ce să facă, îşi încheie fermoarul, îşi trase gluga pe cap şi îşi băgă mâinile în buzunare, unde găsi bani. Mulţi, mulţi bani. „Ăştia de unde au mai apărut?” se întrebă ea. „Am luat cumva hanoracul mamei? Cred că da... Cât avem noi aici? Cinci, şase, opt sute... O mie două sute de lei?! Păi aşa pot să-mi cumpăr o grămadă de haine, mâncare pentru o lună, poate şi nişte cărţi interesante.” Tot gândindu-se aşa, porni spre piaţă, de unde îşi cumpără un hanorac mult mai gros, o pereche de blugi, un fes şi o geantă, toate fiind fie negre, fie de o culoare foarte închisă, pentru a atrage acele câteva raze de soare care mai ajungeau pe pământ.

Rămase îmbrăcată cu noile sale haine, le puse pe cele vechi într-o şacoşă şi se mai învârti puţin prin magazinele din zona comercială, până când i se făcu foame. Şi ce ar fi vrut ea să mănânce? În fiecare zi trebuia să suporte felul primitiv de a găti al maică-sii şi al lui frate-său sau să mănânce porcării semipreparate de la fast food, deci acum trebuia să se răsfeţe puţin. Era o ocazie excelentă pentru ea să facă asta. Se uită în jurul ei şi văzu restaurante care mai de care mai sofisticate, unde se servea mâncare cu denumiri imposibile din toate colţurile lumii. „Mda, interesant. Vreau totuşi să mănânc ceva ce ştiu eu că e bun, ceva cunoscut. Fac eu experimente altă dată...” îşi zise ea şi intră într-o pizzerie pustie, unde mâncă o pizza mare în doar cinci minute.

-Ah! Ce bună a fost! îşi permise ea să strige în gura mare.

Fu amuzată când îşi auzi ecoul spunând acelaşi lucru de câteva ori şi îşi duse mâna la gură uşor ruşinată. Deşi în pizzerie nu era nimeni în afară de angajaţi, asta nu o făcea un loc mai puţin public. Totuşi, chiar erau angajaţi acolo? Aştepta de câteva minute bune să apară chelnerul să-i ceară nota de plată şi nu se vedea nici urmă de om la orizont, în afară de un individ care părea să aibă undeva în jur de treizeci şi ceva de ani şi care o privea insistent din dreptul uşii de la intrare. „Cine o fi ăsta, de se uită aşa la mine?”

-Hey, tu! strigă ea către acel bărbat, care, văzându-se descoperit, a plecat în grabă.

Atunci, Ariel s-a ridicat brusc şi a dat să fugă după el, moment în care a lovit farfuria. Neştiind ce să facă mai întâi, s-a întins peste masă şi a prins-o înainte să cadă. „Pfiu, neîndemânatică, ameţită, proastă ce sunt! Cum să-l mai prind eu acuma pe ăla? Cred că a avut timp să ajungă şi la Polul Sud...” Zâmbindu-i copilăreşte chelnerului care abia când a auzit-o lovind farfuria şi-a făcut apariţia, lăsă pe masă banii pentru pizza şi ceva în plus pentru el, că a onorat-o cu prezenţa.

Cât îi mai rămăsese de cheltuit? O mie o sută de lei. Atât de mult? Dacă făcea un calcul simplu... cheltuise vreo trei sute de lei. Hanoracul, blugii, geanta, pizza şi bacşişul n-aveau cum să coste doar o sută. Sau era posibil? Ce mai conta? Nu mai avea niciun rost să-şi pună atâtea întrebări; trebuia doar să se bucure de ce avea, cu toate că nu fusese niciodată materialistă. Îşi ascunse banii într-unul din buzunarele noilor ei blugi şi plecă liniştită şi zâmbitoare prin oraş, fără să aibă o destinaţie clară. Singurul loc în care nu avea de gând să se ducă prea curând era acasă. Oriunde era mai bine decât acolo, chiar şi în frigul de afară.

Deşi avea acum haine noi şi mai groase, încă nu se putea abţine să tremure. Individul acela ciudat de la pizzerie, chiar dacă nu părea să fie prea periculos de la distanţă, avea ceva care o speria: privirea aceea insistentă. Până atunci, Ariel nu mai simţise niciodată aşa ceva. Avusese mulţi iubiţi, poate prea mulţi pentru vârsta ei şi totuşi, niciunul nu îi inspirase aşa ceva. Nu se vedea în niciun caz frumoasă, pentru că nu avea cum. Avea aproape 1.70 metri înălţime, sub 50 de kilograme (nu se putea îngrăşa, oricât ar fi mâncat), părul mult mai scurt decât şi l-ar fi dorit şi un chip pe care nu îl apreciase niciodată, motiv pentru care evita mereu să se uite în oglindă. Excepţii erau dăţile când mai proba câte o haină sau când se machia, concentrându-se exclusiv pe părţile care o interesau.

Să fi văzut individul acela ciudat ceva atât de ieşit din comun la ea? Îi era foarte greu să creadă asta. Cine ştie... Putea să fie oricine, de la un disperat care se îndrăgosteşte de fiecare fată pe care o vede, până la un cerşetor care o aştepta să-i dea şi lui nişte bani, să-şi cumpere mâncare, băutură, ţigări etc, deşi ultima presupunere părea nerealistă. Bărbatul era bine îmbrăcat, îngrijit; avea toate atributele unui om respectabil şi onorabil. Singura lui problemă era că stătea în uşă şi o privea încontinuu. Nu îl observase de prima dată, deci era posibil ca el să fi făcut asta tot timpul cât ea a stat în pizzerie. De ce a făcut asta? De ce a fugit când l-a observat? Se aştepta cumva să nu atragă atenţia din poziţia în care afla? Ciudatul...

„Ca şi cum eu aş fi foarte normală,” îşi zise ea în mintea ei râzând pe stradă şi făcându-i pe trecători să se uite la ea. Atunci se făcu roşie în obraji şi începu să meargă mai repede. Deja ieşise prea mult în evidenţă pentru o singură zi şi dorea să nu mai atragă atâtea priviri. Merse în acest ritm aproape zece minute şi se opri într-un parc la fel de pustiu cum fusese şi pizzeria de mai devreme. Cine ar fi avut dispoziţia necesară să se plimbe prin parc pe o asemenea vreme? Nu ploua, nu ningea, nu erau nori pe cer. Era doar frig, ca în iernile fără zăpadă şi geroase, aşa cum fuseseră cele din ultimii ani. Obosită din cauza ritmului în care mersese, Ariel se aşeză pe o bancă şi începu să admire ceea ce era în jurul ei: zeci, poate chiar sute de copaci măreţi şi bătrâni, gardul viu şi florile multicolore de pe marginea aleii, şi multe alte ierburi la picioarele lor, toate acestea părând să fie hrănite de ciudatul fenomen care avea loc. Era prea frumos ce vedea. Nu putea să aibă asemenea minuni ale naturii în faţa ei şi să nu se bucure cu adevărat de ele. Inspiră adânc, îşi puse mâinile pe coapse şi închise ochii.

*

Peisaje...

Atâtea peisaje apar, ca din senin...

Pe un câmp verde, undeva într-o locaţie necunoscută, probabil inexistentă în această realitate, s-a născut un mic pui...

Simplu şi drăgălaş, pur şi iubitor, căruia i se pot oferi cele mai dulci atribute...

Nimeni nu ştie încă ce reprezintă acest pui, ce fiinţă este...

El e doar mic şi luminos, are formă umană...

Şi creşte din pământ, precum firele de iarbă la începutul primăverii...

Ochii lui sunt la fel de frumoşi ca primele flori ce răsar după câteva luni de iarnă, în care întreaga natură hibernează...

Mâinile lui sunt la fel de plăpânde ca mugurii pomilor, care vor deveni încetul cu încetul flori foarte parfumate şi frunze de un verde crud strălucitor...

El însuşi pare să fie un muguraş care va înflori şi va acoperi lumea întreagă...

Fără să o întunece...

Doar luminând-o...

Cine este acest pui?...

Al cui este?...

Ce este?...

Aşa ceva nu a existat niciodată în istoria fără de început şi fără de sfârşit pe care o trăim cu toţii...

Aşa să fie oare?...

Nu l-am văzut noi şi asta nu înseamnă că nu a existat...

Sau poate că l-am văzut şi nu l-am recunoscut...

L-am aşteptat în tot acest timp, crezând că va lua forma unei fiinţe înaripate...

Greşim...

Inevitabil greşim...

Noi nu suntem perfecţi, ci doar nişte oameni, deci nu avwm cum să nu greşim...

Aceştia am fost de-a lungul milioanelor de ani din istorie...

Aceştia vom fi în continuare, până ne vom trezi cu adevărat...

Într-un final...

Nu va fi nici prea târziu, şi nici prea devreme...

Totul va fi la momentul potrivit...

Asta se va întâmpla cu siguranţă, indiferent dacă va fi în timpul vieţii mele sau peste multe alte milioane de ani...

Atunci va exista perfecţiunea, asta o ştiu cu siguranţă...

Va exista perfecţiunea în realitate, şi nu doar în vis...

Nu doar într-una din fanteziile pe care le am...

În momente pe care le aleg eu sau într-un mod cât se poate de spontan...

O vei putea vedea şi tu, undeva, cândva...

Se prea poate ca altundeva, pe altă planetă...

Într-o altă realitate...

El să fi apărut deja...

Dar va veni şi aici...

Şi atunci nu va exista doar în romane...

În legende...

Sau poeme...

Îl vei putea vedea la fel de bine pe acest pui mic şi luminos, cu formă umanoidă, cu ochii care au o sclipire supranaturală...

Îl vei putea recunoaşte cu uşurinţă...

El este renaşterea mea, a ta, a lui, a ei, a noastră, a voastră...

A TUTUROR...

Abia aştept să te redescopăr...

Ajută-mă să te redescopăr...

Ajută-mă...

Te rog...

*

Ariel deschise ochii şi privi în jur cu un zâmbet pe care nu-l mai afişase de multă vreme. Ce fusese asta? A părut să fie o meditaţie sau un fel de rugăciune către un zeu şi către fiul acestuia, venit printre oameni cu câteva mii de ani în urmă pentru a îi salva. Dar ce însemna acest mesaj? Că urma să vină a doua oară? Sau poate că îl ruga să i se descopere. Ciudat... Cât de trist era că mulţi dintre cunoscuţii ei fie îl urau, fie nu credeau în el. Şi ce uşor putea să fie să le ia exemplul. Atâta timp a făcut ceea ce au făcut şi ei, într-un mod mai mult sau mai puţin conştient.

Ce a apucat-o acum să se roage? Ce o impresionase? Parcul? Fusese în el de atâtea ori, şi singură, şi împreună cu prietenii ei. Copacii şi florile? Nu erau nici ele ceva neobişnuit pentru ea. Cu toate că nu avea ghivece cu flori în cameră şi nici nu primise vreodată vreun buchet de la cineva, exista un spaţiu verde foarte frumos în faţa blocului, în care putea să se recreeze oricând şi-ar fi dorit. Să fi fost cerul foarte închis la culoare în timpul zilei? Era un fenomen cu care se putea întâlni doar o dată în viaţă, dar nu îî acorda prea mare importanţă.

Dacă nu o impresionase în mod special nimic din toate astea, atunci ce se întâmplase? Trebuia să existe un motiv care să fi făcut să apară aşa brusc această apropiere a ei de divinitate. Nu se mai rugase niciodată aşa. În cel mai bun caz, rugăciunile ei erau legate de probleme mai puţin importante şi veneau din reflex, nu din convingerea că vor fi ascultate. Acestea erau oare nişte simple coincidenţe? Ar fi fost o prostie din partea ei să creadă în continuare aşa ceva. Asta dacă a crezut vreodată...

Vecina Ashlyn a învăţat-o multe lecţii importante în viaţă, printre care şi aceea că nu există coincidenţe şi totul se întâmplă cu un scop. Aceste lecţii erau atât de importante pentru ea... Ashlyn îi fusese mamă, soră, mătuşă, stătuse alături de ea în cele mai grele momente. O ajutase cum ştia ea mai bine, deşi recunoscuse de la început că nu era perfectă şi că nu era tocmai cel mai bun exemplu pentru ea. Ţinea foarte bine minte ziua când îi spusese că nu tot ce făcea ea era bine şi că trebuia să nu imite tot ce vedea că se întâmpla cât era în preajma lor. Şi Ariel făcuse asta cât se poate de bine. Nu avea nimic să-şi reproşeze din punctul ăsta de vedere.

-Ariel, fii mai înţelegătoare cu mama ta, că are şi aşa destule pe cap. Gândeşte-te şi tu. I-a murit soţul, fiica ei a încercat să se sinucidă. Tu ai putea să treci peste aşa ceva? Închipuieşte-ţi cum s-ar fi simţit dacă ai fi murit atunci – a fost prima replică a lui Ashlyn care i-a trecut prin minte când a gândit astfel.

„Poate ar fi fost mai bine dacă aş fi murit atunci...” îşi zise ea. „Eu aş fi ajuns în rai, iad sau cum s-o chema locul unde ajungi după ce mori, ori poate aş fi aşteptat viaţa următoare, iar mama n-ar fi avut atâtea bătăi de cap cu mine. Dar de ce...”

-Ariel, ştii că am vorbit ieri cu Cedric? E un băiat tare bun şi modest. Mi-a şi cântat ceva la vioară şi nici n-a vrut să audă de laude. Cică e prea mic şi mai are multe de învăţat. Chiar aşa? Mie mi se pare că deja aduce puţin cu Arnaud sau cu Luciani. Ţie nu? Hai, nu mai fi aşa rea cu el. Nu prea îl văd să fie aşa cum îmi zici tu. Mai gândeşte-te...

Tremură din ce în ce mai tare la auzul acestei replici în mintea ei. Se uită în jurul ei stupefiată şi nu văzu pe nimeni pe care să dea vina că i-ar fi indus aceste gânduri în minte. „Deci eu sunt vinovată... La ce să mă gândesc? Eu ştiu prea bine ce se întâmplă în casa mea. Şi cu mine joacă acelaşi rol de băiat bun, modest, dar cu o presupusă aură de geniu. Crezi că mă prosteşte aşa de uşor? Ori oi fi eu proastă. Nu m-ar mira ca eu să fi greşit în tot acest... Ah?! Nu, nu, nu! Ce dra...”

-Văd că eşti foarte fascinată de cărţile mele. Mă bucur că îţi plac, însă ai grijă să nu te influenţeze foarte mult ceea ce citeşti. Ca peste tot, nu toate cărţile se bazează sută la sută pe realitate. Mai sunt strecurate pe acolo şi nişte falsuri, aşa că ar fi bine să fii foarte atentă. La fel şi cu credinţele noastre. Eu şi prietenii mei nu suntem cum e majoritatea, dacă mă înţelegi...

„Eu te înţeleg... cred că te înţeleg... Doamne, ce se întâmplă cu mine? De ce îmi amintesc acum toate astea? Trebuie să mă opresc! Simt că înnebunesc dacă o mai ţin mult aşa! Deja cred că am început să mă contrazic singură...” Ca de obicei, nu putu să îşi termine de spus replica din gând, că şi începu să audă vocea lui Ashlyn zicând ceva, dându-i o altă lecţie pe care ea nu o pricepuse, însă de data asta îşi puse mâinile la urechi şi strigă:

-NU TE AUD! NU TE AUD, M-AI ÎNŢELES? Nu te aud, nu te aud, nu te a...

*

-...aud! zise ea tremurând toată şi răsuflând din greu.

Înghiţi în sec şi privi în jur. Încă nu venise nimeni altcineva prin parc să se plimbe. Nu era nici măcar vreun trecător care să fi fost alarmat de strigătul ei, care cu siguranţă că se auzise până în inima oraşului. Singurele care îi erau alături erau elementele naturii: copacii măreţi şi bătrâni, gardul viu, iarba minunată, florile multicolore şi parfumate...

Parfumate?! Dar în ultimele minute nu mai simţise mirosul lor, ceea ce nu i se întâmplase niciodată până atunci. Orice s-ar fi întâmplat, simţurile ei erau mereu vii în stare de veghe. Acum ceva era diferit... Ori îşi pierduse simţul mirosului pentru câteva minute, ori adormise. Având în vedere insomnia care nu îi dăduse pace timp de două luni, mai realistă i se părea prima variantă. Cum să fi adormit chiar atunci? Nu îi era somn, ci dimpotrivă, se simţea ca şi cum ar fi băut cafea în loc de apă în ultimul timp.

Legat de dispariţia mirosului, citise în alte cărţi pe care le găsise în biblioteca răposatului ei bunic, într-una din puţinele dăţi când ajunsese şi ea la ţară, că era de fiecare dată cauzată de o boală mai mult sau mai puţin gravă. Putea să fie cauzată de vreo răceală pe care o luase din cauză că se îmbrăcase prea subţire. Ah, măcar de ar fi ascultat-o pe maică-sa! De ce crezuse ea că era imună la orice boală? Dacă nu suferise de niciuna până la cincisprezece ani, asta nu însemna că nu putea începe de acum calvarul şi că tot ceea ce crezuse ea nu fusese decât o alta din multele ei greşeli grave. Vrând să afle ce avea, începu să îşi asculte cu atenţie respiraţia. Totul era normal. Nu auzea şi nici nu simţea nimic neobişnuit. Dacă răcise, ar fi trebuit să tuşească, să o doară în gât, să aibă nasul înfundat şi multe alte simptome.

Nu observase nimic în acest sens, deci era sănătoasă! Da, altă explicaţie era clar că nu exista. Prin urmare, varianta că adormise nu i se mai părea atât de nerealistă, mai ales că trecuseră multe minute de când se stresa cu atâtea întrebări şi nu mai auzise nicio altă voce care să îi dea o lecţie pe care nu o prinsese la momentul potrivit. „Ce bine că a fost doar un vis!” îşi zise ea. „Foarte creativă mai eşti tu, Ashlyn... Prima dată când mi-ai zis toate astea, nu te-am ascultat. Ţi-ai dat şi tu seama de asta. Acum sigur mi-ai atras atenţia. Deşi nu îmi mai vorbeşti, încă îţi mai simt prezenţa pe undeva pe aici.”

Cât timp făcea toate aceste conexiuni, Ariel a pornit încet spre ieşirea din parc, privind din când în când florile care parcă îi zâmbeau. Puteau fi la fel de bine mesagerii care i-au transmis mesajele de la Ashlyn. O mai văzuse folosind asemenea metode pentru a le transmite prietenilor ei câte ceva. Nici nu se gândea că putea să fie altfel. Toate semnele duceau către Ashlyn. Până şi ciudatul care se holbase la ea avea ceva care îi aducea aminte de vecina. Se gândea că or fi fost rude sau că aşa ar fi arătat vecina dacă ar fi fost bărbat. Oricum, totul se lega excelent. De data asta nu avea cum să greşească.