Ma trezesc...undeva. Nu pot sa imi dau seama exact unde sunt. Este un loc...ciudat, in intuneric. Dintr-o data, cateva lumini slabe s-au aprins in acest loc. Sunt intr-o camera in care totul este facut din lemn, insa nu exista nicio piesa de mobilier. Miroase atat de patrunzator a rasina, incat simt ca ma incearca o durere de cap. Incerc sa privesc pe geam, insa nu pot disting nimic. E ca si cum ar fi...vid. Ies din camera pe una dintre multele usi existente si ajung intr-alta, mult mai luminoasa, insa cu acelasi miros patrunzator de rasina. Este la fel de goala, singurul obiect de mobilier fiind un fotoliu de aceeasi culoare cu peretii si podeaua, camuflat perfect in unul din colturi. Dupa cateva minute, pe usa din fata mea intra ***, cu o imagine la fel de intunecata si inspaimantatoare ca a *** si se aseaza in fotoliu. Imi observa prezenta si ma priveste binevoitor. Vreau sa ma apropii de el, insa nu ma mai pot misca. Toti muschii mei refuza sa coopereze. Imi zambeste dulce, ca si cum totul ar fi in regula, ca si cum eu as fi binevenit, ca si cum ar fi ca...inainte. Dintr-o data aud cum bate cineva la una din usi. *** nu raspunde. Pur si simplu sta in fotoliu si ma priveste superior, parca prevestind ceva socant.
Dupa cateva minute in care tot a batut la usa, persoana a intrat in camera. Persoana poarta o pelerina neagra, un fes negru, manusi negre, pantofi negri si o geanta neagra. Fesul negru nu putea sa acopere si coditele rasta, care se prelingeau pe spatele pelerinei. Doamne... *** o priveste la fel de binevoitor cum ma privea si pe mine si ii face semn sa vina la el. E...***. Ea se apropie de el, ii arunca geanta si isi leapada pelerina.
-Ce vrei sa faci, draga? zise (el) sfidator. O sa ma omori cu ce ai tu aici?
-Moartea e o pedeapsa mult prea usoara pentru o scursura ca tine, zise (ea) cu o voce groasa, necaracteristica ei.
-Atunci ce cauti tu aici?
Ea baga mana intr-un buzunar, din care scoate ceva si il pune la pamant, in fata ei. El pare destul de speriat, nu pot sa inteleg de ce. Acest Mesia, se sperie de...***, pe care ar putea-o spulbera intr-o secunda. Dintr-o data incep sa ma misc inspre ei, oprindu-ma langa un perete, special pentru a putea vedea din perspectiva ce se intampla. Ciudat este ca eu pur si simplu nu am putut sa ma opun, insa...m-am obisnuit cu asa ceva. (Ea) a lasat in fata ei un dagru, parca invitandu-l pe *** sa il foloseasca.
-Hai, fa-o, zise ea cu aceeasi voce groasa. Stiu ca vrei s-o faci, stiu ca ai vrut sa o faci. STIU CA NU INSEMN NIMIC PENTRU TINE! NIMENI! Dar ai grija sa ma privesti in ochi tot timpul in care ma injunghii, privirea mea sa te urmareasca mereu, iar aceste cuvinte sa iti ramana intiparite in cap, pana in momentul in care vei muri! Dar stai, tu esti nemuritor, nu? PACAT! Vei pastra toate acestea in minte, in suflet, pentru totdeauna. Asta daca mai ai un suflet. Mai ai, nu?
-De ce esti aici? raspunse el nelinistit.
(Ea) scoate dintr-un buzunar o hartie mototolita, pe care o desface si incepe sa o citeasca:
-Draga nimeni, ce mai faci? Cum o mai duci? Nu te mai vazui de cand nu te mai vazui...
-Nimeni?...
-...Viata este foarte frumoasa, vazuta prin niste ochi goi, ca de mort. Simt ca nu mai apartin acestei lumi, ca eu sunt in plus si ca, pur si simplu, incurc. Oare asa sa fie? Asa crezi?
-***, opreste-te...
-Devin pe zi ce trece mai nimeni, incep sa iti seman. Ti-am scris in scrisoarea a opta despre acea lume nevazuta, ti-am povestit parca...era incredibil. Stii de ce? Pentru ca nu erai tu acolo!
-Te implor...
-Seamanul tau nu ia droguri, nu poate sa faca asa ceva. Pur si simplu ar fi impotriva principiilor lui morale, care si asa au fost calcate in picioare cu fiecare pas pe care il face pe acea carare care duce catre soare. Seamanul tau minte, nimeni.
Pentru prima data in multa vreme, observ ca in ochii lui apar lacrimi. Fiecare cuvant pe care il citeste ea pare sa il doara mai mult decat orice injunghiere cu dagrul aflat in fata ei. Chipul sau a devenit extrem de palid, la fel de alb precum ochii (ei). De ce ai vrut sa vad asta? Ai vrut sa vad ca ai un punct slab? Se arunca in fata ei, in genunchi, si incepe sa o implore sa termine. Ii strange picioarele in brate, precum face un sclav stapanului sau cand ii arunca un colt de paine sa manance. Ea, insa, este indiferenta la toate aceste scene. Scapa din stransoarea lui si, din inertie, el se loveste cu fata de podea. Probabil ca o alta persoana ar fi fost amuzata de acest lucru, insa nu si ea. Are mult prea multe pe suflet pentru a putea sa zambeasca macar.
-Nu mai pot saruta, continua ea pe un ton din ce in ce mai ridicat, pentru ca buzele mele ma ard cu fiecare secunda care trece si nu pot pasa aceasta durere si altcuiva. Cicatricile vizibile nu ma dor, sau cel putin nu le mai simt. M-am obisnuit cu ele. In schimb, fiecare lacrima care curge pe obrazul meu se poarta ca sarea pe ranile din sufletul meu. NIMENI! Cu toata dragostea, *** ***!
(El) izbucneste in lacrimi, iar (ea) il priveste cu o scarba incredibila. Nu prea pare sa il creada, cu toate ca durerea lui este vizibila. Parca ea ii spune “ce vei face acum?”. Il provoaca, practic.
-Ridica-te! ii zice ea in scarba.
-Nu...pot...
-Cum nu poti? Razi de mine? Te crezi zeu si te-am emotionat eu, chiar eu. Nu pot sa cred... Ridica-ti privirea! In fata ta este dagrul. Ce poti sa faci? Ce vei face?
-Nu vreau sa te omor...nu pot...
-Tu chiar crezi ca eu sunt proasta. Stii ceva? O sa iti zic un secret, pe care tu, cu toata telepatia ta, nu poti sa il afli. Stii de ce ? Pentru ca, pur si simplu, nu ma mai poti citi ; sufletul meu nu mai face parte din aceasta lume. Poate de aceea tu nu stiai ca voi veni.
-Nu...
-Te iubesc, nimeni...inca te iubesc ! Ce zici de asta?
(El) isi ridica privirea catre (ea) si pare socat. Nu are putere in fata ei, nu poate sa i se opuna. Este una din putinele lui slabiciuni. Ma priveste si pe mine, intrebator, insa sunt la fel de nedumerit ca si el. Pune mana, insa, pe dagru si se ridica ametit. Ochii sai lacrimanzi au devenit din albi rosii. Manat parca de o forta diavoleasca, scoate un urlet infiorator si o injunghie pe Adina in bratul stang. Siroaie de lacrimi ii curg pe obraz ; ea, totusi, pare impasibila. Nu a afectat-o cu nimic.
-Priveste-ma in ochi, priveste-te-n oglinda, zise (ea), incercand sa il provoace. PRIVESTE-MA IN OCHI, CAND ITI SPUN! NIMENI!
Lacrimile lui nu se mai opresc. Scoate dagrul din brat si o injunghie in inima, uitandu-se fix in ochii ei si putandu-i-se citi pe buze trei cuvinte : « imi pare rau... ». (Ea) se prabuseste in genunchi in fata lui si ii ia picioarele in brate. El impinge si mai mult dagrul si il rasuceste, incercand sa o chinuie si mai mult. In final, il scoate, iar (ea) se prabuseste in fata. (El) o intoarce, pentru a-i vedea privirea, insa a ramas socat sa vada ca nu ii curgea deloc sange din rani. Ochii ei devenisera iar plini, iar fata ei, acum acoperita cu lacrimile lui, redevenise cea de odinioara.
E trist si nu l-am mai vazut asa demult...e chiar sincer... Abia imi mai pot stapani si eu lacrimile. Nu pot sa cred ce s-a intamplat, la ce am asistat...
miercuri, 19 noiembrie 2008
luni, 10 noiembrie 2008
Pavel
Ies pe balcon si privesc nepasator in jos. Ce vad? Vad niste copaci infloriti, gardul viu inverzit, simt un parfum imbietor, insa mie nu imi pasa de toate acestea. Imi mut imediat privirea in alta parte. Ma uit intr-un punct fix, plictisit. Dupa doua minute plec. Ma duc in bucatarie si beau o cana de apa. Parca nu imi este de ajuns. Mai beau una. Inca mai simt nevoia de apa, insa nu mai beau. Ma duc in sufragerie si ma asez pe canapea. Pisica mea, Simi, se urca pe canapea si vrea sa imi stea alaturi. Eu o bruschez, ea fugind din camera, mieunand de durere. Parca imi pare rau ca am bruscat-o, era singura fiinta care imi putea oferi afectiune in aceste momente. Zambesc si ma uit in vitrina. Imaginea mea se reflecta. Tresar cand vad cum arat. Mi se pare ca sunt hidos.
-Esti prea pesimist, Pavel, imi sopti o voce feminina.
-Nu sunt pesimist, Polina! zisei amenintator.
-Linisteste-te, Pavel! imi sopti aceeasi voce feminina.
-Sunt linistit, Polina! Nu sunt nebun, zisei incepand sa imi pierd rabdarea.
Vocea feminina nu s-a mai auzit. Eu zambesc ironic si fac semnul victoriei, considerand ca am invins. Dar pe cine am invins? Incep sa imi pun si eu aceasta intrebare. Zambetul dispare de pe fata mea si incep sa ma gandesc. De ce voce feminina? De ce eu? De ce Polina? Cine e Polina? Exista Polina? Stau ingandurat. La usa incepe sa bata cineva. Eu nu schitez niciun gest. Stau ingandurat.
-Pavel, deschide! zise o voce feminina strigand din afara.
Eu stau putin pe ganduri si imi ridic din nou privirea spre vitrina. Nu mai par atat de hidos. Un zambet malefic imi apare pe fata. Incep sa rad intr-un mod diabolic. Ma ridic de pe canapea si ma duc sa vad cine e la usa. Simi, care statea incolacita in incaltarile mele, fugi din calea mea ca de ciuma. Eu ma uit pe vizor si vad o fata. O recunosc...e tot ea, e Polina. Strig:
-Nu existi!
Plec de langa usa si ma duc din nou pe balcon. Privesc din nou nepasator la tot ce se intampla jos. Simt ca ochii mi se umezesc si imi zic:
-Pe ce lume traiesc?
Izbucnesc in plans. Imi pun mainile la ochi si plang, stand aplecat pe balcon. Nu cad, totusi, si nici nu imi doresc. Ma ridic, ma duc la baie si imi dau cu apa pe fata. Suspin de cateva ori, apoi ma sterg pe fata. Ies din baie si sunt intampinat de Simi, care se plimba pe langa mine. Eu o observ si o iau in brate, promitandu-i ca unui om ca nu o voi mai lovi niciodata. Ma duc in sufragerie cu pisica in brate. Ma asez pe canapea, iar Simi se face colac in dreapta mea. Eu o mangai, iar ea incepe sa toarca. Pisica adoarme. Eu ma uit la ceas. Timpul trece greu, mult prea greu. Acum mi se pare ca trece greu, insa au trecut douazeci de ani de cand m-am nascut, ani care au trecut prea usor. De ce? Ma simt atat de singur. Incep sa regret ca nu i-am deschis Polinei. Ea este fata care ma iubeste cel mai mult din toata lumea, insa eu nu simt nimic pentru ea. Ea m-ar fi putut ajuta, totusi, sa trec peste perioada aceasta, orice razboi este dus mai usor in doi. Trebuie sa incerc sa o iubesc. Dar putina lume mai iubeste in ziua de azi. Mergeam cand eram liceean prin orasul meu natal si vedeam fel de fel de oameni. Toti parca erau hipnotizati, munca i-a transformat in niste zombi. Toti erau atat de grabiti, incat simteam ca daca le stateam in cale, erau in stare sa ma calce in picioare. Am incercat si eu sa ma detasez de tot ceea ce se intampla in jurul meu, incercam sa nu le mai acord atentie. Atentia mea fu, insa, preluata de marile constructii pe langa care treceam. Vedeam palate, banci, vile, zgarie-nori. Toate imi pareau nespus de fioroase. Seara, cand mergeam prin cartierul meu, vedeam blocurile ca niste monstri gata sa ma inhate. Blocurile fara nicio lumina aprinsa imi pareau ca stau la panda. Parintii imi spuneau sa nu imi las imaginatia si teama sa ma domine, insa cine i-a ascultat? Teama creaza monstri, iar monstrii nu iti vor da pace. O vad, oare, pe Polina ca pe un monstru? Incerc sa imi imaginez, sa imi impun ca nu exista, insa nu se poate. De cand am plecat din orasul meu natal nu mai pot face diferenta intre vis si realitate. Am reusit sa prind unul din ultimele locuri la internat si am reusit cu greu sa o infiltrez si pe Simi. De cand m-am mutat nu am mai iesit in oras. Polinei ii pot spune ca nu exista, blocurilor si zombiilor nu. Oare procedez gresit? Voi vedea in timp. Daca ar mai bate Polina la usa acum, oare ce s-ar intampla? Si mintea si inima imi spun sa ii deschid. Ceva ma impiedica: orgoliul. I-am spus de atatea ori sa ma lase in pace, ca nu o iubesc si ca nu o voi putea iubi vreodata, am jignit-o de atatea ori. Ea nu m-a lasat niciodata singur, desi eu am facut-o sa sufere. De cate ori a stat singura in camera ei, plangand dupa mine, probabil dand vina pe inocenta sa si pe inima, care a facut-o sa se indragosteasca de un monstru ca mine. Uneori imi zicea ca ma uraste; eu ii ziceam ca ador sa ma urasca. Sunt un monstru, pur si simplu distrug viata unei fete.
Nu mai suport sa ma gandesc la toate acestea. Ma ridic de pe canapea si ma duc din nou pe balcon. Ma uit pe geam si o vad pe Polina stand pe banca, suspinand adanc. Inima mi se face cat un purice. Ma uitam de la balcon, de la etajul doi al internatului, la ea. Si imi parea ca o vad in fata ochilor, exprimandu-si dragostea pentru mine. Ma simt mizerabil. Am facut un inger sa planga...din nou. Oftez adanc si nu imi pot stapani un suspin. Atunci am luat o hotarare: trebuie sa ma revansez. Imi calc pentru prima data in viata pe orgoliu si o strig:
-Polina!
Fata parca m-a auzit, mi-a recunoscut vocea, insa nu isi ridica privirea inspre mine. Probabil crede ca vreau sa ii provoc din nou suferinta. Cine o poate invinui? Din cauza mea a plans ore, zile intregi. Nu ma dau batut si o strig din nou:
-Polina!
Fata isi ridica privirea. Ma zareste si vad pe fata ei un zambet ironic. Parca ma intreaba „Ce vrei acum?”. Orgoliul imi spune sa imi bat joc de ea, insa nu o fac.
-Vii sus? o intreb eu.
-Razi de mine? imi replica ea.
-Nu rad de tine. Te rog frumos, urca! Trebuie sa vorbim.
-Sper ca nu e una din glumele tale proaste, Pavel.
-Nu este nicio gluma, Polina. Trebuie sa vorbim...
Polina rade ironic si se inchina de trei ori. Parca nu vrea sa vina, insa o face. In doua minute o aud batand la usa. Ii deschid repede. Parca niciodata nu mi-am dorit sa o vad mai mult decat acum. Are ochii rosii de la plans, frumusetea ei continua sa paleasca. De fapt, a inceput sa paleasca imediat dupa ce m-a cunoscut. Ma simt vinovat. Trasaturile fetei ei nu par de nouasprezece ani, ci de douazeci si trei. Pare foarte matura, insa este inocenta. O poftesc inauntru politicos. Ea ma priveste cu foarte mare neincredere, insa intra. Este foarte agitata.
-Ce vrei? ma intreaba ea. Vrei sa ma umilesti?
-Vreau sa...
-Vrei sa ma injosesti, nu? Hai spune acum!
Oftez adanc. Din nou ma lupt cu orgoliul. Acesta ma impinge sa o fac sa sufere. Ea sta in fata mea, cu bratele incrucisate, cerand o explicatie.
-Vreau sa imi cer scuze pentru tot ce ti-am facut, zisei eu fara sa rasuflu.
-Tu tocmai ti-ai cerut scuze? zise ea razand ironic.
-Mi-am cerut scuze si sunt foarte sincer. Te rog frumos, crede-ma! Jur ca vorbesc serios.
Urmeaza cateva clipe de tacere care par niste ore. Pare si ea sa treaca prin acelasi razboi cu orgoliul prin care am trecut si eu. Daca imi va refuza scuzele ce voi face? As pierde singura persoana care tine cu adevarat la mine. Nici macar eu nu mai tin la mine. Nu mai pot socializa. Ce rost as mai avea pe lume daca ea nu imi va accepta scuzele? Ma simt ca un produs al unei societati in declin, in care cine are orgoliul mai mare ajunge in frunte. Da, trebuie sa refuze. Nu este o persoana slaba, avand in vedere ca a putut sa reziste mai bine de patru ani mojiciilor mele. I-am facut atatea si este clar ca stie foarte bine ca acum este oportunitatea excelenta de a se razbuna pe mine. Observ pe fata ei un zambet pe care nu stiu cum sa-l interpretez. Isi bate joc de mine? Nu m-ar mira.
-Mi-ai facut atatea, imi zise ea. Te iubesc, totusi, monstrule. Iti inchipui cat de mult am suferit din cauza ta?
-Imi cer iertare. Cele mai sincere scuze. Nu stiu ce a fost in capul meu...
-Nu iti cer sa ma iubesti cum te iubesc eu, Pavel. Vreau macar sa stiu ca ma accepti ca prietena. Ranile din trecut se vor vindeca de la sine, vor trece mult mai usor daca imi vei fi prieten. Iti accept scuzele.
-Te iubesc, ii zic eu pe neasteptate. O iau in brate si o sarut. Acest gest de tandrete a durat prea putin. Se desprinde din bratele mele si incepe sa tremure. Imi plec fata. Probabil ca ea inca mai crede ca e o gluma. Ea incepe, insa, sa se apropie din ce in ce mai mult de mine. Ma imbratiseaza si ma saruta. Vrea sa vada ce reactie am. O iau din nou in brate si ii spun ca o iubesc. Fata ei se lumineaza instantaneu. Si a mea la fel. Privim unul in ochii celuilalt, ne zambim reciproc. Simi s-a trezit si a inceput sa se mangaie de picioarele noastre, simtind ceea ce s-a intamplat. Pisica se ridica in doua labute si ma apuca de pantaloni. O mangai pe cap. Din pacate, trebuie sa o las singura. Eu si Polina iesim din apartament. Cum iesim din internat, privesc in sus spre balconul meu, apoi la copacii infloriti si la gardul viu inverzit. Simt un miros imbietor. O sarut pe Polina si incepem sa ne plimbam. Blocurile nu-mi mai par chiar atat de fioroase. Oamenii sunt la fel de tristi, de hipnotizati, insa eu nu mai apartin acestei lumi. Am ajuns intr-o alta lume. Iubesc.
-Esti prea pesimist, Pavel, imi sopti o voce feminina.
-Nu sunt pesimist, Polina! zisei amenintator.
-Linisteste-te, Pavel! imi sopti aceeasi voce feminina.
-Sunt linistit, Polina! Nu sunt nebun, zisei incepand sa imi pierd rabdarea.
Vocea feminina nu s-a mai auzit. Eu zambesc ironic si fac semnul victoriei, considerand ca am invins. Dar pe cine am invins? Incep sa imi pun si eu aceasta intrebare. Zambetul dispare de pe fata mea si incep sa ma gandesc. De ce voce feminina? De ce eu? De ce Polina? Cine e Polina? Exista Polina? Stau ingandurat. La usa incepe sa bata cineva. Eu nu schitez niciun gest. Stau ingandurat.
-Pavel, deschide! zise o voce feminina strigand din afara.
Eu stau putin pe ganduri si imi ridic din nou privirea spre vitrina. Nu mai par atat de hidos. Un zambet malefic imi apare pe fata. Incep sa rad intr-un mod diabolic. Ma ridic de pe canapea si ma duc sa vad cine e la usa. Simi, care statea incolacita in incaltarile mele, fugi din calea mea ca de ciuma. Eu ma uit pe vizor si vad o fata. O recunosc...e tot ea, e Polina. Strig:
-Nu existi!
Plec de langa usa si ma duc din nou pe balcon. Privesc din nou nepasator la tot ce se intampla jos. Simt ca ochii mi se umezesc si imi zic:
-Pe ce lume traiesc?
Izbucnesc in plans. Imi pun mainile la ochi si plang, stand aplecat pe balcon. Nu cad, totusi, si nici nu imi doresc. Ma ridic, ma duc la baie si imi dau cu apa pe fata. Suspin de cateva ori, apoi ma sterg pe fata. Ies din baie si sunt intampinat de Simi, care se plimba pe langa mine. Eu o observ si o iau in brate, promitandu-i ca unui om ca nu o voi mai lovi niciodata. Ma duc in sufragerie cu pisica in brate. Ma asez pe canapea, iar Simi se face colac in dreapta mea. Eu o mangai, iar ea incepe sa toarca. Pisica adoarme. Eu ma uit la ceas. Timpul trece greu, mult prea greu. Acum mi se pare ca trece greu, insa au trecut douazeci de ani de cand m-am nascut, ani care au trecut prea usor. De ce? Ma simt atat de singur. Incep sa regret ca nu i-am deschis Polinei. Ea este fata care ma iubeste cel mai mult din toata lumea, insa eu nu simt nimic pentru ea. Ea m-ar fi putut ajuta, totusi, sa trec peste perioada aceasta, orice razboi este dus mai usor in doi. Trebuie sa incerc sa o iubesc. Dar putina lume mai iubeste in ziua de azi. Mergeam cand eram liceean prin orasul meu natal si vedeam fel de fel de oameni. Toti parca erau hipnotizati, munca i-a transformat in niste zombi. Toti erau atat de grabiti, incat simteam ca daca le stateam in cale, erau in stare sa ma calce in picioare. Am incercat si eu sa ma detasez de tot ceea ce se intampla in jurul meu, incercam sa nu le mai acord atentie. Atentia mea fu, insa, preluata de marile constructii pe langa care treceam. Vedeam palate, banci, vile, zgarie-nori. Toate imi pareau nespus de fioroase. Seara, cand mergeam prin cartierul meu, vedeam blocurile ca niste monstri gata sa ma inhate. Blocurile fara nicio lumina aprinsa imi pareau ca stau la panda. Parintii imi spuneau sa nu imi las imaginatia si teama sa ma domine, insa cine i-a ascultat? Teama creaza monstri, iar monstrii nu iti vor da pace. O vad, oare, pe Polina ca pe un monstru? Incerc sa imi imaginez, sa imi impun ca nu exista, insa nu se poate. De cand am plecat din orasul meu natal nu mai pot face diferenta intre vis si realitate. Am reusit sa prind unul din ultimele locuri la internat si am reusit cu greu sa o infiltrez si pe Simi. De cand m-am mutat nu am mai iesit in oras. Polinei ii pot spune ca nu exista, blocurilor si zombiilor nu. Oare procedez gresit? Voi vedea in timp. Daca ar mai bate Polina la usa acum, oare ce s-ar intampla? Si mintea si inima imi spun sa ii deschid. Ceva ma impiedica: orgoliul. I-am spus de atatea ori sa ma lase in pace, ca nu o iubesc si ca nu o voi putea iubi vreodata, am jignit-o de atatea ori. Ea nu m-a lasat niciodata singur, desi eu am facut-o sa sufere. De cate ori a stat singura in camera ei, plangand dupa mine, probabil dand vina pe inocenta sa si pe inima, care a facut-o sa se indragosteasca de un monstru ca mine. Uneori imi zicea ca ma uraste; eu ii ziceam ca ador sa ma urasca. Sunt un monstru, pur si simplu distrug viata unei fete.
Nu mai suport sa ma gandesc la toate acestea. Ma ridic de pe canapea si ma duc din nou pe balcon. Ma uit pe geam si o vad pe Polina stand pe banca, suspinand adanc. Inima mi se face cat un purice. Ma uitam de la balcon, de la etajul doi al internatului, la ea. Si imi parea ca o vad in fata ochilor, exprimandu-si dragostea pentru mine. Ma simt mizerabil. Am facut un inger sa planga...din nou. Oftez adanc si nu imi pot stapani un suspin. Atunci am luat o hotarare: trebuie sa ma revansez. Imi calc pentru prima data in viata pe orgoliu si o strig:
-Polina!
Fata parca m-a auzit, mi-a recunoscut vocea, insa nu isi ridica privirea inspre mine. Probabil crede ca vreau sa ii provoc din nou suferinta. Cine o poate invinui? Din cauza mea a plans ore, zile intregi. Nu ma dau batut si o strig din nou:
-Polina!
Fata isi ridica privirea. Ma zareste si vad pe fata ei un zambet ironic. Parca ma intreaba „Ce vrei acum?”. Orgoliul imi spune sa imi bat joc de ea, insa nu o fac.
-Vii sus? o intreb eu.
-Razi de mine? imi replica ea.
-Nu rad de tine. Te rog frumos, urca! Trebuie sa vorbim.
-Sper ca nu e una din glumele tale proaste, Pavel.
-Nu este nicio gluma, Polina. Trebuie sa vorbim...
Polina rade ironic si se inchina de trei ori. Parca nu vrea sa vina, insa o face. In doua minute o aud batand la usa. Ii deschid repede. Parca niciodata nu mi-am dorit sa o vad mai mult decat acum. Are ochii rosii de la plans, frumusetea ei continua sa paleasca. De fapt, a inceput sa paleasca imediat dupa ce m-a cunoscut. Ma simt vinovat. Trasaturile fetei ei nu par de nouasprezece ani, ci de douazeci si trei. Pare foarte matura, insa este inocenta. O poftesc inauntru politicos. Ea ma priveste cu foarte mare neincredere, insa intra. Este foarte agitata.
-Ce vrei? ma intreaba ea. Vrei sa ma umilesti?
-Vreau sa...
-Vrei sa ma injosesti, nu? Hai spune acum!
Oftez adanc. Din nou ma lupt cu orgoliul. Acesta ma impinge sa o fac sa sufere. Ea sta in fata mea, cu bratele incrucisate, cerand o explicatie.
-Vreau sa imi cer scuze pentru tot ce ti-am facut, zisei eu fara sa rasuflu.
-Tu tocmai ti-ai cerut scuze? zise ea razand ironic.
-Mi-am cerut scuze si sunt foarte sincer. Te rog frumos, crede-ma! Jur ca vorbesc serios.
Urmeaza cateva clipe de tacere care par niste ore. Pare si ea sa treaca prin acelasi razboi cu orgoliul prin care am trecut si eu. Daca imi va refuza scuzele ce voi face? As pierde singura persoana care tine cu adevarat la mine. Nici macar eu nu mai tin la mine. Nu mai pot socializa. Ce rost as mai avea pe lume daca ea nu imi va accepta scuzele? Ma simt ca un produs al unei societati in declin, in care cine are orgoliul mai mare ajunge in frunte. Da, trebuie sa refuze. Nu este o persoana slaba, avand in vedere ca a putut sa reziste mai bine de patru ani mojiciilor mele. I-am facut atatea si este clar ca stie foarte bine ca acum este oportunitatea excelenta de a se razbuna pe mine. Observ pe fata ei un zambet pe care nu stiu cum sa-l interpretez. Isi bate joc de mine? Nu m-ar mira.
-Mi-ai facut atatea, imi zise ea. Te iubesc, totusi, monstrule. Iti inchipui cat de mult am suferit din cauza ta?
-Imi cer iertare. Cele mai sincere scuze. Nu stiu ce a fost in capul meu...
-Nu iti cer sa ma iubesti cum te iubesc eu, Pavel. Vreau macar sa stiu ca ma accepti ca prietena. Ranile din trecut se vor vindeca de la sine, vor trece mult mai usor daca imi vei fi prieten. Iti accept scuzele.
-Te iubesc, ii zic eu pe neasteptate. O iau in brate si o sarut. Acest gest de tandrete a durat prea putin. Se desprinde din bratele mele si incepe sa tremure. Imi plec fata. Probabil ca ea inca mai crede ca e o gluma. Ea incepe, insa, sa se apropie din ce in ce mai mult de mine. Ma imbratiseaza si ma saruta. Vrea sa vada ce reactie am. O iau din nou in brate si ii spun ca o iubesc. Fata ei se lumineaza instantaneu. Si a mea la fel. Privim unul in ochii celuilalt, ne zambim reciproc. Simi s-a trezit si a inceput sa se mangaie de picioarele noastre, simtind ceea ce s-a intamplat. Pisica se ridica in doua labute si ma apuca de pantaloni. O mangai pe cap. Din pacate, trebuie sa o las singura. Eu si Polina iesim din apartament. Cum iesim din internat, privesc in sus spre balconul meu, apoi la copacii infloriti si la gardul viu inverzit. Simt un miros imbietor. O sarut pe Polina si incepem sa ne plimbam. Blocurile nu-mi mai par chiar atat de fioroase. Oamenii sunt la fel de tristi, de hipnotizati, insa eu nu mai apartin acestei lumi. Am ajuns intr-o alta lume. Iubesc.
duminică, 9 noiembrie 2008
Serj Tankian
Se poate spune despre el ca este o victima a globalizarii, fiind armeano-american, nascut in Liban. In varsta de 41 de ani, Serj Tankian este unul din putinii oameni care pot fi numiti artisti completi si complecsi.
A intrat in industria muzicala in urma cu aproape 15 ani, formand trupa System of a Down, impreuna cu Daron Malakian (voce/chitara solo), Shavo Odadjian (bass/backing vocals) si Ontronik Khachaturian (tobe/percutie). Din aceasta formula de patru a plecat cel din urma, in 1997, in locul sau venind John Dolmayan. Impreuna cu trupa SOAD, Serj a scos 5 albume: "System of a Down" (1998), "Toxicity" (2001), "Steal this Album!" (2002), "Mezmerize" si "Hypnotize" (ambele 2005). Dintre melodiile mai cunoscute, putem mentiona "Chop Suey" (pe bune, cine nu a vazut macar o data clipul in care Serj mananca chop suey cam scarbit?), "Toxicity", "Aerials", "ATWA", "BYOB", "Holy Mountains" sau "Hypnotize".
Pe langa cele 5 albume lansate cu SOAD, Serj mai are la activ un album lansat in 2003, intr-o trupa cu Arto Tuncboyacian, numita Serart (albumul poarta numele trupei), si un album solo, "Elect the dead", scos in 2007. Ceea ce face albumul "Elect the dead" special este faptul ca toate cele 12 melodii au clipuri, iar toate cele 12 clipuri sunt regizate de 12 regizori diferiti.
Serj Tankian in clipul "Empty Walls", de pe albumul "Elect the dead".Ceea ce il face pe Serj Tankian un artist si complex este polivalenta sa. Pe langa faptul ca este un cantaret deosebit (este tenor), el este si compozitor, scriitor si poet. Stie sa cante la mai multe instrumente, precum pian, chitara, bass, sintetizator, etc.
Pe 1 octombrie 2002 a lansat un volum de poezii, care se numeste "Cool Gardens". Din pacate, aceasta carte nu a ajuns in Romania, decat, poate, adusa fiind de catre niste fani care au cumparat-o din Statele Unite.
Stilurile muzicale pe care Serj Tankian le abordeaza sunt destul de numeroase. Toate se pot reduce la un singur cuvant: rock. Cu toate acestea, melodiile de pe albumul "Serart" nu seamana cu cele de pe "Elect the dead" sau "Toxicity". Pe albumul Serart sunt abordate genuri precum experimental rock, drum & bass, jazz, muzica folclorica armeneasca. In celelalte proiecte, Serj abordeaza genuri precum progressive metal, power metal, hard rock, alternative.
In paralel cu activitatile artistice, el este implicat in mai multe campanii, dorind sa atraga atentia, in special prin mesajul "no more blood for oil" (sa nu se mai verse sange pentru petrol). Actualmente, el lucreaza impreuna cu Steven Slater la un muzical, bazat pe tragedia greaca "Prometeu incatusat". A declarat ca va scrie opt cantece pentru acest proiect.
"Antidepressants controlling tools of your system, making life more tolerable" (Serj Tankian - The Unthinking Majority)
Pacea ca razbunare (?!)
Din seria "ParadoX" => Egocentrismul dus la extrem.
Nu am tinut niciodata o arma in mana si nici nu ma tenteaza sa fac acest lucru. Un pistol, o pusca, un cutit iti pot aduce o moarte subita sau chiar nu te omoara deloc; depinde de scopul in care sunt folosite. Ca poti muri acum sau peste 7 zile, timp in care ai fost in coma (doar o prelungire a agoniei); cert este ca asa ceva te omoara, pana la urma.
Armele sunt cel mai scurt drum catre o razbunare foarte dulce. Te-a impuscat, il impusti de 10 ori; te-a injunghiat, il injunghii de 10 ori; te-a injurat, il injuri si il si lovesti. Dulce aceasta razbunare, te simti atat de descarcat dupa ce ti-ai platit politele, ca si cum ti-ai fi demonstrat suprematia nu numai in fata adversarului (sau, mai exact, a aproapelui care ti-a gresit), ci si in fata ta si chiar in fata lui Dumnezeu. Este o senzatie superba, insa...cui ii pasa? Demonstratia se face doar la matematica, in geometrie, in tribunal, in mijlocul unui proces. A demonstra ceva in afara subiectelor care chiar necesita acest lucru este ceva total inutil. Incercand sa demonstreze ceva, omul ajunge sa se minta pe el insusi, incercand sa ajunga ceva ce nu este si nu va fi niciodata.
"Stiati ca pixul e mai puternic decat cutitul? Un cutit te omoara o data, un pix poate scrie lucruri care sa te omoare de mai multe ori." (Damian Marley). Cuvintele sunt cele mai distrugatoare arme. Un cuvant nepotrivit care iti este spus intr-un moment nefericit poate sa iti distruga moralul, sa te aduca intr-o depresie totala, din care nu mai poti sa iesi. Orice razbunare ar fi de-a dreptul inutila, pentru ca nici nu il vei rani pe cel care ti-a zis acel cuvant si te vei rani si mai rau. De aceea, am venit cu un nou paradox: pacea ca razbunare.
Cum vine acest lucru? Simplu. Te arati prietenos chiar si fata de omul care ti-a facut cel mai mare rau pe lumea aceasta si care vrea sa iti faca in continuare. Cu orice risc, merita sa vezi un om strofocandu-se sa iti faca rau, sa te doboare, sa te distruga si tu sa te arati din ce in ce mai prieten, mai apropiat de persoana respectiva. Pur si simplu este felul tau de a te razbuna. Este frustrant sa vezi ca nu ai succes in ceea ce face, desi te straduiesti din greu. Cu toate acestea, trebuie sa ai nervi de otel si vointa cel putin la fel de tare. Nu trebuie sa fii constient ca te razbuni, trebuie doar sa fii impacat cu tine insuti.
Am renuntat la arme.
"I loved you yesterday before you killed my family" (Serj Tankian - Empty Walls)
(Picture: "International Art Partnership - Peace tree")
Nu am tinut niciodata o arma in mana si nici nu ma tenteaza sa fac acest lucru. Un pistol, o pusca, un cutit iti pot aduce o moarte subita sau chiar nu te omoara deloc; depinde de scopul in care sunt folosite. Ca poti muri acum sau peste 7 zile, timp in care ai fost in coma (doar o prelungire a agoniei); cert este ca asa ceva te omoara, pana la urma.
Armele sunt cel mai scurt drum catre o razbunare foarte dulce. Te-a impuscat, il impusti de 10 ori; te-a injunghiat, il injunghii de 10 ori; te-a injurat, il injuri si il si lovesti. Dulce aceasta razbunare, te simti atat de descarcat dupa ce ti-ai platit politele, ca si cum ti-ai fi demonstrat suprematia nu numai in fata adversarului (sau, mai exact, a aproapelui care ti-a gresit), ci si in fata ta si chiar in fata lui Dumnezeu. Este o senzatie superba, insa...cui ii pasa? Demonstratia se face doar la matematica, in geometrie, in tribunal, in mijlocul unui proces. A demonstra ceva in afara subiectelor care chiar necesita acest lucru este ceva total inutil. Incercand sa demonstreze ceva, omul ajunge sa se minta pe el insusi, incercand sa ajunga ceva ce nu este si nu va fi niciodata.
"Stiati ca pixul e mai puternic decat cutitul? Un cutit te omoara o data, un pix poate scrie lucruri care sa te omoare de mai multe ori." (Damian Marley). Cuvintele sunt cele mai distrugatoare arme. Un cuvant nepotrivit care iti este spus intr-un moment nefericit poate sa iti distruga moralul, sa te aduca intr-o depresie totala, din care nu mai poti sa iesi. Orice razbunare ar fi de-a dreptul inutila, pentru ca nici nu il vei rani pe cel care ti-a zis acel cuvant si te vei rani si mai rau. De aceea, am venit cu un nou paradox: pacea ca razbunare.
Cum vine acest lucru? Simplu. Te arati prietenos chiar si fata de omul care ti-a facut cel mai mare rau pe lumea aceasta si care vrea sa iti faca in continuare. Cu orice risc, merita sa vezi un om strofocandu-se sa iti faca rau, sa te doboare, sa te distruga si tu sa te arati din ce in ce mai prieten, mai apropiat de persoana respectiva. Pur si simplu este felul tau de a te razbuna. Este frustrant sa vezi ca nu ai succes in ceea ce face, desi te straduiesti din greu. Cu toate acestea, trebuie sa ai nervi de otel si vointa cel putin la fel de tare. Nu trebuie sa fii constient ca te razbuni, trebuie doar sa fii impacat cu tine insuti.
Am renuntat la arme.
"I loved you yesterday before you killed my family" (Serj Tankian - Empty Walls)
(Picture: "International Art Partnership - Peace tree")
sâmbătă, 1 noiembrie 2008
Pe viitor
Indolenta...indolenta este, probabil, cea mai mare pacoste peste care poate da un om ambitios. Nu o data mi s-a intamplat sa imi propun ceva, sa vreau sa fac un lucru, insa muschii sa nu fie de acord. Mintea spune "da", mentalitatea spune "nu".
Lasand totul de azi pe maine, ajungem la un moment dat sa vedem ca nu am realizat nimic si sa regretam totul cu atata patima, incat sa ne resemnam si sa lasam balta chiar si proiectele viitoare care puteau fi finalizate cu mare usurinta. Mijloace, cel putin in Romania, sunt. Suntem un popor incredibil de inventiv, de talentat si de mandru. Din pacate, dintre toate aceste calitati, am ales sa fim doar mandri, chiar aroganti pe alocuri, facand destul de putine cu numeroasele noastre mijloace. Ne mai plangem de ce suntem vazuti un popor de Mailati, care violeaza, fura si mananca lebede.
Ma gandesc, desigur, si la viitorul tarii noastre, Romania. Cum ziceam, avem atatea calitati care nu sunt exploatate, o istorie atat de frumoasa (DACA NU ERAM NOI AICI, CA SA II OPRIM PE TOTI, TOATE EUROPA VORBEA TURCESTE...da, chiar asa!!!), numeroase valori in care se loveste din ce in ce mai mult, etc. Sunt constient ca este foarte greu de crezut ca o sa se schimbe ceva in urmatoarele decenii, deci prioritar ar fi sa reusesc eu in viata, sa reusim noi, noua generatie, pentru a putea sa readucem Romania acolo unde ii este locul. Sunt ganduri mari pentru cineva care are doar 16 ani si 5 luni, insa nimic nu este imposibil.
"Respect pentru Buzau, Romania-i tara mea
Buna, rea, niciodata nu voi uita de ea".
Lasand totul de azi pe maine, ajungem la un moment dat sa vedem ca nu am realizat nimic si sa regretam totul cu atata patima, incat sa ne resemnam si sa lasam balta chiar si proiectele viitoare care puteau fi finalizate cu mare usurinta. Mijloace, cel putin in Romania, sunt. Suntem un popor incredibil de inventiv, de talentat si de mandru. Din pacate, dintre toate aceste calitati, am ales sa fim doar mandri, chiar aroganti pe alocuri, facand destul de putine cu numeroasele noastre mijloace. Ne mai plangem de ce suntem vazuti un popor de Mailati, care violeaza, fura si mananca lebede.
Ma gandesc, desigur, si la viitorul tarii noastre, Romania. Cum ziceam, avem atatea calitati care nu sunt exploatate, o istorie atat de frumoasa (DACA NU ERAM NOI AICI, CA SA II OPRIM PE TOTI, TOATE EUROPA VORBEA TURCESTE...da, chiar asa!!!), numeroase valori in care se loveste din ce in ce mai mult, etc. Sunt constient ca este foarte greu de crezut ca o sa se schimbe ceva in urmatoarele decenii, deci prioritar ar fi sa reusesc eu in viata, sa reusim noi, noua generatie, pentru a putea sa readucem Romania acolo unde ii este locul. Sunt ganduri mari pentru cineva care are doar 16 ani si 5 luni, insa nimic nu este imposibil.
"Respect pentru Buzau, Romania-i tara mea
Buna, rea, niciodata nu voi uita de ea".
Abonați-vă la:
Postări (Atom)