Simţeau cu toţii că era ceva
ciudat cu el, doar că nu înţelegeau ce şi nici nu păreau să aibă vreun interes
să o facă. Atâta timp cât muncea pământul excelent şi era un exemplu foarte bun
pentru ceilalţi ţărani, care acum nu se lăsau mai prejos, nu vedeau niciun
motiv să se amestece.
Cam trei ani au durat recoltele
acelea extraordinare, până în primăvara celui de-al patrulea an, când mulţi
ţărani au început să fugă de pe pământurile boierilor respectivi sau să nu le
mai muncească, indiferent cât de mult riscau. Singurul care ieşea în continuare
în evidenţă prin hărnicia şi devotamentul său era Arben, lucru pe care l-a
observat şi capul familiei boiereşti.
Într-o zi, văzându-l pe băiat
muncind şi fiind aproape extenuat, s-a dus la el şi i-a zis:
-Puştiule, poţi să te opreşti
puţin?
Arben se opri fără să îşi ridice
privirea la boier.
-Da, stăpâne.
-Văd că munceşti mereu până nu
mai poţi şi, uneori, nici atunci nu te laşi. Nu vrei să vii să mănânci ceva?
-Ce? Unde? Dar n-am terminat
de...
-Nu vezi că oricum recolta de
anul ăsta e aproape compromisă? Uită-te şi tu la toţi ăştia din jurul tău, că
mai mult stau şi se gândesc să fugă sau la nemurirea sufletului, dar nu se
gândesc că, dacă nu se ţin de treabă, o să îi prindem şi o să îi pedepsim
foarte aspru. În schimb tu... tu eşti cel mai muncitor de aici. Hai cu mine la
conac.
Arben se sculă în
picioare şi porni alături de boier, fără să îşi ridice nici măcar o clipă capul
din pământ. Cum ar fi putut el, un umil iobag, să facă aşa ceva? Ar fi primit,
probabil, o pedeapsă cruntă din partea stăpânului său. Poate că ar fi fost
bătut sau, mai rău, nu ar fi primit mâncare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu