Ceea ce s-a întâmplat azi-noapte în Club Colectiv este cea mai mare tragedie care s-a întâmplat în ultima vreme în România. Este vorba despre un incendiu într-un spațiu închis, cauzat de niște artificii care erau parte a spectacolului trupei Goodbye to Gravity (sper să fi scăpat cu bine băieții, cu toate că era foarte greu să o facă, din câte am înțeles). Au fost mai multe nereguli acolo, care pot fi aflate dacă dai pe orice post de știri sau pe orice site. Sper ca lucrurile să nu se tergiverseze, iar patronii clubului să fie trași la răspundere pentru erorile care au dus la tragedia asta.
Mobilizarea forțelor de ordine a fost exemplară, în opinia mea, având în vedere că mulți spun că țara noastră este degeaba și că nimic nu merge cum trebuie. Da, mobilizarea a fost impresionantă și îi apreciez enorm pe cei care s-au implicat, de la cei din frunte (Raed Arafat, mult hulitul Gabriel Oprea, Nicolae Banicioiu), până la cei necunoscuți, pompierii, polițiștii și doctorii din toate spitalele din București. Aportul voluntarilor este, de asemenea, impresionant, mulți oameni dorind să ajute donând sânge.
Aș dori ca măcar în momentele astea foarte dificile și tragice să se termine cu răutățile și cu superstițiile idioate. Da, e Halloween, dar „sărbătoarea” astaa nu are nicio legătură cu tragedia, nici directă, nici indirectă. Nu mi se pare o chestie de luat în râs (cum probabil fac cei care considera ca Charlie Hebdo sunt amuzanți) și nici momentul de făcut mișto. Au murit 27 de oameni (până acum), alte câteva zeci au fost răniți grav și nu se știe cum își vor reveni după nenorocirea asta.
Deci să lăsăm răutățile deoparte. Autoritățile să își facă treaba, pentru că ăsta este rolul lor. Oamenii să încerce să ajute cu tot ce pot. Ura și gâlceava dintre noi nu își au locul, repet, nu își au locul.
Dumnezeu să-i ierte pe cei care au murit! Sper ca numărul morților să nu crească.
Mă uit puțin în urmă și mă gândesc... Oare au fost întotdeauna atâtea tabere? Oare a existat întotdeauna atâta ură și atâta manipulare? Bine, manipularea poate să fie și o păcăleală nevinovată, cum ar fi credința în existența lui Moș Crăciun sau a iepurașului de Paști. Astea sunt niște mituri care au ceva frumos la bază, dar au devenit niște branduri care scot foarte mulți bani. Pentru că, până la urmă, Moșul a devenit foarte popular în secolul 20, datorită campaniilor publicitare ale produselor americane, a consumerismului tipic din această țară, a dorinței de a câștiga cât mai mulți bani ș.a.m.d. Înainte de vrăjeala asta, Crăciunul era cea mai importantă sărbătoare din calendarul creștin, pe aceeași treaptă cu Paștile. Da, era sărbătorită Nașterea Domnului. Acum sunt sărbătorite cadourile pe care le aduc părinții... pardon, pe care le aduce Moșul. Mă rog, aici e vorba și de ceva frumos, pentru că, având în vedere că așa ne-am obișnuit de ani buni, nu prea ne putem închipui Crăciunul altfel. Dar nu trebuie uitată esența. Nu trebuie uitată originea frumoasă a sărbătorii.
La fel și în alte cazuri... mai puțin frumoase. Acum chiar trecem la manipularea aia nesimțită, caracterizată de reacredință și dorință de a distruge. O să râdeți, poate, dar vreau să scot în evidență o chestie pe care am observat-o de câțiva ani, cel puțin de la 9/11 încoace. Și devine din ce în ce mai agresivă. E vorba despre campania asta nebună îndreptată împotriva religiilor, a tuturor religiilor. Sunt conștient că se întâmplă lucruri care sunt în neregulă prin toate cultele. Sunt conștient că omul interpretează și reinterpretează totul, astfel încât, cel mai probabil, religiile din zilele noastre nu mai au decât 5-10 % în comun cu cele originale.
Dar să ne concentrăm puțin pe lucrurile pe care le propăvăduiesc și să încercăm să gândim realist, nepărtinitor, fără prejudecăți și alte alea. Avem trei mari religii monoteiste. Luate în ordinea nașterii lor, ar fi iudaismul, creștinismul și islamul. Asta este cea mai obiectivă clasificare. Ce propăvăduiesc ele? Niște chestii foarte banale, pe care le auzim de atâta timp. Ne-au învățat și părinții noștri despre ele, în mod normal. Iubirea, întrajutorarea... Astea sunt niște lucruri pe care le știau și cei din societățile de tipul „eu sunt pentru că ei sunt”. Doar că între timp ceva a mers prost în evoluția mentalității omului. Și asta din cauza orgoliilor și dorinței de înavuțire a unora sau a altora. Sau din cauza dorinței de putere. Că au existat mai multe culte în istoria umană decât ne putem închipui. Eu am menționat doar cele mai importante trei religii monoteiste.
Ideea e că toate Bisericile au păcatele lor. Dintre astea trei, luându-le din nou în ordine cronologică, ies mai întâi la iveală tâmpeniile făcute de iudei în numele religiei lor (persecuția lui Iisus și a ucenicilor lui), apoi ale creștinilor (luptele doctrinare, ideologice din primul mileniu, ruptura dintre Orient și Occident, Marea Schizmă, apoi Cruciadele vieții, Inchiziția și alte porcării din astea) și musulmanilor (unele fapte se suprapun, dar islamul a apărut ultimul dintre cele trei și de-asta îi trec în revistă „păcatele” acum - ruptura timpurie a cultului, așa-zisele „războaie sfinte”, care s-au desfășurat pe mai multe secole, persecuțiile creștinilor și ale altor culte, deși era împotriva cuvântului lui Allah). Deci da, ceva a mers foarte, foarte prost. Astea sunt lucruri pe care le învățăm, sunt foarte accesibile și pot fi cercetate de oricine își dorește cu adevărat să afle mai multe.
Dar subiectul central al postării ăsteia nu îl reprezintă religiile, ci manipularea. Da, în teorie, religiile te „manipulează” să faci bine, oricât de multe contraargumente ar veni să aducă niște oameni de „bună” credință. Totuși, de ceva vreme suntem bombardați cu tot felul de știri negative legate de diferiți clerici sau oameni cărora li se scoate ostentativ în evidență religia căreia îi aparțin. Că musulmanul X s-a detonat în piața centrală din orașul M, că preotul ortodox Y conduce nu știu ce mașină bengoasă, că preotul catolic Z a fost dovedit că e pedofil. Despre evrei e un pic mai riscant să scrii ceva rău, pentru că amintirea a ceea ce s-a întâmplat acum 70-80 de ani este încă foarte vie. Există știri și împotriva lor, mai mult sau mai puțin adevărate, ca și în cazul oamenilor aparținând celorlalte culte.
Oricum, problema este că trebuie să știm să facem diferența între Biserica respectivă, ca instituție, indiferent de ritul ei, și credința în esența învățăturilor. Eu sunt conștient că există nereguli și abuzuri în cadrul Bisericii Ortodoxe. Am și fost martor la câteva, dar asta nu îmi știrbește cu nimic credința în Dumnezeu. Instituțiile sunt create și conduse de oameni, iar părerea mea despre specia asta mi-am exprimat-o în mai multe rânduri. Dar credința rămâne. Manipularea însă se îndreaptă și împotriva credinței. Pentru că vezi la televizor știri despre „tămbălăul” de la moaștele Sfintei Parascheva. Îți bagă în față tot felul de moși și babe care mai au puțin și își dau ultima suflare, plus că mai aduc în discuție și persoane care au leșinat sau s-au îmbulzit ș.a.m.d. Iar tu, omule de rând, ai impresia că acolo, la moaște, sunt doar moși și babe pe care-i caută moartea pe-acasă, dar n-au nimic mai bun de făcut decât să „pupe cadavre”, cum zic mulți cretini pe internet și nu numai. Dar în pelerinajele astea merg oameni de toate vârstele, mai bine sau mai prost îmbrăcați, mai mult sau mai puțin culți. Asta e partea nevăzută. Omul de rând însă cade în plasa pe care mass-media o aruncă și se gândește cât de proști sunt cei care merg la moaște sau care merg la biserică. Și nu se mai duc la biserică. Să zicem că-și mai fac ici și colo câte o rugăciune, dar din ce în ce mai superficială. Și credința are de suferit, oricât de mult ar spune unul sau altul că nu. Oricât de mult ar spune unul sau altul că ăștia care prezintă faptele de genul sunt bine intenționați. Viața m-a învățat că la nivelul ăsta bunele intenții nu (prea) există. Mă rog, și la fel cum cei care merg la biserică sunt etichetați, la fel sunt și catolicii, musulmanii, evreii, negrii, chinezii etc. pe diferite stereotipuri idioate creeate de „oameni de bine”.
Eu cred că ar trebui să ne concentrăm mai mult pe ceea ce ne unește și mai puțin pe lucrurile care ne deosebesc. Este cel mai „politically correct” mesaj pe care l-am scris aici, cu toate că am o mică mare problemă și cu acest concept. Dar eu chiar cred că ar trebui să ne concentrăm pe ceea ce avem în comun și să construim ceva frumos și durabil, altfel specia noastră chiar că se va duce dracu'. Să nu ne mai lăsăm manipulați și să încercăm să gândim în legătură cu lucrurile care ne sunt prezentate de unii sau de alții în mass-media, online sau alte medii de „informare”.
Adevărul nu este niciodată ce s-a întâmplat. Adevărul este ceea ce vor ei să fie. Depinde doar de interesele lor cum îl zugrăvesc. Se pornește de la o faptă certă și verificabilă, iar pe marginea ei se scriu poveștile. Cam ăsta e unul din principalele ingrediente ale demoncrației.
Legile naturii... În general se spune că fiecare specie are un dușman natural. Pisica ar fi dușmanul șoarecelui, câinele e dușmanul pisicii și așa mai departe. Da, aproape fiecare specie are un dușman natural. Dar care este al omului? Încă din vechime se spunea „Homo hominis lupus est”, prin urmare omul ar fi cumva propriul său dușman natural. Bine, având în vedere dimensiunile sale nici prea mari și nici prea mici, ar putea să fie doborât de cele mai multe animale aflate în sălbăticie, dar nu asta este discuția aici. Este vorba despre instinct, ceea ce ne apropie foarte mult de animale. Instinctul ne face să ne dorim să ne impunem, să fim în control, să credem că avem întotdeauna dreptate. Există, cum e normal, și excepții, oameni care dau dovadă de o înțelepciune superioară tuturor și înțeleg că dreptatea este de cele mai multe ori undeva la mijloc, nicidecum la extreme.
Dar ne batem între noi în idei, indiferent de domeniu. Știți cum se spune, că românul se pricepe cel mai bine la fotbal și la politică. Avem 20 de milioane (nu mai suntem de mult 23) de președinți, prim-miniștri, selecționeri ai echipei naționale, antrenori ai echipelor preferate de fotbal. Critici în absolut orice domeniu și concluzia este uneori „țară de căcat”, alteori ”mentalitatea e de vină”. Mă rog, ăsta e un subiect individual. Până la urmă, nu vreau să vorbesc despre români, în particular, ci despre oameni, în general. Pentru că, vedeți voi, nimic nu mai este ceea ce pare. Sunt lucruri și convingeri cu totul și cu totul condamnate de diferite instanțe și de lege, care sunt foarte la modă prin așa-zisele „țări civilizate”. Și te poți trezi că liberalul care mergea într-o vreme pe sistemul „liberte, egalite, fraternite” este ditamai fascistul, cu idei extremiste, cu prejudecăți idioate. Și, mai interesant, „cine nu-i cu noi e împotriva noastră”.
OK, ăsta e punctul pe care voiam să-l ating. „Cine nu-i cu noi e împotriva noastră” este un mod de a gândi foarte parșiv, pe care îl propăvăduiesc chiar și cei care spun că trebuie să ne concentrăm pe ceea ce ne unește și nu pe ceea ce ne deosebește. Ideea din finalul frazei anterioare este foarte frumoasă și benefică și ar ajuta foarte mult la evoluția noastră, dar atâta vreme cât există fel de fel de orgolii tâmpite din mai multe părți și fiecare încearcă să-și impună punctul de vedere (cu toate că de multe ori taberele adverse susțin același lucru, dar folosind alte cuvinte) nu cred că Mama Natură va mai fi chiar așa de blândă și înțelegătoare cu noi. Ne certăm pe teme politice, religioase, financiare, economice; ne certăm pentru că susținem echipe diferite de fotbal, pentru că suntem de origini și etnii diferite, pentru că avem venituri diferite, Iar lista temelor de conflict poate să continue mult și bine, în timp ce trăim în cercul nostru strâmt, muritori, ignoranți și reci.
Încrâncenarea asta cu care ne susținem punctele de vedere, în moduri mai mult sau mai puțin pașnice pare să fie un soi de dușman natural al omului. De fapt, este unul din mulții noștri dușmani naturali care zac în interiorul nostru. Este destul de dificil să ne descotorosim de el, având în vedere că așa ne-am obișnuit de milenii întregi. Da, omul este o specie extrem de conflictuală, chiar dacă mulți încă mai visează că este superioară tuturora.
Și continuăm să ne luptăm între noi. Foarte mulți nu se bucură de adevăratele frumuseți ale vieții. Nu observă micile bucurii ale vieții. Natura este luată în derâdere și respectată mult prea puțin în raport cu cât de multe ne oferă. Acum hai să uităm de conflicte, singurătate și alte probleme și să încercăm să vedem frumusețea, adevărata frumusețe. Spre exemplu, armonia de culori a frunzelor unui copac la mijlocul toamnei.
Viteza... Ea este cea care definește cel mai mult epoca în care trăim. Nu descoperirile științifice, nu calitatea vieții, nici fenomenele negative cu care ne tot intoxică mass-media și alte surse mai mult sau mai puțin binevoitoare. Suntem în anul 2015, ne mișcăm mai repede. Informația nu mai trebuie să aștepte săptămâni întregi pentru a traversa continentele, ci ajunge acolo unde o trimiți în decurs de câteva secunde. Chiar și această postare de pe blog va apărea la vreo două secunde după ce o voi termina. Să luăm ca exemplu telefoanele, care au devenit foarte inteligente în ultimii ani. Acum nu mai sunt folosite pentru scopul pentru care au fost create acum 100 și ceva de ani. Pe vremea aia oamenii erau interesați să poată comunica într-un mod rapid și mai eficient. Acum poți să faci multe lucruri cu telefonul. În primul rând, nu mai este fix, ci poți să-l ții în buzunar și să te radiezi singur încetul cu încetul. Sau, mai frumos, vorbești la telefon cu orele și îți omori neuronii. Mă rog... În al doilea rând, telefoanele au devenit doar niște ecrane care răspund la anumite comenzi atunci când le atingi. Poți să asculți muzică, să vezi filme, să citești (ne)știrile de pe numeroasele site-uri de „specialitate”. Da, telefoanele pot să facă foarte multe lucruri în zilele noastre. Au devenit cu adevărat niște smartphones, depășind de multe ori inteligența umană. Singurul lucru care le lipsește este conștiința, o chestie pe care nu cred că o s-o dobândească vreodată. Filmele alea în care roboții se răzvrătesc împotriva oamenilor sunt doar niște simple povești, atâta tot. Sau dacă este posibil ca roboții să capete conștiință, cred că suntem la vreo mie de ani distanță de momentul respectiv. Bineînțeles, dacă specia umană va mai exista în următorul mileniu, ceea ce nu cred că se va întâmpla.
Există o zicală în limba engleză, „Live fast, die young, and leave a beautiful corpse”. Am mai adus-o în discuție și acum vreo șase ani, după ce am văzut un episod din „Eerie, Indiana”, un serial pentru copii și oameni mari deopotrivă. Viteza joacă un rol foarte important, iar noi ne obișnuim cu ea și devine o parte foarte importantă a vieții noastre. Live fast, die young... Da, cam așa funcționează lumea în zilele noastre. Să facem multe lucruri într-un timp foarte scurt. Pentru că timpul înseamnă bani, iar Dumnezeu a încetat de mult să mai fie în ceruri. Și astfel viața trece rapid pe lângă tine și ajungi la vârsta de 60-70 de ani. Privești în urmă și îți dai seama că ți-ai irosit viața la un loc de muncă ce nu-ți plăcea, lângă oameni pe care trebuia să te prefaci că-i agreezi, să porți măști peste măști în fiecare zi, în timp ce persoana ta se pierde în secțiunea „fapt divers”. E doar un exemplu general, fiecare poate ajunge să simtă acest lucru, iar datele problemei să fie cumva diferite de la caz la caz. Oricum, sunt puțini oameni care ajung să facă exact ceea ce le place în lumea asta care se mișcă din ce în ce mai repede.
Dar să ne întoarcem puțin la aspectul tehnologic. Acum vreo 70 și ceva de ani, același om genial despre care vorbeam în postarea cu călătoria în timp spunea că se teme de ziua când tehnologia va depăși inteligența umană, pentru că atunci lumea va avea o generație de idioți. Albert Einstein a fost un vizionar, un om pe care prea puțini l-au înțeles. Să nu uităm în ce epocă mizerabilă a trăit. Și acum, la 70 de ani de la încheierea războiului mondial, lumea are parte de o generație de idioți. Nu mă refer la oamenii din țările „sălbatice”, unde au acces prea puțin sau deloc la tehnologie; ei s-ar putea descurca în condiții dificile. Mă refer la oamenii din țările „civilizate”, cu un nivel de trai decent spre ridicat și cu o autosuficiență nesimțită. Se lasă dominați de tehnologia asta care îi face să fie din ce în ce mai leneși în epoca vitezei. Se lasă manipulați de fel de fel de trusturi de „presă” în susținerea unor cauze prea puțin importante sau artificiale. Pentru că îi lasă pe alții să gândească în locul lor. Se lasă îndoctrinați cu fel de fel de idei pe care și le însușesc de parcă ar fi ale lor. Se lasă prostiți să creadă că este mai important să fie cum vor ceilalți, nu să se poarte cum sunt ei cu adevărat. În timp ce mintea lor stă pe loc, tehnologia evoluează cu o viteză mai mare decât a unui bolid de Formula 1. Deja i-a lăsat pe mulți în urmă și este doar o chestiune de timp până când societatea se va imbeciliza cu totul, dacă nu se întâmplă vreo minune care să le deschidă ochii că răspunsul nu se află în buzunar. Viteza însă este împotriva noastră din punctul ăsta de vedere...
Se știe că omul este un animal foarte ciudat, crud și perfid. Biblia ne învață că a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, dar mi-e destul de greu să cred că e adevărat. Este o idee scoasă din context și cu multe însemnătăți. Știți cum se spune, doi oameni pot să se uite la ceva, dar să vadă două lucruri cu totul diferite. La fel se întâmplă și atunci când citești. Tu poți să interpretezi într-un fel ce a vrut să spună autorul X, prietenul tău poate să vadă altceva, eu pot să înțeleg o chestie cu totul diferită de ce ați înțeles voi și așa mai departe. O carte care este pe cât de apreciată și slăvită, pe atât de controversată, ca Biblia, nu avea cum să scape de diferitele interpretări. Deci omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, dar oare este vorba despre trup? Dumnezeu poate să ia orice formă Își dorește, El nu are o înfățișare anume; astea sunt elemente lumești. Imaginația noastră poate doar să se joace și să-L înfățișeze în mii și mii de feluri, și tot degeaba. Omul, ca animal, a fost creat de Dumnezeu, dar nu după chipul și asemănarea Lui. Dacă vorbim însă despre partea abstractă, nevăzută, adică despre suflet, aici este cu totul altă poveste. Toate ființele vii au suflet, dar din cauza aroganței pe care o afișează omul de mii de ani, el poate să creadă că animalele nu au.
Deci omul este specia superioară... cică. Are conștiință de sine și ar fi singurul dintre toate cu această capacitate minunată, care se poate transforma uneori într-un blestem atât pentru propria persoană, cât și pentru tot ce se află în jurul său. Spune că este specia superioară, cu toate că se pot observa mai multe calități „umane” la diferite animale, decât la om. Asta este societatea în care trăim. Tehnologia tinde să aibă un cuvânt tot mai important de spus în viața de zi cu zi, în timp ce sufletul omului zace acolo, într-un soi de hibernare combinată cu o indiferență mârșavă. Și postarea asta nu este 100 % referitoare la religie. Până la urmă, toate religiile au în frunte oameni și propăvăduiesc aceleași lucruri: pace, iubire, înrajutorare. Doar că zeul este denumit altfel. Iar interpretarea vine și ea ca o bomboană pusă pe colivă, distrugând esența frumoasă a religiilor și îndemnându-i pe neștiutori fie să dea bani, fie să își omoare aproapele în numele divinității... Oricum, omul a degenerat mult. De la societățile care mergeau pe sistemul „eu sunt pentru că ei sunt” s-a ajuns la societăți unde individualismul este una dintre principalele caracteristici. Nu-ți pasă de cel de lângă tine; important e să-ți fie ție bine. Faci exact ce te pune șeful să faci, că altfel nu primești banii (it's nothing personal; it's just business). Banii fac lumea să se învârtă, cică (deși eu am învățat altceva la orele de fizică). Prin urmare, s-a ajuns la o societate atât de bizară și de superficială. Contează doar banii, exteriorul, cum te văd alții, să-ți fie ție bine.
Dar, în fine, asta este ordinea pe care ne-am creat-o singuri. Cei mai mulți oameni consideră că asta este singura care poate să meargă cu adevărat. Idealiștii visează la o lume utopică, în care fiecare să ocupe poziții de conducere și alte funcții datorită meritelor (meritocrație & shit), ceea ce nici într-o lume utopică nu cred că s-ar întâmpla. Ar trebui ca în lumea aia personajele să nu fie oameni pentru ca fiecare să primească ce merită.
De ce am început să scriu postarea asta... Pentru că mi se pare că văd tot mai multe specimene care îmi provoacă dezgust. Mă refer la acei zombi care au ochelarii de cal la purtător, privesc drept înainte, nu se uită-n stânga sau în dreapta și nu vor să audă, să afle, să înțeleagă nimic altceva decât ce este în orizontul lor vizual. Nu contează că te lovesc în drumul lor, nu contează nimic altceva decât să meargă drept înainte, parcă hipnotizați că vor reuși ceva semnificativ în viața asta. Și ceva semnificativ nu înseamnă să câștige foarte mulți bani sau să ocupe funcții importante, ci, din punctul meu de vedere, niște lucruri foarte obișnuite, umane, care țin și de interiorul omului. Zombii au fost dresați în așa fel încât să creadă că cel puțin 8 ore pe zi la un loc de muncă pe care nu-l agreează, dar care le oferă o sursă de venit, reprezintă un scop în viață. Au fost dresați în așa fel încât să creadă că a trăi într-un apartament sau într-o căsuță și a se uita la televizor la toate mizeriile posibile și imposibile reprezintă un scop în viață. Și tot așa, și tot așa... Dar asta este o viață trăită în mediocritate, exact ce își doresc pentru noi cei puțini și bogați. De bine, de rău, România nu este o țară de lumea a treia. Ai o oarecare libertate, dar pentru cât timp? Regimurile politice tind spre constrângeri din ce în ce mai mari și apelează la metode de manipulare din ce în ce mai multe și mai des. Și ne vom trezi la un moment dat în mijlocul unor regimuri politice care le vor face pe cele mult hulite și condamnate să pară pașnice și constructive. Mai devreme sau mai târziu...
O concentrare mai atentă asupra mesajelor care vin din interior este cel mai bun răspuns pe care îl putem primi la întrebările care ne macină. Dar preferăm să gândim cu mințile altora...
Acum 70 și ceva de ani, un om genial a făcut un experiment nebunesc cu privire la un fenomen la care mulți oameni visează în zilele noastre: călătoria în timp. Sunt destul de puțin informat în acest domeniu, așa că nu o să dau detalii tehnice. Știu sigur un lucru: experimentul acesta nebunesc nu a dat rezultatele scontate, iar geniul, în înțelepciunea sa, nu a dorit să îl repete. Omenirea nu era pregătită pentru așa ceva și este greu de zis dacă va fi vreodată. Unii savanți spun că ar fi posibil să călătorești în timp, dar doar în trecut. Alții că ar fi posibil să călătorești și în viitor, și în trecut. De asemenea, există și destui sceptici, care consideră că este imposibil să călătorești în timp. Părerea mea este irelevantă și fantezistă, având în vedere că, exact așa cum am zis mai sus, nu am cunoștințe în domeniu. Dar mi-aș dori să poată fi posibilă măcar o călătorie în timp a conștiinței, să vezi ce este acolo, dar să nu poți schimba nimic. Iar această călătorie în timp să se poată face în ambele direcții - trecut sau viitor. Implicațiile unei astfel de călătorii în timp ar da naștere unor paradoxuri temporale, pentru că... Să zicem că te vezi pe tine peste 20 de ani. Ai un anumit loc de muncă, un anumit statut, o anumită viață și mentalitate etc. Apoi te întorci în prezent, știi ce ai văzut și ești fericit că o să ajungi așa. Dar oare vei ajunge? Cum vei ajunge? Pentru că atunci când conștiința ta a călătorit 20 de ani în viitor nu a primit informații despre modul în care s-au desfășurat evenimentele până la momentul respectiv. Prin urmare, cărțile nu sunt jucate, iar lucrurile pot oricând să pornească pe un alt drum. Din cauza asta tind mai degrabă spre a crede că, dacă este posibilă călătoria în timp (chiar și numai cea a conștiinței), ea s-ar putea face doar spre trecut. Astfel nu ar exista riscul creerii unor paradoxuri temporale. Teoretic, trecutul este scris deja (și nu mă refer la cronici, lucrări istorice sau la alte însemnări care au o oarecare doză de subiectivism), iar tot ce ar face călătorul ar fi să îl cunoască mai îndeaproape.
Normal, acest animal cumplit care este omul își dorește mai mult, și mai mult, tot mai mult. Dar acest „mai mult” îl va distruge la un moment dat. Mă refer acum la posibilitatea să se construiască o mașină a timpului, iar călătorul să se poată implica în anumite evenimente și să schimbe cursul istoriei. Einstein (și nu numai) ne-a învățat că totul este relativ, chiar și timpul. Dar totul funcționează într-o anumită ordine. Odată schimbată ordinea, pot apărea complicații care mai de care mai ciudate. Iar odată apărute aceste complicații, ele vor fi din ce în ce mai greu de remediat, până când, eventual, totul va dispărea în neant. Prin urmare, dorința de „mai mult” trebuie tratată cu foarte mare prudență, iar călătoria în timp ipotetică să se facă numai în condițiile în care călătorul nu poate schimba lucrurile la care este martor.
Totuși, o călătorie în timp se poate face și cu ajutorul diverselor surse, izvoare sau opere pe care oamenii din trecut le-au lăsat posterității. Citești o poezie de George Coșbuc în care îți este descris un sat sau munca de la țară, iar cu ajutorul imaginației călătorești cu aproape 100 de ani în trecut. Citești un roman de Dostoievski sau Dickens și călătorești cu 100 și ceva de ani în trecut în Rusia sau Anglia secolului al XIX-lea; ești martor la situațiile prezentate în romane, dar îți imaginezi și alte situații ipotetice din perioada respectivă. La fel, poți să asculți o melodie a lui Louis Armstrong (perioada târzie) sau Frank Sinatra și te transporți în „The Golden Age”. Și așa mai departe...
Eu sunt și nu sunt un fan al epocii în care trăiesc. Viața în fiecare perioadă din istorie are avantajele și dezavantajele ei, iar eu încerc să găsesc întotdeauna soluția cea mai bună; încerc să privesc lucrurile într-un mod cât mai realist cu putință, cu toate că sunt conștient că tot ce știu despre trecut este manipulatoriu într-o oarecare măsură, din cauza subiectivismului autorilor și a tehnologiei încă destul de puțin avansate (în opinia mea) pentru a putea oferi o imagine fidelă a vieții din urmă cu peste... 10.000 de ani, să zicem. Sunt dispute și în ceea ce privește evenimente actuale, ce să mai zicem despre cele de atunci?! Din cauza asta consider că o călătorie în trecut a conștiinței ar deschide foarte mult ochii oamenilor. Și dacă va exista ocazia să fiu parte a unui proiect de călătorie în timp, îl voi sprijini cu tot ce pot.
Până atunci, să călătorim în timp până prin anii 80, în „The Land Down Under”. :)
Să te plimbi singur prin oraș și să te uiți împrejur. Ai trecut de multe ori prin locurile alea. Recunoști blocurile, chiar dacă nu este tocmai cartierul tău. Nu este tocmai locul unde-ți făceai veacul atunci când erai copil. Oamenii pe care îi cunoști sunt și nu mai sunt pe acolo. Unii sunt plecați în alte orașe. Alții sunt plecați în străinătate. Cei care încă mai sunt în oraș probabil că sunt la muncă. Erau și unii mai mici cu care te jucai, pentru că trebuia să completați echipele de fotbal, miuță... Da, și ăia au crescut, sunt la liceu, au alte găști, umblă prin alte locuri din oraș. Sau, mai frumos, au dat și ei Bacalaureatul și au plecat la facultate sau în străinătate.
Locurile prin care treci sunt, cum ziceam, foarte cunoscute. Blocurile sunt la fel, magazinele sunt tot alea. Să zicem că sunt câteva schimbări în destinația a două-trei tarabe, dar în rest totul este la fel. Și începi să-ți amintești cum era în trecut... Parcă îi vezi pe toți cei pe care i-ai cunoscut. Îți zici „uite, frate, aici stătea X”. Mai mergi ce mergi rememorând niște scene cu persoana respectivă. Eventual mai și zâmbești. Și treci pe lângă un alt bloc unde știi că locuia un cunoscut. „Băi, uite aici am fumat prima mea țigară. Și după aia am plecat în cartierul meu și am jucat fotbal cu Y, Z și L.” Și tot așa, tot așa...
Căștile sunt în urechi, iar melodiile se succed în ordine alfabetică. Toate genurile muzicale. Pop, rock, dance, house, hip hop, reggae. Și, dintr-odată, auzi... „Și mă-ntorc iar acasă... Amintiri la fereastă... Oamenii mei, tot acolo, în cartier; străzile, visele au rămas la fel.” Da, străzile și visele au rămas la fel, chiar dacă anii au trecut. Nu este vorba despre o perioadă atât de lungă, dar având în vedere că am 23 de ani, deci încă sunt foarte tânăr, chiar și cinci ani reprezintă ceva însemnat în materie de timp, în raport cu vârsta mea. Sunt convins că și peste 5 ani îmi voi aminti de zilele astea, când sunt student în anul 3, și o să-mi doresc să fi profitat la maximum de ele, dar asta este situația în viața oricui. Oricine simte că putea să facă mai multe, să se bucure mai mult de un anumit eveniment. Nu o să încep cu banalul „îți dai seama de ce-ai avut doar atunci când l-ai pierdut”, pentru că n-am pierdut nimic. E vorba doar de nostalgie, ceva cât se poate de normal, pe care îl simțim cu toții la un moment dat.
