Să te plimbi singur prin oraș și să te uiți împrejur. Ai trecut de multe ori prin locurile alea. Recunoști blocurile, chiar dacă nu este tocmai cartierul tău. Nu este tocmai locul unde-ți făceai veacul atunci când erai copil. Oamenii pe care îi cunoști sunt și nu mai sunt pe acolo. Unii sunt plecați în alte orașe. Alții sunt plecați în străinătate. Cei care încă mai sunt în oraș probabil că sunt la muncă. Erau și unii mai mici cu care te jucai, pentru că trebuia să completați echipele de fotbal, miuță... Da, și ăia au crescut, sunt la liceu, au alte găști, umblă prin alte locuri din oraș. Sau, mai frumos, au dat și ei Bacalaureatul și au plecat la facultate sau în străinătate.
Locurile prin care treci sunt, cum ziceam, foarte cunoscute. Blocurile sunt la fel, magazinele sunt tot alea. Să zicem că sunt câteva schimbări în destinația a două-trei tarabe, dar în rest totul este la fel. Și începi să-ți amintești cum era în trecut... Parcă îi vezi pe toți cei pe care i-ai cunoscut. Îți zici „uite, frate, aici stătea X”. Mai mergi ce mergi rememorând niște scene cu persoana respectivă. Eventual mai și zâmbești. Și treci pe lângă un alt bloc unde știi că locuia un cunoscut. „Băi, uite aici am fumat prima mea țigară. Și după aia am plecat în cartierul meu și am jucat fotbal cu Y, Z și L.” Și tot așa, tot așa...
Căștile sunt în urechi, iar melodiile se succed în ordine alfabetică. Toate genurile muzicale. Pop, rock, dance, house, hip hop, reggae. Și, dintr-odată, auzi... „Și mă-ntorc iar acasă... Amintiri la fereastă... Oamenii mei, tot acolo, în cartier; străzile, visele au rămas la fel.” Da, străzile și visele au rămas la fel, chiar dacă anii au trecut. Nu este vorba despre o perioadă atât de lungă, dar având în vedere că am 23 de ani, deci încă sunt foarte tânăr, chiar și cinci ani reprezintă ceva însemnat în materie de timp, în raport cu vârsta mea. Sunt convins că și peste 5 ani îmi voi aminti de zilele astea, când sunt student în anul 3, și o să-mi doresc să fi profitat la maximum de ele, dar asta este situația în viața oricui. Oricine simte că putea să facă mai multe, să se bucure mai mult de un anumit eveniment. Nu o să încep cu banalul „îți dai seama de ce-ai avut doar atunci când l-ai pierdut”, pentru că n-am pierdut nimic. E vorba doar de nostalgie, ceva cât se poate de normal, pe care îl simțim cu toții la un moment dat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu