Astă-vară am avut una dintre cele mai frumoase vacanțe din viața mea, în ciuda faptului că întâlnirile cu oamenii au fost destul de rare. Am preferat să am o vacanță a mea, în stilul meu, și să îmi petrec timpul într-un mod cât mai constructiv cu putință. Astfel că m-am uitat prin bibliotecă și am găsit un roman pe care îl începusem din 2009, de când cumpărasem cărțile respective. „Idiotul” îi zice romanului; autor este F.M.Dostoievski. Lectura a fost savuroasă și foarte interesantă; pe lângă asta, a mers foarte repede, mult peste ceea ce mă așteptam (prin 2011 începusem „Frații Karamazov” și mi s-a părut greoaie; nu că Dostoievski nu ne-ar fi avertizat încă din prima pagină că va fi astfel...). Cam pe la mijlocul lui iulie, terminasem ambele volume ale romanului „Idiotul” și mă simțeam trist. Simțeam că îmi lipsea ceva. Prinsesem gustul lecturii și voiam mai mult.
Și atunci mi-am adus aminte de o serie despre care ai mei mi-au povestit foarte multe de-a lungul anilor. „Regii Blestemați” îi spune acestei serii fabuloase, care a fost scrisă de Maurice Druon. De fapt, îmi propusesem să citesc seria asta după ce terminasem prin 2014 romanul „Patul lui Alienor” de Mireille Calmel - roman istorico-fantastic, în care autoarea s-a documentat foarte bine în legătură cu obiceiurile și porturile vremii. Și e foarte interesant că între seria „Regii Blestemați” și „Patul lui Alienor” există câteva asemănări mari. Iar cea mai importantă este că printre personajele centrale se numără niște „lupoaice” franceze, regine ambițioase care au dorit să își exprime mai bine puterea politică, folosind deseori metode neortodoxe. Cele două „lupoaice” sunt Alienor de Aquitania, regina Franței între 1137 și 1152 prin căsătoria cu Ludovic al VII-lea, și regină-consoartă a Angliei între 1154 și 1189, prin căsătoria cu Henric al II-lea Plantagenetul, și regina Isabelle, fiică a lui Filip cel Frumos și soție a lui regelui Edward al II-lea al Angliei, infamul rege homosexual care a pus mai presus dragostea sa penntru Hugh Despenser cel Tânăr problemelor prin care trecea țara. Una dintre ele a divorțat și s-a recăsătorit cu cel mai mare dușman, cealaltă a complotat cu amantul, l-a detronat pe rege și a ordonat să fie asasinat. O altă legătură foarte interesantă este Aquitania, ducat din Franța care a ajuns sub administrarea regelui Angliei după ce Alienor, moștenitoarea titlului de ducesă, s-a căsătorit cu Henric al II-lea; Aquitania a fost și unul dintre motivele pentru care a izbucnit Războiul de 100 de ani între Franța și Anglia, relațiile dintre cele două regate deterirorându-se în prima jumătate a secolului al XIV-lea, regele englez refuzând să se mai închine în fața celui francez pentru administrarea Aquitaniei.
Dar astea sunt asemănări și legături între cărți. Eu vreau să fac și o comparație între ceea ce am simțit citind „Regii Blestemați” și ce am simțit urmărind „Game of Thrones”. Autorul seriei din urmă, George R.R. Martin, a recunoscut că „Regii Blestemați” a reprezentat o sursă de inspirație din anumite puncte de vedere pentru opera sa. Și vreau să spun că am sesizat foarte multe asemănări atât în desfășurarea acțiunii, cât și a atmosferei și a sentimentelor pe care mi le transmiteau. Și mi-au transmis sentimente asemănătoare și pe parcursul acțiunii, adică... De fapt, cred că ar fi mai bine să fiu mai concret:
„Regele de fier” vs. Sezonul 1 din „Game of Thrones”
Avem același tip de acțiune, care se desfășoară pe mai multe planuri, cu un număr ridicat de personaje. Ar fi nedrept să-l compar pe Filip cel Frumos cu Robert Baratheon, care a fost un rege destul de slab și influențatbil, dar între Enguerrand de Marigny și Ned Stark sigur există destule asemănări. Amândoi au fost mâna dreaptă a regelui, buni prieteni cu acesta, cu idei constructive și reformatoare; și amândoi au căzut pradă unor conspirații conduse de adversarii politici după moartea regilor. Și amândoi au fost executați.
Se mai poate face o paralelă între faimoasa sintagmă „Winter is coming” și blestemul aruncat de Jacques de Molay, ultimul conducător al Cavalerilor Templieri, asupra celor care îl condamnaseră la moarte și desființaseră Ordinul său cavaleresc, confiscând în același timp toate averile. În decurs de un an au murit Papa, ministrul Nogaret și regele Filip cel Frumos; în „Game of Thrones” iarna încă n-a venit la sfârșitul sezonului 1. Doar dă semne că se va alege praful de tot în curând.
Acum încerc să-i găsesc un corespondent în „Game of Thrones” lui Robert D'Artois, care este, practic, personajul principal al seriei; poate că ar fi un fel de Peter Baelish, combinat cu Stannis Baratheon - umblă peste tot, stârnește controversă, bagă zâzanie și dorește să obțină un tron pentru ocuparea căruia are argumente la fel de solide cum are și adversarul său. Dar Stannis va apărea în sezonul 2.
Pe Spinello Tolomei, bancherul italian din Paris, îl pot asemăna foarte mult lui Lord Varys, eunucul-șef de la palatul din King's Landing; omul ăsta e foarte șiret, știe tot ce mișcă prin regat, cunoaște toate secretele și este foarte important și periculos pentru toată lumea, întrucât... dacă-și dă drumul la gură, cad foarte multe capete. Dar nu-și dă drumul la gură, dacă primește răsplata cuvenită.
Legătura bolnăvicioasă dintre Jaime și Cersei Lannister nu prea are corespondent în „Regii Blestemați”. O mică încercare de incest a fost între Robert D'Artois și regina Isabelle, dar nu s-a concretizat nimic, ea preferând (încă) să rămână credincioasă soțului ei homosexual.
Tyrion nu are corespondent în „Regii Blestemați”, nici prea mulți dintre copiii familiei Stark. Dar pe parcurs vor mai apărea asemănări. Adulter și curvăsăraie există și colo, și colo. Și se vor naște copii din aceste relații extraconjugale.
Per total, m-am simțit în volumul 1 din „Regii Blestemați” ca în sezonul 1 din „Game of Thrones”.
„Regina strangulată” vs. Sezonul 2
Adevărul istoric spune cam așa: Filip cel Frumos a avut trei fii, pe Ludovic (al X-lea), Filip (cel Lung) și Charles (al IV-lea). Cei trei fii s-au căsătorit cu trei surori aparținând familiei de Burgundia: Marguerite, Jeanne și Blanche. Cele trei au fost implicate în cel mai urât scandal sexual al secolului al XIV-lea, fiind acuzate de adulter; Marguerite și Blanche au fost condamnate la închisoare pe viață, iar Jeanne a avut parte de o soartă ceva mai blândă, fiindcă era vinovată doar de tăinuire. După moartea lui Filip cel Frumos a urcat pe tron fiul său cel mare, Ludovic al X-lea, care era însă căsătorit cu Marguerite de Burgundia; nu era prima dată când o regină occidentală era în temniță în timpul domniei ei, asta întâmplându-se chiar cu Alienor de Aquitania între 1173 și 1189 (pentru conspirație împotriva regelui). Alienor a avut norocul să-i supraviețuiască regelui; Marguerite a fost asasinată în temniță, după ce a refuzat să divorțeze de Ludovic și să declare că micuța Jeanne nu era fiica lui naturală (ăsta încă rămâne un mister).
Dar să zicem că relația extraconjugală a lui Marguerite cu amantul ei este asemenea celei dintre Cersei și Jaime Lannister - din ambele au rezultat copii. În „Regii Blestemați” o avem pe micuța Jeanne, în „Game of Thrones” îl avem pe sadicul Joffrey. Totuși, între cei doi copii nu există termen de comparație.
Tot acum avem și un corespondent pentru regele Edward al Angliei: un personaj care apare foarte puțin și e destul de neimportant în desfășurarea acțiunii, Renly Baratheon. Edward îl avea ca amant pe Hugh Le Despenser, iar Renly îl avea pe Ser Loras. Și cred că se mai poate face o comparație între Margaery Tyrell și Isabelle a Franței - ambele erau nemulțumite de relația extraconjugală gay a soților și ambele le-au dorit moartea. Diferența e că Isabelle a fost poate chiar la baza asasinatului, în timp ce Margaery n-a avut nicio treabă.
Și acum o să fac o paralelă cumva interesantă între niște personaje care au prea puține în comun, dar poveștile li se asemănă cumva. Joffrey și Ludovic s-au găsit în situații asemănătoare: amândoi aveau soții foarte controversate. Joffrey era căsătorit cu Sansa Stark, fiica lui Ned Stark, condamnat pentru trădare; Ludovic era căsătorit cu Marguerite de Burgundia, condamnată pentru adulter. Niciunul nu-și iubea soția. Amândoi voiau să divorțeze. În urma unei anumite situații, amândoi sunt eliberați din căsătorie (Sansa e îndepărtată după ce Lannisterii reușesc să îl înfrângă pe Stannis; Marguerite e ucisă în temniță) și li se propun niște partide bune (Margaery Tyrell, pentru Joffrey; Clemence a Ungariei, pentru Ludovic). Dar să ținem cont că vorbim de personaje foarte diferite. Joffrey era malefic, Ludovic era naiv și influențabil. Sansa era bună și pură, Marguerite era o soție infidelă. Margaery Tyrell era, cum vom afla pe parcurs, o scorpie criminală; Clemence a Ungariei era o femeie bună și cu frică de Dumnezeu.
Vrăjitoarea Melisandre să zicem că are ceva în comun cu Mahaut D'Artois sau cu Beatrice D'Hirson (deși tind mai mult spre a doua variantă din cauza legăturilor pe care le va avea cu Robert D'Artois pe parcurs, prin volumul șase).
Din nou, aceeași atmosferă a caracterizat ambele elemente comparate. Se pregătește ceva pentru a treia parte...
„Otrăvurile Coroanei” vs. Sezonul 3
Trădările sunt în floare, Enguerrand de Marigny e mort, Ludovic s-a căsătorit cu Clemence, iar Mahaut și Beatrice fac vrăji pentru a le elibera pe Jeanne și Blanche, dar și pentru a se răzbuna pe rege, care va muri la sfârșitul volumului, când regina era însărcinată cu copilul lui. Între timp, Joffrey încă nu s-a căsătorit cu Margaery, fiindcă existau probleme destul de mari și de arzătoare ce trebuiau rezolvate, printre care și revolta familiei Stark, familie ce va fi măcelărită în 3x09, la Nunta Roșie, în urma trădării înfăptuite de un „aliat”.
Aici, asemănările între faptele din cele două elemente nu prea există decât în ideea generală și în spiritul acțiunii. Atmosfera este la fel de tensionată în ambele părți, iar neprevăzutul își spune cuvântul de fiecare dată. Cine nu știe istorie, nu prea se așteaptă ca Ludovic să moară atât de repede.
Ah, și campania lui Robert D'Artois/Stannis Baratheon de a cuceri ceea ce i se cuvine (cică) este încă în desfășurare. Și va continua și în sezoanele următoare.
„Legea bărbaților” vs. Sezonul 4
Culmea, acest titlu s-ar potrivi foarte bine și sezonului 4 din „Game of Thrones”, întrucât au avut loc multe evenimente care să arate că lucrurile merg cam cum vor aceștia, oricât de puternică ar fi femeia. Joffrey este otrăvit de Margaery, dar el nu se pune; nu e bărbat. Jaime este înapoi în King's Landing, dar cu o mână lipsă. Tywin Lannister încearcă să facă legea și chiar reușește în regat, însă la nivelul familiei eșuează lamentabil și îl marginalizează tocmai pe cel mai competent dintre copiii lui: piticul Tyrion. Acest pitic a fost căsătorit cu Sansa Stark în sezonul 3 i a tratat-o foarte bine, cumsecade, iar în sezonul 4 a fost acuzat, împreună cu ea, de asasinarea lui Joffrey. Ajutat să iasă din închisoare de Jaime, el își omoară amanta, despre care află că l-a trădat, și tatăl, pe Tywin, care stătea pe budă. Tyrion va fi apoi ajutat de Varys să fugă din regat și dus spre Daenerys, cea mai legitimă pretendentă a tronului.
Dar în viața reală nu era posibil ca tronul să fie ocupat de o femeie. De aceea, Jeanne, „fiica” lui Ludovic, nu a putut pretinde tronul pentru sine. De aceea nici Isabelle nu a putut pretinde tronul Franței. Și asta deși erau urmașe legitime. Și astfel, după moartea lui Ludovic al X-lea, a urmat la tron Filip cel Lung, fratele lui, sprijinit de cele două „vrăjitoare”. Jeanne de Burgundia e eliberată din temniță și își ia în primire rolul de regină, dar nu-i oferă lui Filip urmași (parcă doar o fată). Iar Filip, oricât de competent era, n-a putut să-și ducă proiectele la îndeplinire din cauza problemelor politice interne și externe - scandaluri cu Robert D'Artois, pretențiile lui, flamanzii, englezi...
Dar trebuie să evidențiez aici niște minusuri. Avem de-a face cu o repetitivitate a acțiunii în ambele serii. În „Regii Blestemați”, chiar dacă atmosfera tensionată este mai puternică, avem câteva lucruri un pic trase de coadă, cum ar fi „credința” uriașă pe care o purta Hugues de Bouville Capețienilor (sau prostia de care a dat dovadă în gestionarea situației morții copilului lui Marie Baglioni după ce a fost luat de Mahaut D'Artois drept regele Jean I cel Postum). Și în „Game of Thrones” avem de-a face cu repetitivitatea acțiunii. În afară de povestea din King's Landing și, parțial, cea din jurul Aryei Stark, ritmul a fost scăzut și dezamăgitor, lucru cauzat, mai mult ca sigur, de multitudinea de personaje și povești spuse în paralel. Povestea lui Daenerys a scăzut în intensitate. Luptele de dincolo de Zid ale lui Jon Snow și ai lui au avut urcușuri și coborâșuri; să zicem că moartea lui Ygritte a fost un punct maxim al intensității, dar întreaga poveste era dubioasă și neconvingătoare. Cât despre povestea lui Bran Stark, nu mi-a păsat niciodată de ea.
„Lupoaica Franței” vs. Sezonul 5
Aș fi tentat să includ în discuție și ultimul volum, „Crinul și Leul”, pentru a fi cumva echitabil, iar finalul să coincidă. Sezonul 6 încă n-a început, dar „Crinul și Leul” trebuie luat în discuție, pentru că desfășurarea acțiunii în cele două părți ale seriei face cât una singură. Și spun asta deoarece au fost doar două povești interesante, palpitante - cele din jurul reginei Isabelle și al lui Robert D'Artois. Felul cum Maurice Druon a descris trădarea reginei Isabelle împotriva lui Edward al II-lea este genial, efectiv asemuind-o unei lupoaice, ea reușind să-l detroneze cu ajutorul lui Roger Mortimer, amantul ei, și, în final, chiar fiind părtașă la uciderea lui (povestea aia minunată cu fierul roșu care i-a fost băgat în fund lui Edward nu știu dacă a fost tocmai opera ei însă...). Până la urmă, vine pe tron fiul ei mai mare, Edward al III-lea, un rege care avea să domnească foarte mult și foarte bine și care va demasca întreaga conspirație orchestrată de ei împotriva tatălui său. Roger Mortimer va fi executat, asemenea Despenserilor, iar Isabelle va fi trimisă la mănăstire și va trăi încă vreo 20 și ceva de ani. Războiul de 100 de ani avea să înceapă, iar Robert D'Artois nu mai avea mamă și nici tată; voia Artois-ul și a recurs la metode dintre cele mai dubioase pentru a-l obține; a încercat să demaște crimele lui Mahaut, a ridicat armată împotriva ei, a jefuit ținuturile ei și a violat femeile de acolo împreună cu oamenii care se aflau în slujba lui (mă rog, care erau plătiți de el, cu banii lui Spinello Tolomei). A eșuat în a-și însuși ducatul, a fost forțat să plece, apoi a început să comploteze cu Beatrice D'Hirson împotriva lui Mahaut, deși ea fusese trimisă de aceasta pentru a-l otrăvi. Și până la urmă ea le otrăvește pe Mahaut D'Artois și Jeanne de Burgundia, văduva lui Filip cel Lung (n-am mai pomenit nimic de regii Franței, fiindcă au fost niște personaje foarte fade; între timp moare și regele Charles, urmașul lui; Charles de Valois e mort de prin 1325, la fel și regina Clemence) și îl ajută în demersul lui. El falsifică niște documente pentru a dovedi că e moștenitorul legal al ducatului Artois, dar falsul iese la iveală, cei implicați sunt închiși. El refuză să renunțe, o omoară și pe Beatrice între timp și până la urmă își oferă „serviciile” lui Edward al III-lea pentru a-i sprijini pretențiile la tronul Franței (care era, totuși, nepot al lui Filip cel Frumos). Și începe Războiul de 100 de Ani, iar Robert D'Artois moare într-o bătălie. Astea sunt punctele importante din ultimele două volume din „Regii Blestemați”.
În schimb, sezonul 5 din „Game of Thrones” a reprezentat o mare problemă pentru mine, cel puțin. Înțeleg, serialul acesta reprezintă ecranizarea unei opere-fluviu a lui George R.R. Martin, cu peste 1000 de personaje denumite și cu o poveste foarte complicată. Dar tocmai faptul că este deosebit de complicată o face deosebit de greu de urmărit și înțeles. Au dispărut multe personaje din sezoanele precedente, nu am absolut nimic împotrivă; asta arată doar cât de mult curaj au producătorii, care evită să transforme vreunul dintre personaje într-un supererou. Dar nu am putut urmări sezonul cum se cuvine, din cauza complexității poveștii și a lipsei timpului. Aș vrea să detaliez un pic în ce constă complexitatea asta; ea nu ține neapărat de neprevăzutul acțiunii, ci de numărul de personaje. E foarte greu să te obișnuiești cu ele după un an în care nu ai mai urmărit serialul din motive... naturale; sezoanele au 10 episoade și sunt difuzate o dată pe an. Acțiunea este relativ repetitivă, deși acum cred că vor veni White Walkers peste regate (mai întâi peste Winterfell, în mod normal) și vor urma niște lupte tip no-brainer. Ca să păstreze viu interesul, trebuie să mai bage și vreo scenă de sex, să o dezbrace pe Sansa, dacă tot e majoră acum, sau cine știe ce altă minune le-o mai trece prin cap. Dar pe mine serialul „Game of Thrones” m-a pierdut aproape complet, iar domnul George R.R. Martin încă mai are în proiect un roman de vreo 1000 de pagini, care ar fi trebuit să fie lansat până la începutul sezonului 6. Iar din romanul acesta sigur ar urma să se mai facă vreo 3 sezoane. Audiențele sunt uriașe, deci ar merita investiția.
Per ansamblu, am apreciat sincronizarea atmosferei din cele două universuri. Am apreciat și faptul că atmosfera din cele două universuri, moravurile etc. respectă adevărul istoric. Da, „Game of Thrones”, un serial de tip Epic Fantasy, are mai mult adevăr istoric în el decât seriale așa-zis „istorice”, cu personaje și evenimente reale. Dar nu apreciez repetitivitatea acțiunii, care a devenit foarte deranjantă, motiv pentru care atât cel mai recent sezon din „Game of Thrones”, cât și volumul 6 din „Regii Blestemați”, mi-au transmis un sentiment destul de straniu, de deja vu. Și eu nu caut să am deja vu atunci când citesc o carte sau mă uit la un film.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu