A & B 6/6

-Ce încercaţi să faceţi, stăpâne? întrerupse Arben avalanşa de gânduri a boierului, cu un zâmbet pe care nu-l mai afişase niciodată până atunci.

-Poftim?! CUM ÎNDRĂZ… Pfff… Puştiule, crede-mă, nu vrei să mă vezi nervos, deci ar fi mai bine să ai grijă cum te porţi, ce faci şi ce gândeşti, dacă înţelegi ce vreau să spun!

-Vă rog să mă iertaţi, zise el plecându-şi capul şi căzând în genunchi într-un mod foarte teatral, moment în care în camera în care se aflau începură să intre din ce în ce mai mulţi ţărani îmbrâncindu-se şi având în mâinile lor uneltele cu care trebuiau să muncească pământul; ţăranii se apropiau din ce în ce mai ameninţător de boier, cu uneltele îndreptate spre el, care însă nu părea să se fi înmuiat la vederea acestei scene şi strigă la ei:

-CE FACEŢI AICI, NENOROCIŢILOR? CUM ÎNDRĂZNIŢI SĂ ÎMI FACEŢI MIE UNA CA ASTA? EU V-AM HRĂNIT ŞI AM AVUT GRIJĂ DE VOI ATÂŢIA ANI, IAR VOI VENIŢI LA MINE ÎN CASĂ ŞI MĂ AMENINŢAŢI?!

-Stăpâne, vă rog frumos să vă calmaţi, zise Arben ridicându-se din genunchi şi afişând acelaşi zâmbet straniu care îl scosese din minţi pe boier mai înainte.

-TU, PUŞLAMA TRĂDĂTOARE! TU EŞTI RESPONSABIL PENTRU ASTA?

-Eu nu…

-O SĂ ORDON SĂ FII TORTURAT ÎN CELE MAI BARBARE FELURI!

-Calmaţi-vă, vă rog frumos. Eu nu sunt vinovat de absolut nimic, ba chiar am încercat în continuare să le dau bieţilor oameni un exemplu despre cum să muncească. La fel au făcut şi părinţii mei şi Besiana, deci vina nu este a niciunuia dintre noi.

-ŞI ATUNCI DE CE ZÂMBEŞTI? urlă boierul scoţând de nicăieri parcă un pumnal şi îndreptându-l spre Arben. GRĂIEŞTE SAU O SĂ ÎŢI TAI FIECARE PĂRTICICĂ DIN CORP!

-Eu aş putea să spun multe acum, dar nu am voie şi nici nu cred că ar fi prea bine pentru nimeni. De fapt, am spus destule. Totul este să ştiţi să ascultaţi şi să citiţi. În fine, eu ştiu ce aţi încercat să faceţi şi mai ştiu şi că nu aţi reuşit. Este cumva prima dată? Da, este prima dată când vi se întâmplă asta, nu e nevoie să îmi spuneţi. Părinţii mei şi Besiana m-au pregătit mult pentru această zi şi iată că am ajuns într-un punct din care nu mă mai pot întoarce. Vă este frică, stăpâne, nu-i aşa? Nu-i nevoie să îmi spuneţi nimic, fiindcă ştiu exact ce simţiţi. Ce aţi făcut alături de clanul vostru nu poate fi iertat şi, orice aţi face acum, veţi dispărea dintre noi. Din păcate, nu la fel se va întâmpla şi cu pata neagră pe care aţi lăsat-o asupra istoriei.

Auzind acestea, boierul scăpă din mână pumnalul şi începu să tremure din toate încheieturile. În ochii lui, Arben observă dispariţia siguranţei prefăcute şi apariţia unei frici pe care nu o mai simţise până atunci. Putea să omoare câţiva ţărani, dar ei acceptaseră deja să se sacrifice pentru binele suprem: o lume fără Horvathi, iar primul pas era nimicirea celui care le fusese până atunci stăpân.

Horvath Lorand se puse în genunchi, îşi împreună mâinile şi începu să se roage ca măcar o slugă credincioasă, cineva, oricine să vină acum şi să îl scape, dar spera degeaba. Nu avea nici soţie, nici copii, iar restul familiei era cu afaceri în Europa. Şi chiar dacă ar fi fost alţi membri ai familiei în casă, nu avea nicio speranţă. Arben era mult mai puternic decât el sau oricare dintre cunoscuţii lui. Conştientizând acestea, boierul zise cu o voce sfârşită:

-Cine eşti? Ce vrei tu, de fapt?

-Ce vreau eu este ceva ce noi n-am avut niciodată până acum. Respect, stăpâne. Ăsta este primul lucru pe care îl vreau eu, pe care îl vrem noi. Familia mea reuşise să şi-l câştige nu prin frică, aşa cum aţi făcut dumneavoastră, ci prin bunătate, întrajutorare.

-Ce sunt astea?

-Nu veţi afla niciodată. Sângele dumneavoastră nu vă va lăsa. Eu, Arben Nishliu v-o spun cu toată sinceritatea şi îmi pare foarte rău că trebuie ca noi să facem asta. Besiana!

Din grupul celor care se aflau în spatele boierului a apărut o fată de aproape 17 ani, de o frumuseţe supranaturală, care i-a făcut pe toţi să nu mai scoată niciun zgomot. Părul ei negru era lung până la mijloc, iar chipul ei putea fi foarte uşor confundat cu cel al unui înger. Arben se duse la ea, o luă în braţe şi îi şopti ceva la ureche, după care se întoarse la boier şi îi spuse:

-Eu nu sunt telepat, ca dumneata. Niciunul dintre noi nu este. Între noi fie vorba, eu ştiu ce se va întâmpla în continuare, atât cu mine, cât şi cu dumneata.

Arben luă pumnalul şi îl înjunghie pe boier în braţul stâng..

-Dumneata vei muri. Eu aş fi ales calea mai lungă, dar ne cam grăbim...

Băiatul scoase arma din braţul celui care îi fusese până atunci stăpân şi i-l înfipse adânc în stomac. Boierul tuşi sânge, iar Arben ridică pumnalul afişând un zâmbet ironic. Cu ultimele puteri, Horvath Lorand strigă:

-O SĂ MURIŢI CU TOŢII, NENOROCIŢILOR!

-Ştiu. Suntem conştienţi că nu avem nicio scăpare şi că vom muri în cel mult două zile cu toţii, dar vrem să savurăm momentul ăsta! Vrem să ştim că e un demon în minus pe acest pământ.

Şi îi dădu lovitura de graţie, tăindu-i gâtul şi privind înainte către soarta care îi era pregătită, de a fi prins de gărzile familiei Horvath şi obligat să se arunce într-o prăpastie alături de Besiana, pentru a nu suferi din cauza torturii. Şi îţi amintesc din nou, pentru a mia oară, că profeţiile lui, care sunt, de fapt, profeţiile mele, se împlinesc mereu. Da, totul avea să se întâmple peste 37 de ore, 19 minute şi 46 de secunde, după cum ştim atât eu, cât şi sora mea, Besiana.

A & B 5/6

Au ajuns la conac după câteva minute, trecând prin faţa ţăranilor din ce în ce mai puţini şi mai fără dorinţă de a munci, indiferent de riscul pe care şi-l asumau având atitudinea asta. Boierul îi privea pe toţi cu superioritate, aşteptând să le vadă reacţiile, dar nu se întâmpla absolut nimic notabil. Ei munceau pământul fără măcar să mimeze interesul sau să dea vreo atenţie în ceea ce în privea pe cei din faţa lor. „Aşa deci... Am ajuns să nu mai fiu respectat decât de un singur ţăran din toată şleahta asta nenorocită.” îşi zicea boierul, încercând din toate puterile să îşi stăpânească mânia.

Odată ajunşi la conac, el îi zise lui Arben să se aşeze la aceeaşi masă cu el şi dădu ordin unei slugi să îi aducă din friptura de porc pe care doar ce o pregătise pentru prânz.

-Să le ierţi pe slugi dacă friptura o să ţi se pară un pic nefăcută, dar deh, ce să le faci? Nu mai avem nici slugi, nici ţărani ca lumea, zise boierul privindu-l fix pe Arben.

„Ceva clar e ciudat cu băiatul ăsta. Ăştialalţi văd că se revoltă, fac ca toate animalele şi ca toţi dracii, iar el e în continuare bun, ascultător, muncitor, mai-mai că-şi dă sufletul pe pământ. Trebuie să văd ce e aşa de special la el...” gândea el, parcă încercând să îi citească gândurile lui Arben. După câteva zeci de secunde, se strâmbă, îşi drese vocea şi îi zise băiatului:

-Ia ridică-ţi tu capul din pământ, puştiule!

-Mă scuzaţi, stăpâne, dar sunt doar un biet ţăran dependent de boier. Cum aş putea putea să fac asta?

-Tu stai la masă cu mine, în casa mea, deci de ce să nu ţii şi tu capul sus pentru prima dată în viaţă?

Arben păru că ezită, lucru care îl enerva şi mai tare pe boier. Acesta însă reuşi din nou să îşi stăpânească nervii foarte bine şi îi zise cu acelaşi calm:

-Haide, puştiule! Fă abstracţie că eşti slugă şi lasă-mă să te văd şi eu la faţă!

Arben oftă adânc şi se conformă, iar boierul începu să îl privească foarte insistent în ochi. Băietul tremura din toate încheieturile şi lăsa impresia că îşi dorea ca această scenă să se termine cât se putea de repede, dar nu... Aşa ceva chiar nu se putea. Boierul voia neapărat să afle ce era atât de straniu la Arben. Nu reuşise în atâţia ani de zile să îl citească, lucru care nu se mai întâmplase niciodată până atunci. Putuse afla totul despre toţi cei din jur, să îşi impună voinţa în faţa tuturor de-a lungul anilor, însă nu reuşise să facă acelaşi lucru şi cu acest băiat ciudat. Cine era el, de fapt? Ce ştia despre el? Că era membru al unei familii de albanezi care fusese odinioară nobilă şi care îşi pierduse averea în favoarea lui, însă, cu toate astea, ei nu îi făcuseră niciodată probleme. Pe toţi putuse să îi citească fără să întâmpine opoziţie. Păreau să fie nişte oameni cât se poate de normali. Dar... doar nu era posibil ca Arben să fi fost şi el telepat. Ah, nu, nu se putea aşa ceva, având în vedere situaţia. Ar fi trebuit să opună rezistenţă măcar una dintre rudele sale, nu?

A & B 4/6

Simţeau cu toţii că era ceva ciudat cu el, doar că nu înţelegeau ce şi nici nu păreau să aibă vreun interes să o facă. Atâta timp cât muncea pământul excelent şi era un exemplu foarte bun pentru ceilalţi ţărani, care acum nu se lăsau mai prejos, nu vedeau niciun motiv să se amestece.

Cam trei ani au durat recoltele acelea extraordinare, până în primăvara celui de-al patrulea an, când mulţi ţărani au început să fugă de pe pământurile boierilor respectivi sau să nu le mai muncească, indiferent cât de mult riscau. Singurul care ieşea în continuare în evidenţă prin hărnicia şi devotamentul său era Arben, lucru pe care l-a observat şi capul familiei boiereşti.

Într-o zi, văzându-l pe băiat muncind şi fiind aproape extenuat, s-a dus la el şi i-a zis:

-Puştiule, poţi să te opreşti puţin?

Arben se opri fără să îşi ridice privirea la boier.

-Da, stăpâne.

-Văd că munceşti mereu până nu mai poţi şi, uneori, nici atunci nu te laşi. Nu vrei să vii să mănânci ceva?

-Ce? Unde? Dar n-am terminat de...

-Nu vezi că oricum recolta de anul ăsta e aproape compromisă? Uită-te şi tu la toţi ăştia din jurul tău, că mai mult stau şi se gândesc să fugă sau la nemurirea sufletului, dar nu se gândesc că, dacă nu se ţin de treabă, o să îi prindem şi o să îi pedepsim foarte aspru. În schimb tu... tu eşti cel mai muncitor de aici. Hai cu mine la conac.

Arben se sculă în picioare şi porni alături de boier, fără să îşi ridice nici măcar o clipă capul din pământ. Cum ar fi putut el, un umil iobag, să facă aşa ceva? Ar fi primit, probabil, o pedeapsă cruntă din partea stăpânului său. Poate că ar fi fost bătut sau, mai rău, nu ar fi primit mâncare.

A & B 3/6

Câţi ani să fi trecut de atunci, Doamne? Să tot fie vreo cinci-şase sute de ani de când, undeva prin Europa Centrală, se năştea Arben Nishliu, într-o fostă familie nobilă albaneză, ai cărei membri au devenit iobagi din cauza presupuselor datorii. La prima vedere, situaţia părinţilor lui nu-i oferea nicio oportunitate să realizeze ceva ieşit de comun, oricât de mult s-ar fi străduit. Soarta lui ar fi fost aceeaşi ca a părinţilor lui: să muncească pământul boierilor până la extenuare şi să moară în mizerie, de ciumă sau de foame. Totuşi, se întâmpla ceva deosebit cu el. Încă de mic copil, Arben lua câte o bucată de lemn pe care scrijelea cu orice avea la îndemână nişte scene ciudate pe care nimeni nu reuşea să le descifreze la momentul respectiv. Chiar şi aşa, el a continuat să facă asta, fără să neglijeze munca pământului. Era unul dintre cei mai apreciaţi ţărani de către boieri de fiecare dată când veneau să îşi vadă pământurile, deşi simţeau şi ei că era ceva ciudat la el. Cum putea un copil de 11-12 ani să muncească atât de mult şi eficient?

A & B 2/6

Nu am somn şi nici nu l-am cunoscut niciodată cu adevărat, nici măcar când eram bebeluş şi dormeam 16-18 ore pe zi. Mi-aş dori să mă pot odihni şi eu măcar o dată cu adevărat, dar aşa ceva nu se poate. Am reuşit oarecum până la 8 sau 9 ani, dar de atunci nu am mai putut. Atâta timp cât în lumea asta mai curge un anumit sânge prin venele cuiva, nu pot să am linişte. Bănuiesc că ştii şi tu foarte bine despre ce vorbesc. Mi-am dat seama că tu eşti singura entitate care mă poate înţelege, la fel cum şi eu sunt singura entitate care poate să facă acelaşi lucru pentru tine. Care e povestea? E mereu aceeaşi. Lumea m-a cunoscut de-a lungul vremii sub diferite nume. Dacă un om obişnuit ar auzi fraza asta spusă de mine, sigur ar crede că am personalităţi multiple, dar nu. Sub toate acele nume se ascunde, de fapt, aceeaşi entitate: eu. Nu sunt zeu, dar asta nu înseamnă că sunt mai puţin supranatural. Dar ce sunt e mai puţin important. Cea care contează este misiunea mea. Cunoşti toată istoria aia? Nu-mi răspunde! Simt că trebuie să ţi-o spun.