Douăzeci şi paişpe'

Mai sunt doar câteva ore până când se va termina şi minunatul an 2013. E o fericire, aşa-i? Trebuie să petrecem, să ne distrăm, să dăm muzica la maximum. Ah, şi să nu uităm de bubuieli. Trebuie să se audă în toată lumea sunetul petardelor şi a altor bombiţe din astea mici care se vând aproape la fiecare colţ de stradă. Ce să mai... O să fie o nebunie, ca întotdeauna.

Pe posturile de ştiri anunţă la fiecare oră ce ţară a ajuns în anul douăzeci şi paisprezece şi ne sunt prezentate imagini cu artificii, cu oameni care sărbătoresc entuziaşti. Noi mai avem şase ore şi ceva (and counting backwards) până facem trecerea şi entuziasmul ăla o să cuprindă marea majoritate a populaţiei. Şi în noaptea asta.

Ah, în noaptea asta suntem tineri, aşa că hai să dăm foc lumii şi vom putea să strălucim mai puternic decât soarele, după cum zicea refrenul unei binecunoscute melodii acum un an şi ceva.

Şi acum văd la televizor cum Taiwanul a întrat în anul nou și admir focul de artificii spectaculos de acolo. În același timp a intrat în anul nou și China, o ţară unde mă voi întoarce cu siguranţă, mai devreme sau mai târziu. Un an nou minunat vă doresc şi să fiţi fericiţi şi iubiţi.

Peace and Love,
MariusZ.

Arta adevărată nu moare niciodată

Pentru că sunt sigur că mai sunt mulţi oameni care s-au săturat de armatele astea numeroase de venetici în lumea artei, o să promovez ceva ce nu o să moară niciodată. Cu vreo doi ani în urmă am postat pe blog contul de YouTube al lui Fabr1s, care ne aducea la cunoştinţă opere de artă ale folclorului românesc, iar acum am decis să postez un alt cont minunat: greatclassicrecords.

Iată două exemple de capodopere postate pe acest cont:

Bucuraţi-vă de Muzică,

MariusZ.

Şi aşa începe...

        Se ridică rapid din pat, speriat. Ce fusese asta? Ce voia să însemne coşmarul acela îngrozitor? Inima îi bătea mai să-i sară din piept. Se uită la mâinile lui şi văzu că tremurau, în lumina care se strecura timidă prin jaluzelele verticale ale camerei lor. Suspină şi se privi temător înspre patul din stânga lui. Vedea că era cineva care dormea acolo, dar să fi fost chiar ea? Încercă să îi spună pe nume, însă cuvintele se împotriveau să-i iasă pe gură. Şocul fusese mult prea puternic. Se întreba dacă şi ea simţise acelaşi lucru, dacă împărţiseră din nou visul, aşa cum se întâmplasae de mai multe şi înainte. Suspinând, el îşi luă inima în dinţi şi coborî din pat, apropiindu-se timid de patul surorii lui. Când ajunse în dreptul ei, îşi întinse mâna şi îi luă câteva fire de păr între degete.

Da, ea era. Îi atinsese de atâtea ori şuviţele blonde, încât le-ar fi recunoscut în orice circumstanţe. Inima încetă să îi mai pulseze cu atâta putere în piept şi îl făcu să scoată un oftat de uşurare. Privindu-i părul blond şi cârlionţat, se aplecă, sărută şuviţele pe care le ţinea între degete şi se întoarse în patul lui, cu toate că ştia că avea să-i fie greu să adoarmă din nou. Coşmarurile îl bântuiau în ultima vreme şi îl făceau să doarmă cel mult patru ore pe noapte, mult prea puţin, având în vedere programul lui extraordinar de încărcat. În fiecare zi trebuia să se ducă la liceu şi apoi să exerseze, să exerseze şi să nu înceteze niciodată să exerseze. Simţea că era singurul care putea să ducă mai departe măreaţa tradiţie a familiei.

Om bun

Sfinx - Om bun

Om bun, deschide-ne poarta
Da-ne o coaja si nu ne goni,
si-n schimb, iti vom alunga tristetea
Cu vesele cantece si ghidusii.

Venim de departe si mergem departe
Tocmai in zare, sus la castel, 
Ne-am oprit, aici, pe drum ne-a prins noaptea
Da adapost unor bieti pedestreni.

La castel, maine va fi sarbatoare, 
Printesa-mplineste, ani douazeci, 
Om bea, mult vin, goli tavi cu mancare
Ce va fi-acolo, sa tot petreci.

Noi vom canta, noaptea intreaga, 
Oaspetii veseli vor dantui, 
Si-n toiul petrecerii, prag de o clipa
Om bun, si la tine, ne vom gandi.

Deschide poarta si da-ne o coaja
Ai mila de niste bieti perestreni
Vesnic pe drum, asta ni-i soarta,
vesnïc pe drum, cautand un castel.


Una dintre cele mai importante trupe rock româneşti din perioada comunistă, Sfinx a luat naştere tocmai în 1962, în Bucureşti, printre membrii fondatori numărându-se Octav Zemlicka, Corneliu "Bibi" Ionescu şi Cristian Valica. De-a lungul anilor, componenţa s-a schimbat, în trupă mai activând şi alte nume importante ale muzicii româneşti, precum Dan Andrei Aldea, Mişu Cernea, Zoia Alecu şi Crina Mardare. Stilurile muzicale abordate au fost folk rock, pop, rock progresiv, încercând întotdeauna să fie în pas cu vremurile. În 1994, trupa Sfinx s-a împărţit în două proiecte: Sfinx Pro, al lui Corneliu "Bibi" Ionescu, care nu s-a bucurat de succes, şi Sfinx Experience, al lui Mişu Cernea, Zoia Alecu, Crina Mardare şi în care au mai activat, printre alţii, şi Paul Ciuci (Compact), Alin Oprea (Talisman) şi Adi Manolovici. Nu ştiu cât timp a mai activat Sfinx Experience. Din câte am înţeles, s-ar fi desfiinţat de ceva vreme. În fine, melodia "Om bun" m-a cucerit de la prima ascultare. Păcat că trupele care cântă aşa ceva nu sunt promovate în România...

Bucuraţi-vă de Muzică,
MariusZ.

Fenomene I

Epoca lui "zdringhi-zdringhi" din muzica românească a cam trecut şi pare-se că a început din nou să fie ascultabilă. Ştiu, ştiu, mulţi mă vor contrazice, vor spune că a involuat, că iar avem versuri proaste cum erau alea de la sfârşitul anilor '90 şi începutul anilor 2000. Totuşi, mie mi se pare că a evoluat. De aceea în lista "fenomenelor" anului 2013 se vor găsi şi nişte melodii româneşti, în limba română.

Şi, într-o ordine aleatorie, avem aşa:

Antonia feat. Puya - Hurricane

Bun, cică melodia asta ar fi Antonia feat. Puya, deşi ea cântă doar refrenul. Nu sunt fan Puya, dar melodia asta chiar îmi place foarte mult şi mi se pare a fi una din combinaţiile foarte reuşite ale anului 2013. Da, avem câteva alte colaborări asemănătoare în străinătate, cea mai la îndemână fiind a lui Eminem cu Rihanna, dar, una peste alta, melodiile sunt diferite şi amândouă foarte bune. "Love the way you lie" a fost un fenomen al anului 2010, "Hurricane", un fenomen local al lui 2013.

Grasu' XXL feat. Ami - Deja vu

În aceeaşi situaţie este şi "Deja vu" a lui Ami şi Grasu' XXL. Fata asta mi-a plăcut de la prima melodie a ei pe care am ascultat-o, adică "Trumpet lights", Grasu' e un nume important în hip hop-ul românesc, iar melodia lor e un adevărat fenomen, strângând aproape 12 milioane de vizualizări pe YouTube în două luni şi ceva. Au cam întârziat lansarea clipului, care mi se pare mult sub valoarea piesei, dar măcar o promovează şi la TV.

Daft Punk feat. Pharrell - Get lucky

A fost un fenomen intergalactic, nu doar mondial. Aproape 150 de milioane de vizualizări are doar clipul ăsta. Nu mi-a plăcut niciodată, dar ar fi nedrept să nu o includ pe lista asta. Acum 16 ani, Daft Punk lansau "Around the world", o melodie pe care majoritatea trebuie să o fi auzit măcar o dată, la cât de mare hit a fost. Eh, cred că n-o să scăpăm prea curând nici de "Get lucky".

Naughty Boy feat. Sam Smith - La La La

Dacă "Get lucky" a fost un fenomen intergalactic, "La La La" este un fenomen universal. Melodia asta spune, la fel ca şi primele două pe care le-am nominalizat, o poveste de dragoste nefericită. Genul văd că prinde foarte bine, având în vedere că "Somebody that I used to know" a fost un imens fenomen al anului 2012. Videoclipul piesei "La La La" este, după părerea mea, printre cele mai bune din ultimii ani, deşi premiile astea muzicale văd că sunt date pe cu totul alte criterii decât pe cel al calităţii. Aici avem o combinaţie între "Vrăjitorul din Oz" şi o legendă boliviană. Forma demonică în faţa căreia copilul cântă la sfârşitul videoclipului este El Tio, stăpânul lumii din adâncuri, care primea periodic o lamă (animalul, bineînţeles) ca ofrandă. Interpretările sunt două: fie copilul a fost lăsat acolo ca ofrandă pentru El Tio, fie el este singurul care poate îl liniştească. Eu, unul, tind spre cea de-a doua. :)

John Newman - Love me again

Ca vizualizări nu stă atât de bine ca ultimele două melodii pe care le-am inclus în categoria asta, dar un lucru e sigur: "Love me again" îţi intră în cap şi nu o să iasă de acolo prea curând. Nu doar vizualizările pe YouTube îţi fac melodia un fenomen. Clipul, de asemenea, mi se pare unul foarte reuşit. Şi nu, nu cred că i-a lovit maşina până la urmă.

Robin Thicke feat. T.I. & Pharrell - Blurred lines

Mda, din păcate porcăria asta a ajuns un fenomen. Şi cred că un mare merit îl are şi tipa aia albă, cu părul mai închis la culoare şi cu origini poloneze, cea mai frumoasă dintre cele trei.

Lorde - Royals

Apărută parcă de nicăieri, Lorde a făcut senzaţie cu "Royals". 100 şi ceva de milioane de vizualizări pe YouTube, un mare talent şi o promovare binemeritată au făcut din această melodie un fenomen mondial. Ah, şi clipul ăsta arată cât de mult au evoluat programele de editare a imaginilor. Just google Lorde and you'll see what I mean.

Shift feat. Marius Moga - Sus pe toc

"Sus pe toc" a fost tonul meu de apel câteva luni şi încă o mai ascult cu plăcere. Bine, lipsesc destule oraşe importante din lista celor spuse de Shift şi Moga (Buzăul fiind unul dintre ele), dar ce contează? Oamenii mei nu stau deloc pe loc, când văd femei urcate sus pe toc. Şi fata aia creaţă pare a fi vedeta videoclipului, la cât de mult apare. Şi e frumoasă, ce să mai...

Connect-R - Dă-te-n dragostea mea

Ascult melodiile lui Connect-R de aproape zece ani şi l-am apreciat întotdeauna, orice gen a cântat. Chiar dacă acum cântă pop, dance, reggae, îl consider în continuare unul dintre cei mai buni MC din România. Este, de asemenea, un producător de mare succes, anul ăsta punându-şi amprenta pe multe melodii, ca "Bagă bani" şi "Aroma". "Dă-te-n dragostea mea" este un fenomen, datorită popularităţii de care s-a bucurat. Anul trecut, el a făcut România să cânte "Vara nu dorm", anul ăsta ne-a învăţat să 'înjurăm' "Dă-te-n dragstea mea". :)

Vama - Perfect fără tine

Mi-a plăcut la prima audiţie, mi-a plăcut şi la a doua, dar după aia a început să devină foarte enervantă. Este un fenomen, atât având în vedere numărul de vizualizări mare pentru un single din România, cât şi isteria pe care a creat-o printre adolescenţi.

Omar Arnaout - Habibi Ya Nour El Ayn

Băiatul ăsta e un fenomen. O voce minunată, o charismă deosebită şi o înţelepciune foarte mare, pentru un copil de vârsta lui. "Habibi..." a fost melodia cu care a câştigat primul sezon al "Next Star". Câţiva l-au constestat, majoritatea l-a apreciat şi asta spune tot. Respect!

Elena Hasna - Je suis malade

A câştigat doar premiul pentru popularitate în sezonul 2 al "Next Star", dar a devenit un fenomen şi în România, dar şi în Franţa. Aproape un milion şi jumătate de vizualizări pentru aceste cinci minute de perfecţiune mă fac să sper că o să aibă un viitor foarte frumos în muzică. Merită.

Ar fi nedrept să continui lista asta după minunata performanţă a Elenei. Zilele următoare cred că o să vin cu câteva completări. Până atunci...

Peace and Love,
MariusZ.

Breathing while Playing with madness

Una din melodiile alea care mă inspiră întotdeauna. Iubire nebunească, posibil neîmplinită. Christopher von Deylen, singurul membru al trupei Schiller, a compus multe opere de artă ale acestui gen. Pop, global pop, New Age, electronica, nu mă interesează cărui gen aparţin melodiile lui. Omul ăsta e absolut genial. Am scris destule capitole din romane şi poezii cu gândul la melodia asta. "Being with you is playing with madness" zice un vers de pe refren, iar vocea Miei Bergstrom îmi pare perfectă pentru mesajul pe care vrea să-l transmită. 

Şi, bineînţeles, cum aş fi putut să omit tocmai melodia cântată de September? "I can't breathe my love. I'm swimming in the dark nearside you..."

Nu, nu sunt îndrăgostit. E doar o fază prin care trec. Hm... Nu cumva şi astea sunt două versuri dintr-o melodie? :)) En fin, poate o să mai postez zilele astea şi nişte chestii mai pozitive. Acum am simţit că trebuie să postez aceste două melodii superbe.

Peace and Love,
MariusZ.

Ma petite histoire

un acord
şi-un prim pas făcut
în ritm de chitară
lăsându-ne-n urmă orice
gând sau povară
lăsându-ne-n urmă orice
glas sau impas
în care ne-am fi găsit
de am fi rămas
dar totu-a trecut
şi mergem spre lumină
explorând noi căi şi
natura divină
se-aude în cântec
se simte în dans
şi inima-ncepe
să ne bată-n avans
şi o simţi şi tu
ne unim
devenim
aceeaşi fiinţă
şi sub cerul senin
noi ne jurăm credinţă
la fel ca-n poveşti
dar asta nu e poveste
eu sunt tu
tu eu eşti

Că-n aste mâini mai curge un sânge de ROMÂN!

Doamne, cât de mult timp a trecut de când am postat ultima oară de 1 decembrie. Am recitit postările, încercând să-mi dau seama cât şi cum am evoluat (pentru că evoluăm cu toţii, într-un fel sau altul) şi am dat, inevitabil, şi peste urările şi ironiile mele de Ziua României.

Despre 1 decembrie, ce să zic... Este un moment mult prea important pentru ţara noastră şi pentru noi, ca popor. Deşi acum este o mentalitate stranie, de ultras european şi occidental, cum că trebuie să îmbrăţişăm valorile europene şi chestii de genul, mie nu-mi pasă. Îmi dau seama că, până la urmă, la noi vor fi doar nişte forme fără fond, la fel ca pe vremea lui Titu Maiorescu. Ideea e că trebuie să ne gândim serios dacă acele valori ni se potrivesc. După părerea mea, nu, şi aici nu mă refer la faptul că nu suntem atât de dezvoltaţi din punct de vedere material. Sunt de acord că se poate şi mult mai bine din punctul ăsta de vedere. Eu vorbesc despre sufletul românesc, în care se loveşte din ce în ce mai mult în ultima vreme, campania "tot ce e bun trebuie să dispară" fiind în plină desfăşurare. Valorile noastre sunt date deoparte, minimalizate, preferându-se non-valorile altor neamuri considerate civilizate. Pentru că, nah, civilizaţia vine din Occident şi reprezintă un fel de etalon în materie. Eu sunt ceva mai conservator şi nu vreau să se impună fel de fel de dubioşenii în ţara mea. Ştiu, ştiu, este democraţie, e libertate, fiecare are dreptul să aprecieze pe cine vrea, dar trebuie să fim conştienţi că unora poate nu li se potriveşte această mentalitate şi tind să o exagereze. N-am de gând să dau exemple în acest sens. Cred că fiecare dintre noi ştie pe cineva care are tendinţa asta.

Şi acum câte ceva despre identitate. Teoretic, toţi ne-am pus cele trei întrebări: "cine suntem?", "de unde venim?" şi "încotro ne îndreptăm?". Eu, unul, mi le-am pus de multe ori, la nivel individual; n-am de ce să mă ascund. E ceva cât se poate de normal. Dar noi, românii... Cine suntem? Propagandiştii şi simpatizanţii campaniei sus-zise cu siguranţă vor înjura şi arunca noroi. Eu consider că suntem, în esenţă, nişte oameni cât se poate de obişnuiţi, dar, priviţi în ansamblu, nişte oameni foarte diferiţi, în comparaţie cu cei care îşi doresc să ne schimbe. Ăştia suntem. Nu avem suflet american, german, rus sau chinezesc, ci un mare suflet românesc, pe care trebuie să ni-l ascultăm mai des, dar din păcate foarte mulţi preferă să se lase manipulaţi şi să participe la distrugerea lui. Eu cred că nu e niciodată prea târziu să începi să îl asculţi. Cel mai trist este când îţi vorbeşte şi tu eşti prea ocupat să îl loveşti. De unde venim? Sunt prea multe teorii pentru a începe să le expun aici şi oricum nu ar mulţumi pe toată lumea. Părerea mea este că mulţi vorbesc vorbe şi se strofoacă aiurea. Noi am fost aici dintotdeauna. De-a lungul vremii am fost cunoscut sub diverse nume... Daci, geţi, romani, rumâni, valahi, volohi, olahi, iar romani şi acum români. Cert este că noi am fost aici dintotdeauna şi de aici ne tragem, nu "de la Râm", cum zicea un tovarăş medieval. Am fost influenţaţi de-a lungul vremii de unii sau de alţii, dar sufletul a rămas acelaşi. El nu se va pierde şi nici nu se va transforma. Încotro ne îndreptăm? Asta e mai greu de spus. Îmi e un pic teamă de influenţa asta de acum, care mi se pare cea mai malefică dintre toate cele care au trecut. Da, mai rea decat comunismul, fascismul, nazismul şi toate imperiile şi regatele mai mult sau mai puţin puternice, cu care ne-am învecinat. Influenţa asta de acum e mult mai puternică şi îi face pe cei mai slabi să îşi piardă identitatea şi să nu-şi mai asculte sufletul. Dar, până la urmă, cred că nu va reuşi să ne distrugă. Eu nu voi ceda şi sunt convins că sunt destui care simt la fel ca mine. Ne îndreptăm spre ceva mult mai înalt decât ne lasă să vedem campania distructivă. 

Şi aşa, ca o încheiere, consider că imnul României, pe cât este de mobilizator, pe atât este de depăşit. Am trecut de nenorocita aia de perioadă a paşoptiştilor. Atunci am fost nevoiţi să ne afiliem unei mari familii europene şi cea latină a fost cea mai la îndemână. În schimb, acum se doreşte ca toţi să îşi piardă identitatea (Europa se confruntă cu probleme mari din punctul ăsta de vedere) şi să facă parte din struţo-cămila de popor european. Noi nu trebuie să ne lăsăm atraşi în capcana asta. Acum ori niciodată, să dăm dovezi la lume, că-n aste mâini mai curge un sânge de ROMÂN! Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un suflet, dulce şi-n cânt, şi-n cuget, un suflet de ROMÂN!

Pace şi Iubire, Români! Vă iubesc! La Mulţi Ani, România! Doamne Ajută!

MariusZ.

This is This, 2013 Version

Neatza.

Trecu şi luna octombrie şi eu nu postai nimic, nici literatură, nici poezie, nici articole. Nah, timpul nu prea îmi permite să mai fac asta atât de des, nu că înainte aş fi postat prea mult, dar voiam să-l reactivez şi să mai pun aici un gând sau două atunci când credeam de cuviinţă sau se întâmpla ceva important. Şi s-au întâmplat lucruri importante, n-am ce zice...

Când şi când mai "răsfoiesc" blogul şi ajung înapoi în 2007, un an foarte frumos pentru mine. Atunci am terminat şcoala generală, am luat examenul de capacitate fără nicio problemă, am intrat la cel mai bun liceu din oraş (tind să cred că şi din ţară, deşi multe creaturi mă vor contrazice; deocamdată mă bazez pe statistici), am cunoscut nişte oameni minunaţi. Mi-am amintit că am dat lucrare la limba latină chiar în prima oră (preconizam că o să iau 6; am luat 7 până la urmă), că eram destul de dezorientat. Ce-i drept, asta nu s-a schimbat, şi acum rătăcindu-mă prin incinta unei instituţii de învăţământ, doar că... am schimbat oraşul şi nivelul.

În prima zi de facultate (şi nu numai) mă gândeam să scriu o postare în genul celei de acum şase ani, în care să descriu în stilul meu caracteristic clădirea, peripeţiile, colegii, materia etc. Dar n-am făcut-o. Ceva a lipsit şi încă nu ştiu să spun ce anume. Poate să fie entuziasmul... Ţin minte că acum doi ani, când am absolvit liceul, colegii mei erau toţi entuziasmaţi să plece din oraş, să fie liberi. Eu nu am simţit niciodată ceva de genul. Practic, abia anul ăsta am simţit o chestie oarecum asemănătoare. Mă plictisisem de Buzău şi credeam că am nevoie de o schimbare. Ce-i drept, aici nu prea am ce să fac, cum să mă realizez, cum să îmi duc visele şi visurile la împlinire. Ăsta e dezavantajul în a te naşte într-un oraş nu prea important din provincie. Aşa că mi-am depus dosarul la Facultatea de Istorie, am intrat fără probleme, am avut ceva emoţii cu locul de cămin, dar în rest n-au fost peripeţii înainte de începerea anului universitar. Toţi prietenii, foştii colegi, cunoscuţii mi-au spus că e greu, dar frumos şi mi-au urat succes. Greu mi-am dat seama că e (bibliografii kilometrice & shit), dar frumos încă nu mi se pare, oricât de mult aş iubi istoria. Sper să mă înşel şi să am parte de trei ani frumoşi la facultatea asta, chiar dacă prima mea opţiune era alta. Cât despre Bucureşti, m-a făcut să îmi iubesc oraşul natal. Ciudat, nu-i aşa? Sau, pur şi simplu, este ceva în natura umană. În fine, mi-am adus aminte şi de nişte versuri pe care le-am scris prin vara 2007 şi pus pe melodie tot cam pe atunci. Nu ştiu de ce mi-au tot revenit în minte în ultimele câteva săptămâni...

Now I'm alive, man, I'm ready and waiting.
I'm sitting in the first line singing and creating
Rhymes about what I like or despise, not lies
About the one who cries, who has tears in his eyes.
Everybody is telling everybody what to do.
So all good things come to an end,
Now I know this shit is true!
I'm hoping for the best because I have just started,
I'm hoping for my life to be just the way I want it.
I will never forget the place where I was born,
I will never forget anything at all!
Respect for Buzău, România-i ţara mea!
Bună, rea, niciodată nu voi putea uita de ea!
Eu am respect enorm pentru cei cu dragoste de ţară!
Să fim toţi uniţi, frumoşi, cum eram odinioară!
Eu nu vreau să plec din viaţa asta cu capul plecat,
Deci nu voi uita vreodată de unde am plecat!

Peace and Love,
MariusZ.

L'Enfer (Parte din Capitolul 10 al romanului "Cata")

O încoronare minunată...

Îmi închipuiam deja ce avea să se întâmple odată ce ajungeam la destinaţie. Cineva, vreun servitor umil, avea să îmi deschidă uşa şi să mă ajute să ies din maşină, în timp ce din dreapta lui ar fi venit vreo fetiţă de vreo 10 ani, cel mai probabil Sorina, să îmi dea un buchet de flori rupte dintr-o grădină din vecini. Prin preajmă ar fi fost şi nişte cântăreţi de muzică ţigănească şi manele care ne-ar fi cântat fel de fel de urări. Eu probabil că aş fi fost în continuare în rol şi aş fi cântat şi dansat cu ei. Apoi eu şi marele rege Mastroiani I am fi mers printre oamenii super încântaţi de prezenţa unor asemenea personalităţi şi am fi urcat pe un piedestal improvizat şi am fi ţinut nişte discursuri glorioase, pline de „valoare” şi „talent”, cum le place cretinilor ălora. Normal că ei ar fi aplaudat şi strigat urale la cea mai mică vorbă care li se părea mai avansată şi ar fi făcut un zgomot infernal, dar pe regina Sofia nu ar fi deranjat-o. Ar fi continuat cu discursurile pline de optimism şi fără nicio bază reală, ar fi aruncat momeala în lac, iar guvizii ar fi muşcat. Asta da fantezie. Probabil că îmi apăruse cine ştie ce zâmbet tâmpit pe faţă, că Mastroiani mi-a pus mâna pe spate şi mi-a zis:

-Trebuie să fii foarte entuziasmată de ceea ce urmează, domnişoară Sofia.

-Sunt, mon roi! Sunt!

-Pot să ştiu la ce te gândeai?

-La cum vom fi noi doi împreună şi vom reuşi să conducem întreaga lume. E doar o chestiune de timp până când toţi se vor teme de noi şi se vor închina în genunchi în faţa noastră.

-Foarte frumos gândeşti, mon amour. Nici eu nu aş fi putut să îmi spun planurile mai bine decât ai făcut-o tu.

Atunci el s-a apropiat încet de mine, până când m-a luat în braţe şi a continuat şoptit:

-Eşti cea mai bună actriţă din câte am cunoscut. Foarte convingătoare. Mai aveam puţin şi aş fi picat în plasă, dar în fine. Sunt prea vechi în meserie ca să fiu păcălit de o fetiţă.

Mi-a îngheţat sângele în vine când am auzit replica asta. Am încercat să îi dau o replică, să mă apăr cumva, dar nu reuşeam. Eram complet blocată. Din nou niciun muşchi nu mă mai asculta şi mă vedeam cu adevărat răpită. Mastroiani m-a împuns cu un pumnal în spate şi m-a mângâiat cu cealaltă mână pe tot corpul. A început apoi să îmi dea hainele jos. Cele care ieşeau mai greu erau tăiate şi nu puteam să opun nicio rezistenţă. Pur şi simplu nu înţelegeam ce se întâmpla cu mine, cum putusem să fiu atât de proastă, încât să cred că îl stăpâneam? El se jucase cu mine în tot timpul ăsta şi mă făcuse să înţeleg doar ce voiam eu să înţeleg. A continuat să mă dezbrace până când m-a lăsat doar în chiloţi. Şi maşina încă mai mergea către Dumnezeu ştie unde, deci totul avea să se ducă de râpă. Mastroiani a început apoi să îşi plimbe pumnalul pe întreg corpul meu. Era cel mai rece obiect care mă atinsese vreodată şi simţeam că avea să fie şi arma morţii mele. Dacă ar fi fost să mor, aş fi preferat să se întâmple fără să sufăr, dar el n-ar fi scăpat o astfel de ocazie să mă rănească grav. Am înghiţit în sec, am închis ochii şi am aşteptat să facă următorul pas, când...

Dintr-odată nu mai eram acolo unde ştiam. Maşina dispăruse, Mastroiani la fel. Eram doar eu, goală, singură în mijlocul pustiului. Nu a durat mult până când panica s-a instalat şi am început să strig pe cineva, să urlu, în speranţa că o să fiu auzită. Degeaba. Nici măcar eu nu îmi mai auzeam propria voce, deşi simţeam vibraţiile zgomotelor. M-am uitat în stânga, în dreapta, în faţă, în spate, peste tot. Nu se vedea nici urmă de viaţă. Eram doar eu într-un deşert straniu, într-un loc în care nimeni nu mai păşise niciodată. Am făcut un pas, doi, trei, apoi am început să alerg de disperare. Unde eram şi cum ajunsesem acolo?

Pe măsură ce alergam, nisipul se ridica şi îmi intra în ochi, făcându-i să lăcrimeze. M-am împiedicat de câteva ori şi chiar am căzut, dar m-am încăpăţânat să mă ridic de fiecare dată şi să alerg de nebună într-o direcţie pe care n-o ştiam. Mă aşteptam să se întâmple ca în filme şi să găsesc vreun schelet sau vreun craniu al unui om care mai trecuse pe acolo şi nu supravieţuise. Totuşi, asta nu s-a întâmplat. Eram singura fiinţă vie pe o rază de câţiva kilometri. M-am aşezat în genunchi la un moment dat şi am băgat adânc pumnii în nisip. Orice urmă de speranţă pentru mine dispăruse. Ştiam cu siguranţă că aveam să mor acolo şi nimeni nu m-ar fi găsit vreodată. Nu mai aveam energie să fac nimic, nici măcar să plâng. Ochii continuau să îmi lăcrimeze din cauza vântului ăluia care se pornea pe neaşteptate şi se potolea la fel de repede, ca şi cum nu ar fi existat niciodată, dar efectele rămâneau. Cu ochii întredeschişi, am privit din nou în depărtare şi am clătinat uşor din cap. Călătoria asta, dacă era într-adevăr o călătorie, ar fi putut să dureze la nesfârşit.

Dar când plecasem într-o asemenea călătorie? Nu îmi dorisem niciodată să ajung într-o zonă deşertică. Mi se părea că era prea multă moarte, prea multă singurătate şi acum mă loveam de o realitate şi mai dură: acolo nu era absolut nimic, în afară de dunele de nisip care se întindeau cât vedeai cu ochii. Nu ştiam ce aş fi putut să fac. Mi-am ridicat privirea către cer şi am văzut că era gri spre negru, iar soarele era galben spre alb. Nu puteam să îmi dau seama dacă era adevărat ce vedeam sau era o iluzie optică.

Oricum, era un deşert foarte ciudat. Nu simţeam nici căldură, nici răcoare, ci doar nisipul de pe întreg corpul. Atunci mi-a trecut prin cap că poate mai fuseseră pe acolo forme de viaţă, dar muriseră şi rămăşiţele lor fuseseră acoperite de nisip sau se fărâmiţaseră şi se confundau acum cu acesta. Gândul ăsta m-a făcut să-mi treacă fiori prin tot corpul, dar nu voiam şi nu puteam să mă mai ridic din poziţia în care stăteam. Ştiam că urma să am aceeaşi soartă, deci n-avea nici un rost să mă complic, să mă lupt. Pentru ce să fac asta? M-am întins pe spate şi am privit cerul fără să clipesc măcar o dată. Ce sfârşit cretin putea să aibă viaţa mea. Nu reuşisem să duc nimic la bun sfârşit. Toate visele mele rămâneau la stadiul de proiect eşuat. Cum ajunsesem acolo continua să fie un mister. În secunda asta sunt în limuzina lui Mastroiani, gata să fiu omorâtă, şi în secunda imediat următoare mă trezesc în mijlocul deşertului, gata să mor singură. Oricum ar fi fost, nu aveam nicio scăpare.

Exact atunci am auzit-o. Aceeaşi voce minunată, aceeaşi melodie pe care o auzisem şi prima dată când o întâlnisem. Nu ştiam din ce direcţie venea. Părea să fie pretutindeni şi totuşi nicăieri. M-am ridicat în picioare şi am privit împrejur, vrând să văd dacă era într-adevăr un rezultat al imaginaţiei mele. La început aşa mi-a dat de înţeles, dar mi-a apărut brusc în faţa ochilor şi a afişat un zâmbet dezaprobator, clătinând din cap tristă şi în acelaşi timp supărată. S-a oprit din cântat, m-a privit în ochi şi mi-a spus câteva cuvinte în limba armeană, după care parcă s-a evaporat şi cântecul a început să se audă din nou. O căutam din nou, uitându-mă peste tot, când ea mi-a apărut în faţă şi s-a năpustit asupra mea, făcându-mă să simt aceeaşi durere pe care am simţit-o când m-a condus până acasă la Ancuţa şi să mă trezesc din acel infern...

Când am deschis ochii, eram tot goală, însă nu mai eram în deşert. Îmi era frig şi mă simţeam ameţită. Mi-am ridicat mâna dreaptă şi m-am uitat la ea. Aveam nişte semne că aş fi fost lovită. Am ridicat-o şi pe cealaltă şi am văzut că aveam şi acolo câteva răni, dar superficiale. M-am ridicat uşor şi am privit în jurul meu. Nu mai eram nici în maşină, ci afară, pe o masă din piatră, într-o altă şatră, înconjurată de nişte case dărăpănate, corturi şi cocalari înarmaţi cu bâte, răngi, cuţite şi alte minuni. Atunci m-am ridicat în fund şi am râs ironic, deşi nu era râsul meu. Îmi era foarte frică şi mă aşteptam la ce era mai rău. Unul dintre nenorociţi a zis:

-Deci s-a trezit din morţi târfa lu’ şefu’.

-Vezi, bă, ce actriţă bună e? zise altul. Tre’ să fi fost bine dresată.

-Dar n-a fost ţinută în lesă destul, ah? Târfă, cred că a venit vremea să ştii cum e să fii ţinută în lesă. Aduceţi lanţurile şi legaţi-o, fir-ar mama ei a dracu’! strigă cretinul respectiv şi alţi doi se apropiară de mine să mă imobilizeze.

Totuşi, eu încă nu dădeam semne de panică. M-am dat jos de pe masa aia de piatră şi i-am privit când pe unul, când pe celălalt, după care am zis:

-Sunteţi siguri că vreţi să facem asta?

Lumina noptii

De câţiva ani încoace au început să crească prin curtea bunicii mele nişte flori care înfloresc seara şi se închid dimineaţa. Nu, nu este vorba despre Regina nopţii, acea floare care emană un parfum minunat şi puternic şi are petalele aşezate de aşa natură încât se aseamănă cu o stea, ca în poza următoare.

Este vorba despre o altă floare, una care parcă are ceva magic in esenţa ei. Aţi văzut vreodată o floare care să îşi desfacă petalele în faţa voastră? Unii poate aţi văzut aşa ceva în documentare, în fast-forward, dar e un cu totul alt sentiment atunci când totul se întâmplă lângă voi şi efectiv vedeţi viaţă în planta respectivă, o plantă căreia poate înainte nu i-aţi acordat prea mare atenţie. Nu am ştiut niciodată adevărata ei denumire. Când eram mic îi ziceam Prinţesa nopţii şi acum am citit un eseu scris de Felicia Puşcaş, în care îi spune Lumina nopţii. 

Asta este floarea care poate să transforme o zi proastă într-una minunată în doar câteva minute, cât o urmăriţi deschizându-se. Nu vă veţi putea abţine să o iubiţi. Chiar nu veţi putea. :)

Peace & Love,

MariusZ.

Visele tomnatice - capitolul V

Să piardă nopţile, aceasta era ocupaţia ei preferată în ultima vreme. Nimeni şi nimic nu o putea forţa să doarmă şi nici nu avea vreun motiv pentru care să facă acest lucru. Vechiul coşmar, într-adevăr, dispăruse, asta neînsemnând că somnul nu putea să fie în continuare un chin.

Ce făcea în timpul nopţii? De obicei stătea în pat, cu ochii fie pe pereţi, fie pe tavan, aşteptând să treacă timpul mai repede. Înainte încercase să mai citească din cărţile pe care le împrumutase de la vecina Ashlyn, să înveţe şi mai multe lucruri despre paranormal, vrăji, poate vreuna dintre ele i-ar fi fost de ajutor şi ar fi dat un sens existenţei ei mizerabile. A făcut acest lucru până când, văzând că nu se culca de câteva nopţi bune, maică-sa a venit la ea şi a făcut un scandal care a trezit întreg blocul. Cearta aceasta a avut toate ingredientele necesare pentru a fi una de pus în ramă: înjurături, ameninţări, palme peste faţă, păruială, jurăminte idioate, acuze. Maică-sa, văzând titlul foarte pompos al cărţii pe care o citea la momentul respectiv, a ameninţat că o arde, moment în care Ariel a lovit-o în cap cu aceasta. Cum să o lase să ardă o carte împrumutată? Cum să ardă o astfel de carte, mult mai valoroasă decât tot ce făcuse maică-sa în viaţa ei până atunci?

Norocul lui Ariel a fost că nimeni din familie nu apucase să citească ceva de acolo. Ştia că, dacă ar fi citit despre vrăjile scrise acolo, maică-sa avea să o trimită la spitalul de nebuni şi ar fi dat oricât de mult, numai să nu fie externată niciodată. Aşa, doar acel titlu care conţinea cuvinte pe care probabil că nu le înţelegea („iniţiere”, „ocultism”) a speriat-o pe maică-sa, că oamenilor le este frică de ceea ce nu cunosc şi reacţionează care mai de care mai necugetat. Dacă ar încerca să înţeleagă, ar vedea că unele informaţii scrise în carte erau foarte valoroase. Nu trebuie decât să ştii să le găseşti... De exemplu, una din vrăjile pe care le citise în cartea cu pricina îi alungase coşmarul care se repetase aproape cinci ani de zile. Din păcate, nu a putut să se bucure atât de mult de reuşita ei, pentru că a apărut această insomnie îngrozitoare. „Şi ce dacă?” îşi spunea ea. „Tot e mai bine decât să o visez pe psihopata aia povestindu-mi cum l-a omorât pe taică-său şi ce le-ar face vecinilor care au împiedicat-o să se taie.”

Dacă se simţea obosită din cauza nopţilor pierdute? Doar uneori, după câte o zi în care mergea la şcoală. Voia să renunţe la ea, pentru că nu îi vedea rostul. Nu existau motive pentru care să continue, să dea mai departe la liceu şi apoi la facultate. Erau atâtea lucruri interesante în lume pe care voia să le afle, să le facă, să le vadă, să le audă. Dacă ar fi continuat să meargă la şcoală, creierul ei ar fi fost invadat de informaţii complet nefolositoare. Ce o interesa pe ea de temele şi motivele pe care le folosea nu ştiu ce poet mediocru inclus în programă? Ce o interesa de matematica, biologia, fizica şi chimia care erau predate la şcoală de profesori semianalfabeţi? Ea ar fi putut oricând să înceapă să studieze toate acestea şi ieşea mai câştigată decât dacă ar fi pierdut ore preţioase din viaţa ei în clasă. Cu ce era ea inferioară profesorilor pe care îi blama de fiecare dată când avea ocazia? Că nu avea diplome? Păi ce, diploma îl face pe om şi nu ceea ce are în cap? Asta era o problemă care a deranjat-o dintotdeauna.

De când era mică, nu pusese preţ pe note. Acestea veneau de la sine, pentru că era o fată care prindea totul din clasă, ceea ce majoritatea colegilor ei, copii fidele ale „idioţilor” de la catedră, lua note mult mai mici, unii chiar rămânând corigenţi, ceea ce nu a fost şi cazul ei. Fusese aproape să rămână repetentă, asta din cauza absenţelor. În ultimii doi ani, dacă fusese prezentă la o treime din orele de la şcoală era bine. A scăpat de fiecare dată după ce aducea câteva scutiri semnate de un doctor anonim, probabil inexistent, care explicau că suferea de nu ştiu ce boală la plămâni, la gât, undeva; de fiecare dată era ceva diferit. Nu conta atât de mult ce era scris acolo, ci doar să pară credibil, deşi Ariel nu dădea vreun semn că era bolnavă fizic. Poate, cel mult, se observa o boală psihică, motiv pentru care diriginta îi recomandase să se ducă să se trateze la unul dintre medicii incompetenţi de la spitalul „viselor ei”. Evident că nu voia să ajungă iar acolo; nici măcar în apropierea acestuia nu mai putea să stea, la câte suferise acolo.

Dintr-odată, Ariel a tresărit. Era deja prea mult stres... Destul despre toate astea! Spital?! Şcoală?! A înnebunit cumva de se gândea la aşa ceva? Noaptea era destul de lungă şi putea s-o umple cu gânduri despre lucrurile care i se păreau interesante. De exemplu, cât de mult poate să reziste un om normal fără să doarmă? Ce însemna dacă cineva care nu dormea deloc două luni de zile, aşa cum făcuse ea, nu murea? Citise undeva, într-o carte de medicină pe care o găsise în biblioteca unuia dintre prietenii lui Ashlyn, că somnul este vital pentru toată lumea şi că lipsa lui pentru o perioadă mai lungă timp poate afecta sănătatea fizică şi mentală, poate scădea imunitatea organismului şi duce la consecinţe grave, precum moartea. Aceasta era practic speranţa ei că va reuşi să scape cumva din viaţa asta, dar singurele cu care părea să se confrunte erau problemele mentale. Deci faptul că nu murise şi că nu se îmbolnăvise fizic încă era, în acelaşi timp, şi dezamăgitor, că nu reuşise să îşi îndeplinească scopul, şi încurajator. De ce? Pentru că acum avea certitudinea (deşi trebuia să o aibă de mult timp) că nu era o persoană normală.

Păcălise moartea deja de atâtea ori, încât era aproape sigură că devenise un fel de zeiţă, aşa cum sugerase în glumă fostul iubit al vecinei. „Da, o zeiţă sinucigaşă, ce să spun... Să fi avut şi eu vreo putere specială, cum au creaturile astea supranaturale pe care le tot invocă Ashlyn şi ai ei. Ah, câte aş mai fi făcut dacă aş fi putut să citesc gândurile sau să le controlez minţile oamenilor. Aş fi convins-o pe mama să îl lase în treaba lui pe frate-miu şi să mă răsfeţe şi pe mine. Ce, sunt atât de neimportantă în casa asta? Nicidecum! Sunt prima născută în familia asta şi, pe lângă îndatoriri, am şi drepturi. Că nu fac foarte multe în casă, asta e altă poveste. Atâta timp cât nu sunt măcar acceptată ca făcând parte din familie, nici n-am să mă ocup de treburi casnice şi totul o să trebuiască rezolvat de Cedric, că doar el e cel cu care mama se mândreşte peste tot.” După ce vocea ei interioară a spus toate acestea, Ariel se ridică din pat puţin ameţită şi se uită la ceasul de la radioul vechi de douăzeci-treizeci de ani pe care îl lăsase maică-sa la ea în cameră. Noaptea era mult prea lungă. Ceasul arăta doar ora 3 şi jumătate.

În acea noapte, nu a mai dat atenţie niciunui aspect din viaţa ei. A stat întinsă în pat, prefăcându-se că doarme, rugându-se la o zeitate de a cărei existenţă nu era sigură, să treacă timpul mai repede. Coincidenţă sau nu, rugăciunile i-au fost ascultate, iar soarele răsărise din nou pe cerul de un albastru mai închis decât cel cu care se obişnuise în cei cincisprezece ani de viaţă pe care îi trăise. După ce o auzi pe maică-sa plecând la serviciu, se ridică din pat, se întinse şi spuse de câteva ori „au” din cauza durerii de gât. Se simţea amorţită din cauză că stătuse foarte mult timp nemişcată, într-o poziţie care doar părea comodă. Aşa începea o nouă zi minunată din viaţa ei. Se uită la ceas şi văzu că încă mai avea timp să ajungă la prima oră la şcoală. Ce a urmat a fost un adevărat schimb de replici între vocile ei interioare. Una dintre ele îi impunea să stea acasă, în timp ce cealaltă părea să o roage să plece la şcoală, încercând să o convingă cu argumente ca „oricum aici nu-i nimic de făcut”. În final, i-a dat ascultare celei de-a doua...

*

Afară era foarte frig, deşi era primăvară târzie şi niciun nor nu se vedea la orizont. Auzise într-una din puţinele dăţi când s-a mai uitat la televizor că ar fi urmat să vină o mini eră glaciară pe planetă din cauza unei activităţi solare foarte scăzute. Asta ar fi putut fi foarte bine şi explicaţia pentru culoarea ciudată pe care o căpătase cerul de vreo două-trei săptămâni. Ariel ştia că acest fenomen se mai întâmplase în repetate rânduri în istorie, dar nu şi că fusese însoţit de o răcire atât de puternică a vremii.

Oamenii obişnuiesc să mai inventeze pentru a atrage atenţia asupra lor şi de la problemele cu adevărat importante ale societăţii, care în ultimii ani se înmulţiseră într-un ritm ameţitor. Din ce în ce mai multe cazuri de nebunie, sinucideri, divorţuri şi diferite tipuri de accidente. Singura nenorocire care încă nu se întâmplase era izbucnirea unui nou război. Trecuseră câteva sute de ani de la ultima confruntare armată. De atunci, diplomaţia a devenit cea mai importantă disciplină în întreaga lume şi toate conflictele s-au rezolvat paşnic.

Aparent, aceasta era soluţia perfectă, însă calmul de la nivel înalt ascundea multe suferinţe în interiorul fiecărui individ. Ele nu puteau fi vindecate cu ajutorul diplomaţiei şi nici cu cel al psihologilor sau psihiatrilor. Ariel ştia din propria experienţă că marii posesori de diplome aveau, cel mai probabil, alte interese decât să îşi ajute pacienţii. Nu degeaba din ce în ce mai mulţi tineri doreau să lucreze în domeniu. Ea se cutremură la gândul că s-ar putea să fi fost obiect de studiu pentru ei. Altfel nu-şi explica tratamentul aplicat la spital, oricât de mult ar fi încercat. Problema asta o urmărea în continuare şi, chiar dacă nu mai avea coşmaruri, încă mai trăia o parte din scenele îngrozitoare cât era trează. Nu ştia când aveau să-i apară din nou în minte, nu ştia nici cum să scape de ele. Încercase în zadar câteva vrăji care cică n-aveau cum să dea greş. „Lasă, că sunt eu excepţia care confirmă regula. Deja m-am obişnuit...” îşi zise ea zâmbind ironic în timp ce intra în clasă.

Ariel oftă plictisită şi se aşeză mecanic în banca în care stătea încă din clasa a treia. Myra, colega ei de bancă, văzând-o că s-a întors la şcoală, s-a dus la ea şi a îmbrăţişat-o uşor entuziasmată.

-Neaţa’, fată, zise Myra.

-Hm... Neaţa’, o îngână Ariel încercând să îşi ascundă plictiseala.

-Ce mai faci? Nu ne-am mai văzut de mult...

-Ce să mai fac... Îmi folosesc timpul meu preţios pentru a face lucruri la fel de preţioase. Tu?

-Mă pregătesc pentru examenele de luna viitoare.

-Stai tu liniştită. Le iei sigur, deci n-ai de ce să te strofoci.

-Sigur, sigur. Aşa mi-au zis şi mama, şi tata, şi Aleena şi cam toţi, dar nu pot să mă abţin să-mi fie un pic teamă.

-Şi crezi că o să-ţi fie bine dacă-ţi faci atâtea probleme? Iei notă mai mare cumva sau...

-Nu, nu. Sunt doar nişte emoţii normale, atâta tot. Ce, tu nu ai emoţii?

-Sinceră să fiu, nu. De ce aş avea?

-Ah, am uitat. Pentru tine şcoala nu e atât de importantă.

-Oricum ar fi, mă uit puţin pe materie înainte de examen şi îl iau sigur. După aia, la orice liceu aş ajunge, mi-e totuna. Eu una, n-aş prea vrea să continui, dar mama... Dacă nu continui cu şcoala, înţelegi şi tu ce ar urma.

-Mda. În fine, ţi-a spus Cedric că m-am întâlnit cu el acum vreo trei săptămâni?

-Cine?

-Fratele tău, Ariel. Frăţiorul tău mai mic...

-Zău că am şi uitat cum îl cheamă de când nu l-am mai văzut.

-Cum adică de când nu l-ai mai văzut? Nu staţi în aceeaşi casă?

-Nu ştiu... De cele mai multe ori nu, că eu ies mult prin oraş, iar când e să fiu acasă, el stă în camera lui şi chinuie vioara.

-Hai nu mai fi rea, râse Myra crezând că glumea. Off... mai vorbim în pauze, că vine profa.

Ariel dădu din cap zâmbind forţat, se aşeză în bancă şi scoase un caiet oarecare. Nu avea prea mare importanţă ce oră urma să înceapă, ci doar să aibă un caiet pe care să mâzgălească sau să deseneze ceva cât vorbea profesorul. Fără să-şi dea seama, ea deja îşi începu „opera de artă”, în timp ce colegii ei aşteptau în linişte să înceapă ora, probabil citind sau tocind ceva pentru examen. Orice s-ar fi întâmplat în jurul ei, nu mai băga în seamă; era foarte concentrată la formele ciudate pe care le desena pe caiet. Singurele sunete care i-au atras oarecum atenţia au fost cele scoase atunci când colegii ei s-au ridicat în picioare şi au salutat-o pe profesoară. Ea însă nu a schiţat niciun gest. Cum să se oprească ea din ceea ce făcea, dintr-un motiv atât de neimportant?

Aşa cum se întâmpla la fiecare oră a ei, profesoara a început să strige catalogul şi, inevitabil, a ajuns la Nikolas Ariel. Îi spune numele o dată, de două ori şi ea tot nu se încumeta să răspundă, stârnind hohote de râs printre elevi. La un simplu semn, gălăgia a dispărut, iar Myra i-a atras atenţia colegei ei de bancă, abţinându-se cu greu să râdă isteric.

-Da, ce-i? strigă Ariel dintr-odată.

-Te-a strigat doamna profesoară...

Atunci Ariel se uită în jurul ei şi văzu figurile amuzate ale tuturor. Tremurând uşor, se ridică în picioare privind într-un punct fix de pe catedră.

-Aoleu! Mă scuzaţi, doamnă profesoară... Nu eram atentă...

-Tot e bine că ţi-ai ridicat capul din caiet, într-un final. Ia zi...

-Prezent!

Replica lui Ariel a stârnit din nou hohote de râs care nu au mai putut fi oprite atât de uşor precum cele dinainte. Profesoara a trebuit să aştepte câteva minute bune până când şi ultimul copil din spate, de obicei chiulangiu şi somnoros, se linişti, şi zise:

-Am observat şi trebuie să vă mulţumesc că mă onoraţi cu prezenţa, domnişoară Nikolas.

-Cu plăcere.

-Oh, Înălţimea Voastră, plăcerea este de partea mea. Ia spuneţi, ce aţi avut de pregătit pentru azi, domniţă?

-Ăăă... ce materie e asta?

-Hm... Parcă metafizică.

-Ah, da? De când se fac lucruri atât de interesante la şcoală?

-Dintotdeauna, domniţă, zise profesoara zâmbind. Ia loc. Să zicem că te iert de data asta, că m-ai făcut să râd, dar am mai multe lucruri pe care chiar te rog să le faci. Unu: ia-ţi orarul. Doi: ţine minte ce materie predă fiecare profesor. Trei: fii prezentă la mai multe ore. Patru: învaţă, pentru că mai sunt doar câteva săptămâni până se termină anul şcolar şi tu nu ai note. Ar fi păcat să strici totul aşa, la final. Ţine minte asta: eu nu predau metafizică, ci biologie. Asta nu ţi se pare interesantă deloc, Ariel?

-Ooo, ba da, doamnă profesoară. E una din materiile mele preferate. Nu ştiu ce m-a apucat de m-am purtat aşa... Cred că n-am dormit destul azi-noapte.

-Mie îmi pari destul de trează, dar să trecem peste asta. E cineva care ştie ce aţi avut de pregătit pentru azi?...

*

Astfel a decurs întreaga zi la şcoală pentru Ariel. Nu învăţase nimic şi fusese iertată de toţi profesorii dintr-un motiv pe care nu-l putea înţelege. Ce putea să fie mai frumos decât asta? Fusese, până la acel moment, o zi excelentă. Aşa i se mai dădea timp să înveţe acele nimicuri nefolositoare, care însemnau atât de mult pentru cei mai în vârstă decât ea.

Acum era liberă. Terminase orele şi putea să plece oriunde îşi dorea ea, fără să comteze cât de frig era afară. Şi se răcise destul de mult în cele câteva ore pe care le petrecuse la adăpost. Ce ar mai fi fost de capul maică-sii dacă ar fi văzut-o îmbrăcată atât de subţire... Cu siguranţă vechea ei obsesie ar fi înviat:

-Ce te îmbraci aşa, proasto? Ce-ţi veni? Vrei să te îmbolnăveşti atât de rău încât să nu mai ieşi din spital? Ia uite-o, Doamne, cu blugii ăştia care i-au rămas mici la cât de repede a crescut! Şi mai uite şi tricoul ăsta negru, prea lung şi prea larg... Cum să nu-ţi fie frig cu aşa ceva? Şi mai e şi cu mânecă scurtă! Ptiu... Şi uită-te şi la hanoracul ăsta. Cum de l-ai luat tocmai pe ăsta, cel mai subţire dintre toate? Şi-i mai ţii şi fermoarul descheiat... Ai atâtea haine în şifonierul ăla şi tu te îmbraci aşa?! Pe bune, ce am crescut eu în casa mea?! Aşa te-am învăţat eu? Nu ştii că acuma sunt atâtea epidemii şi nu e nevoie decât de un microb dintre cei mai neînsemnaţi să te îmbolnăveşti grav? Ascult-o şi tu pe mama ta, măcar o dată în viaţă! Nu mai face tu de capul tău, că nu le ştii pe toate!

Şi aşa mai departe. Replica maică-sii ar fi durat câteva ore bune, pentru că nu avea niciodată altceva mai bun de făcut decât să o certe, oricare ar fi fost motivul. Şi se putea prea bine ca ea să fi avut dreptate în unele privinţe, lucru pe care orgoliul nu ar fi lăsat-o pe Ariel să-l recunoască în faţa ei. Acum îşi dădea şi ea seama cât de stupide erau certurile lor de cele mai multe ori. Deşi diferenţa de vârstă dintre ele era de douăzeci şi doi de ani, asta nu se vedea aproape niciodată. Replicile erau la fel de idioate atât din partea ei, cât şi din partea maică-sii.

Tremurând din ce în ce mai tare, Ariel începea să-i dea dreptate, cel puţin parţial, vocii care îi spusese replica de mai devreme. Era foarte frig şi şi-ar fi dorit să se îmbrace cu nişte haine mai groase, nu pentru că ar fi existat vreun risc să se îmbolnăvească (asta era, practic, imposibil), ci pentru a scăpa de tremurul care nu îi dădea pace de câteva minute bune.

Nemaiştiind ce să facă, îşi încheie fermoarul, îşi trase gluga pe cap şi îşi băgă mâinile în buzunare, unde găsi bani. Mulţi, mulţi bani. „Ăştia de unde au mai apărut?” se întrebă ea. „Am luat cumva hanoracul mamei? Cred că da... Cât avem noi aici? Cinci, şase, opt sute... O mie două sute de lei?! Păi aşa pot să-mi cumpăr o grămadă de haine, mâncare pentru o lună, poate şi nişte cărţi interesante.” Tot gândindu-se aşa, porni spre piaţă, de unde îşi cumpără un hanorac mult mai gros, o pereche de blugi, un fes şi o geantă, toate fiind fie negre, fie de o culoare foarte închisă, pentru a atrage acele câteva raze de soare care mai ajungeau pe pământ.

Rămase îmbrăcată cu noile sale haine, le puse pe cele vechi într-o şacoşă şi se mai învârti puţin prin magazinele din zona comercială, până când i se făcu foame. Şi ce ar fi vrut ea să mănânce? În fiecare zi trebuia să suporte felul primitiv de a găti al maică-sii şi al lui frate-său sau să mănânce porcării semipreparate de la fast food, deci acum trebuia să se răsfeţe puţin. Era o ocazie excelentă pentru ea să facă asta. Se uită în jurul ei şi văzu restaurante care mai de care mai sofisticate, unde se servea mâncare cu denumiri imposibile din toate colţurile lumii. „Mda, interesant. Vreau totuşi să mănânc ceva ce ştiu eu că e bun, ceva cunoscut. Fac eu experimente altă dată...” îşi zise ea şi intră într-o pizzerie pustie, unde mâncă o pizza mare în doar cinci minute.

-Ah! Ce bună a fost! îşi permise ea să strige în gura mare.

Fu amuzată când îşi auzi ecoul spunând acelaşi lucru de câteva ori şi îşi duse mâna la gură uşor ruşinată. Deşi în pizzerie nu era nimeni în afară de angajaţi, asta nu o făcea un loc mai puţin public. Totuşi, chiar erau angajaţi acolo? Aştepta de câteva minute bune să apară chelnerul să-i ceară nota de plată şi nu se vedea nici urmă de om la orizont, în afară de un individ care părea să aibă undeva în jur de treizeci şi ceva de ani şi care o privea insistent din dreptul uşii de la intrare. „Cine o fi ăsta, de se uită aşa la mine?”

-Hey, tu! strigă ea către acel bărbat, care, văzându-se descoperit, a plecat în grabă.

Atunci, Ariel s-a ridicat brusc şi a dat să fugă după el, moment în care a lovit farfuria. Neştiind ce să facă mai întâi, s-a întins peste masă şi a prins-o înainte să cadă. „Pfiu, neîndemânatică, ameţită, proastă ce sunt! Cum să-l mai prind eu acuma pe ăla? Cred că a avut timp să ajungă şi la Polul Sud...” Zâmbindu-i copilăreşte chelnerului care abia când a auzit-o lovind farfuria şi-a făcut apariţia, lăsă pe masă banii pentru pizza şi ceva în plus pentru el, că a onorat-o cu prezenţa.

Cât îi mai rămăsese de cheltuit? O mie o sută de lei. Atât de mult? Dacă făcea un calcul simplu... cheltuise vreo trei sute de lei. Hanoracul, blugii, geanta, pizza şi bacşişul n-aveau cum să coste doar o sută. Sau era posibil? Ce mai conta? Nu mai avea niciun rost să-şi pună atâtea întrebări; trebuia doar să se bucure de ce avea, cu toate că nu fusese niciodată materialistă. Îşi ascunse banii într-unul din buzunarele noilor ei blugi şi plecă liniştită şi zâmbitoare prin oraş, fără să aibă o destinaţie clară. Singurul loc în care nu avea de gând să se ducă prea curând era acasă. Oriunde era mai bine decât acolo, chiar şi în frigul de afară.

Deşi avea acum haine noi şi mai groase, încă nu se putea abţine să tremure. Individul acela ciudat de la pizzerie, chiar dacă nu părea să fie prea periculos de la distanţă, avea ceva care o speria: privirea aceea insistentă. Până atunci, Ariel nu mai simţise niciodată aşa ceva. Avusese mulţi iubiţi, poate prea mulţi pentru vârsta ei şi totuşi, niciunul nu îi inspirase aşa ceva. Nu se vedea în niciun caz frumoasă, pentru că nu avea cum. Avea aproape 1.70 metri înălţime, sub 50 de kilograme (nu se putea îngrăşa, oricât ar fi mâncat), părul mult mai scurt decât şi l-ar fi dorit şi un chip pe care nu îl apreciase niciodată, motiv pentru care evita mereu să se uite în oglindă. Excepţii erau dăţile când mai proba câte o haină sau când se machia, concentrându-se exclusiv pe părţile care o interesau.

Să fi văzut individul acela ciudat ceva atât de ieşit din comun la ea? Îi era foarte greu să creadă asta. Cine ştie... Putea să fie oricine, de la un disperat care se îndrăgosteşte de fiecare fată pe care o vede, până la un cerşetor care o aştepta să-i dea şi lui nişte bani, să-şi cumpere mâncare, băutură, ţigări etc, deşi ultima presupunere părea nerealistă. Bărbatul era bine îmbrăcat, îngrijit; avea toate atributele unui om respectabil şi onorabil. Singura lui problemă era că stătea în uşă şi o privea încontinuu. Nu îl observase de prima dată, deci era posibil ca el să fi făcut asta tot timpul cât ea a stat în pizzerie. De ce a făcut asta? De ce a fugit când l-a observat? Se aştepta cumva să nu atragă atenţia din poziţia în care afla? Ciudatul...

„Ca şi cum eu aş fi foarte normală,” îşi zise ea în mintea ei râzând pe stradă şi făcându-i pe trecători să se uite la ea. Atunci se făcu roşie în obraji şi începu să meargă mai repede. Deja ieşise prea mult în evidenţă pentru o singură zi şi dorea să nu mai atragă atâtea priviri. Merse în acest ritm aproape zece minute şi se opri într-un parc la fel de pustiu cum fusese şi pizzeria de mai devreme. Cine ar fi avut dispoziţia necesară să se plimbe prin parc pe o asemenea vreme? Nu ploua, nu ningea, nu erau nori pe cer. Era doar frig, ca în iernile fără zăpadă şi geroase, aşa cum fuseseră cele din ultimii ani. Obosită din cauza ritmului în care mersese, Ariel se aşeză pe o bancă şi începu să admire ceea ce era în jurul ei: zeci, poate chiar sute de copaci măreţi şi bătrâni, gardul viu şi florile multicolore de pe marginea aleii, şi multe alte ierburi la picioarele lor, toate acestea părând să fie hrănite de ciudatul fenomen care avea loc. Era prea frumos ce vedea. Nu putea să aibă asemenea minuni ale naturii în faţa ei şi să nu se bucure cu adevărat de ele. Inspiră adânc, îşi puse mâinile pe coapse şi închise ochii.

*

Peisaje...

Atâtea peisaje apar, ca din senin...

Pe un câmp verde, undeva într-o locaţie necunoscută, probabil inexistentă în această realitate, s-a născut un mic pui...

Simplu şi drăgălaş, pur şi iubitor, căruia i se pot oferi cele mai dulci atribute...

Nimeni nu ştie încă ce reprezintă acest pui, ce fiinţă este...

El e doar mic şi luminos, are formă umană...

Şi creşte din pământ, precum firele de iarbă la începutul primăverii...

Ochii lui sunt la fel de frumoşi ca primele flori ce răsar după câteva luni de iarnă, în care întreaga natură hibernează...

Mâinile lui sunt la fel de plăpânde ca mugurii pomilor, care vor deveni încetul cu încetul flori foarte parfumate şi frunze de un verde crud strălucitor...

El însuşi pare să fie un muguraş care va înflori şi va acoperi lumea întreagă...

Fără să o întunece...

Doar luminând-o...

Cine este acest pui?...

Al cui este?...

Ce este?...

Aşa ceva nu a existat niciodată în istoria fără de început şi fără de sfârşit pe care o trăim cu toţii...

Aşa să fie oare?...

Nu l-am văzut noi şi asta nu înseamnă că nu a existat...

Sau poate că l-am văzut şi nu l-am recunoscut...

L-am aşteptat în tot acest timp, crezând că va lua forma unei fiinţe înaripate...

Greşim...

Inevitabil greşim...

Noi nu suntem perfecţi, ci doar nişte oameni, deci nu avwm cum să nu greşim...

Aceştia am fost de-a lungul milioanelor de ani din istorie...

Aceştia vom fi în continuare, până ne vom trezi cu adevărat...

Într-un final...

Nu va fi nici prea târziu, şi nici prea devreme...

Totul va fi la momentul potrivit...

Asta se va întâmpla cu siguranţă, indiferent dacă va fi în timpul vieţii mele sau peste multe alte milioane de ani...

Atunci va exista perfecţiunea, asta o ştiu cu siguranţă...

Va exista perfecţiunea în realitate, şi nu doar în vis...

Nu doar într-una din fanteziile pe care le am...

În momente pe care le aleg eu sau într-un mod cât se poate de spontan...

O vei putea vedea şi tu, undeva, cândva...

Se prea poate ca altundeva, pe altă planetă...

Într-o altă realitate...

El să fi apărut deja...

Dar va veni şi aici...

Şi atunci nu va exista doar în romane...

În legende...

Sau poeme...

Îl vei putea vedea la fel de bine pe acest pui mic şi luminos, cu formă umanoidă, cu ochii care au o sclipire supranaturală...

Îl vei putea recunoaşte cu uşurinţă...

El este renaşterea mea, a ta, a lui, a ei, a noastră, a voastră...

A TUTUROR...

Abia aştept să te redescopăr...

Ajută-mă să te redescopăr...

Ajută-mă...

Te rog...

*

Ariel deschise ochii şi privi în jur cu un zâmbet pe care nu-l mai afişase de multă vreme. Ce fusese asta? A părut să fie o meditaţie sau un fel de rugăciune către un zeu şi către fiul acestuia, venit printre oameni cu câteva mii de ani în urmă pentru a îi salva. Dar ce însemna acest mesaj? Că urma să vină a doua oară? Sau poate că îl ruga să i se descopere. Ciudat... Cât de trist era că mulţi dintre cunoscuţii ei fie îl urau, fie nu credeau în el. Şi ce uşor putea să fie să le ia exemplul. Atâta timp a făcut ceea ce au făcut şi ei, într-un mod mai mult sau mai puţin conştient.

Ce a apucat-o acum să se roage? Ce o impresionase? Parcul? Fusese în el de atâtea ori, şi singură, şi împreună cu prietenii ei. Copacii şi florile? Nu erau nici ele ceva neobişnuit pentru ea. Cu toate că nu avea ghivece cu flori în cameră şi nici nu primise vreodată vreun buchet de la cineva, exista un spaţiu verde foarte frumos în faţa blocului, în care putea să se recreeze oricând şi-ar fi dorit. Să fi fost cerul foarte închis la culoare în timpul zilei? Era un fenomen cu care se putea întâlni doar o dată în viaţă, dar nu îî acorda prea mare importanţă.

Dacă nu o impresionase în mod special nimic din toate astea, atunci ce se întâmplase? Trebuia să existe un motiv care să fi făcut să apară aşa brusc această apropiere a ei de divinitate. Nu se mai rugase niciodată aşa. În cel mai bun caz, rugăciunile ei erau legate de probleme mai puţin importante şi veneau din reflex, nu din convingerea că vor fi ascultate. Acestea erau oare nişte simple coincidenţe? Ar fi fost o prostie din partea ei să creadă în continuare aşa ceva. Asta dacă a crezut vreodată...

Vecina Ashlyn a învăţat-o multe lecţii importante în viaţă, printre care şi aceea că nu există coincidenţe şi totul se întâmplă cu un scop. Aceste lecţii erau atât de importante pentru ea... Ashlyn îi fusese mamă, soră, mătuşă, stătuse alături de ea în cele mai grele momente. O ajutase cum ştia ea mai bine, deşi recunoscuse de la început că nu era perfectă şi că nu era tocmai cel mai bun exemplu pentru ea. Ţinea foarte bine minte ziua când îi spusese că nu tot ce făcea ea era bine şi că trebuia să nu imite tot ce vedea că se întâmpla cât era în preajma lor. Şi Ariel făcuse asta cât se poate de bine. Nu avea nimic să-şi reproşeze din punctul ăsta de vedere.

-Ariel, fii mai înţelegătoare cu mama ta, că are şi aşa destule pe cap. Gândeşte-te şi tu. I-a murit soţul, fiica ei a încercat să se sinucidă. Tu ai putea să treci peste aşa ceva? Închipuieşte-ţi cum s-ar fi simţit dacă ai fi murit atunci – a fost prima replică a lui Ashlyn care i-a trecut prin minte când a gândit astfel.

„Poate ar fi fost mai bine dacă aş fi murit atunci...” îşi zise ea. „Eu aş fi ajuns în rai, iad sau cum s-o chema locul unde ajungi după ce mori, ori poate aş fi aşteptat viaţa următoare, iar mama n-ar fi avut atâtea bătăi de cap cu mine. Dar de ce...”

-Ariel, ştii că am vorbit ieri cu Cedric? E un băiat tare bun şi modest. Mi-a şi cântat ceva la vioară şi nici n-a vrut să audă de laude. Cică e prea mic şi mai are multe de învăţat. Chiar aşa? Mie mi se pare că deja aduce puţin cu Arnaud sau cu Luciani. Ţie nu? Hai, nu mai fi aşa rea cu el. Nu prea îl văd să fie aşa cum îmi zici tu. Mai gândeşte-te...

Tremură din ce în ce mai tare la auzul acestei replici în mintea ei. Se uită în jurul ei stupefiată şi nu văzu pe nimeni pe care să dea vina că i-ar fi indus aceste gânduri în minte. „Deci eu sunt vinovată... La ce să mă gândesc? Eu ştiu prea bine ce se întâmplă în casa mea. Şi cu mine joacă acelaşi rol de băiat bun, modest, dar cu o presupusă aură de geniu. Crezi că mă prosteşte aşa de uşor? Ori oi fi eu proastă. Nu m-ar mira ca eu să fi greşit în tot acest... Ah?! Nu, nu, nu! Ce dra...”

-Văd că eşti foarte fascinată de cărţile mele. Mă bucur că îţi plac, însă ai grijă să nu te influenţeze foarte mult ceea ce citeşti. Ca peste tot, nu toate cărţile se bazează sută la sută pe realitate. Mai sunt strecurate pe acolo şi nişte falsuri, aşa că ar fi bine să fii foarte atentă. La fel şi cu credinţele noastre. Eu şi prietenii mei nu suntem cum e majoritatea, dacă mă înţelegi...

„Eu te înţeleg... cred că te înţeleg... Doamne, ce se întâmplă cu mine? De ce îmi amintesc acum toate astea? Trebuie să mă opresc! Simt că înnebunesc dacă o mai ţin mult aşa! Deja cred că am început să mă contrazic singură...” Ca de obicei, nu putu să îşi termine de spus replica din gând, că şi începu să audă vocea lui Ashlyn zicând ceva, dându-i o altă lecţie pe care ea nu o pricepuse, însă de data asta îşi puse mâinile la urechi şi strigă:

-NU TE AUD! NU TE AUD, M-AI ÎNŢELES? Nu te aud, nu te aud, nu te a...

*

-...aud! zise ea tremurând toată şi răsuflând din greu.

Înghiţi în sec şi privi în jur. Încă nu venise nimeni altcineva prin parc să se plimbe. Nu era nici măcar vreun trecător care să fi fost alarmat de strigătul ei, care cu siguranţă că se auzise până în inima oraşului. Singurele care îi erau alături erau elementele naturii: copacii măreţi şi bătrâni, gardul viu, iarba minunată, florile multicolore şi parfumate...

Parfumate?! Dar în ultimele minute nu mai simţise mirosul lor, ceea ce nu i se întâmplase niciodată până atunci. Orice s-ar fi întâmplat, simţurile ei erau mereu vii în stare de veghe. Acum ceva era diferit... Ori îşi pierduse simţul mirosului pentru câteva minute, ori adormise. Având în vedere insomnia care nu îi dăduse pace timp de două luni, mai realistă i se părea prima variantă. Cum să fi adormit chiar atunci? Nu îi era somn, ci dimpotrivă, se simţea ca şi cum ar fi băut cafea în loc de apă în ultimul timp.

Legat de dispariţia mirosului, citise în alte cărţi pe care le găsise în biblioteca răposatului ei bunic, într-una din puţinele dăţi când ajunsese şi ea la ţară, că era de fiecare dată cauzată de o boală mai mult sau mai puţin gravă. Putea să fie cauzată de vreo răceală pe care o luase din cauză că se îmbrăcase prea subţire. Ah, măcar de ar fi ascultat-o pe maică-sa! De ce crezuse ea că era imună la orice boală? Dacă nu suferise de niciuna până la cincisprezece ani, asta nu însemna că nu putea începe de acum calvarul şi că tot ceea ce crezuse ea nu fusese decât o alta din multele ei greşeli grave. Vrând să afle ce avea, începu să îşi asculte cu atenţie respiraţia. Totul era normal. Nu auzea şi nici nu simţea nimic neobişnuit. Dacă răcise, ar fi trebuit să tuşească, să o doară în gât, să aibă nasul înfundat şi multe alte simptome.

Nu observase nimic în acest sens, deci era sănătoasă! Da, altă explicaţie era clar că nu exista. Prin urmare, varianta că adormise nu i se mai părea atât de nerealistă, mai ales că trecuseră multe minute de când se stresa cu atâtea întrebări şi nu mai auzise nicio altă voce care să îi dea o lecţie pe care nu o prinsese la momentul potrivit. „Ce bine că a fost doar un vis!” îşi zise ea. „Foarte creativă mai eşti tu, Ashlyn... Prima dată când mi-ai zis toate astea, nu te-am ascultat. Ţi-ai dat şi tu seama de asta. Acum sigur mi-ai atras atenţia. Deşi nu îmi mai vorbeşti, încă îţi mai simt prezenţa pe undeva pe aici.”

Cât timp făcea toate aceste conexiuni, Ariel a pornit încet spre ieşirea din parc, privind din când în când florile care parcă îi zâmbeau. Puteau fi la fel de bine mesagerii care i-au transmis mesajele de la Ashlyn. O mai văzuse folosind asemenea metode pentru a le transmite prietenilor ei câte ceva. Nici nu se gândea că putea să fie altfel. Toate semnele duceau către Ashlyn. Până şi ciudatul care se holbase la ea avea ceva care îi aducea aminte de vecina. Se gândea că or fi fost rude sau că aşa ar fi arătat vecina dacă ar fi fost bărbat. Oricum, totul se lega excelent. De data asta nu avea cum să greşească.